Viezurele Pandele

Cuvintele pe care mi le-ati sugerat in postul trecut: murat, leustean, poponet, spectacol, dragoste, gogosi, viezurele, Pandele, catrafuse.

*

Ieri la mas’-am invitat,

La un bors infierbintat,

Pe Pandele si Murat.

Dar cind a intrat, de-ndat,

Pandele-mi zice amuzat:

-Asta-i leustean murat,

Ca-i si acru si sarat?

-Acru, eu? sare Murat,

Strofocat si incruntat,

Tu la mine zici sarat?

Ba, gogosi mare, spurcat!

Dragoste ce ti-am purtat

Aferim, eu terminat,

-Turcule, ai capiat?

Poponetu-ti constipat

A cazut asear’ din pat?

–Viezurele dracu-mpaiat,

Papa, spune-i, ca il bat!

-Bey, de-aveti de lapadat

Catrafuse la spalat,

Faceti spectacol la mat*,

Ca nu d-asta v-am chemat.

Gata, hade-ti la mincat!

***

*  „mat” se spune prin unele locuri la birt/restaurant.

Si uite asa am pus-o in 101 cuvinte din 180 admisibile. Sper sa va placa, ca daca nu va place, nu ne mai jucam d-astea.

Read Full Post »

Vederea, intrevederea si la revederea

Citeam la Sonia un post referitor la „dragoste la prima vedere” si ardeam de dorinta sa-i comentez, dar din motive de motiv am renuntat. Asta nu ma impiedica sa comentez aici, ca se cere. De fapt titlul, pe care l-am ales, rezuma, intr-o oarecare masura, aventura din postului Soniei.

Si dupa cum ati putut citi si voi, daca ati facut-o, e vorba, cum ziceam,  de dragoste la prima vedere. Bun, ca expresie o accept, dar ca ar reprezenta o realitate, nu prea spre „nu” absolut. Ca-ti place cineva, ca ti se adreseaza si te uzi toata, accept, ca si eu m-am udat, cindva, dar aia nu e in niciun caz indragosteala. Aia poate fi considerata un foc de paie, dar nu un sentiment profund si care sa dainuiasca, ca focul de stejar. Ba mai mult, chiar Sonia spune ca a doua intrevedere a fost si ultima, ori o dragoste, chiar si in faza incipienta, nu dispare asa, ca magaru-n ceata, de cum deschide „iubirea” gura. Nu spun, exista si „iubiri” de genul asta, doar daca intre iubire si sex tragi un mare semn de egalitate. Ca daca-l tragi, atunci poti spune linistit ca te-ai „iubit” cu fo 200 de femei. Dar ca ai iubit, pe bune, 200 de femei, n-o sa te creada nici dracu si n-o s-o crezi nici tu, oricit te-ai autosugestiona.

Eu sunt convins ca iubirea reprezinta mai mult decit acea atractie fizica, animalica. Importanta si aia, fara discutie, dar nu suficienta. Ca daca intentia, vorbesc de cazul barbatilor, e o babardeala fugitiva si nimic mai mult, evident ca se poate, dar asta nu implica decit atractia fizica de care vorbeam. Oama poate fi talimba, dar sa pice de frumusete. Pai ai scapa-o? Nu, Dar nici nu te-ai lega cu ea la cap.

Asa ca, dupa parerea mea, indragosteala apare dupa un anumit timp, nedeterminat si nu dispare peste noapte. Ca daca ar fi asa, cred ca nimeni n-ar scapa de divorturi inseriate. Si asta pentru ca fiecare avem carentele noastre pe care, in perioada flirt-ului incercam pe cit putem sa le dosim. Ei bine, aceasta v-ati ascunselea tine pina la un anumit punct, dupa care, in mod involuntar, incep sa iasa la suprafata. Daca iubirea pe care partenerul ne-o poarta e de azi pe miine, s-a cam ales-bules de combinatia noastra. Dar daca a intervenit acel sentiment, e foarte posibil, ca in functie de gravitatea doselii, sa existe un „sa mai vedem, poate ca totusi”

E, eu cam asta am avut de spus. De fapt as fi avut mai mult de spus, dar la un alt post si nu ma apuc acum sa le azmestic.

Read Full Post »

Teoria chibritului … aprins

La „Sweet & salty” puteti citi pe larg, in doua posturi, intimplarea la care ma voi referi in cele ce urmeaza. Mentionez ca opiniile mele nu se refera doar la cazul de fata si vizeaza ambele sexe.

Pe scurt. O femeie casatorita intilneste un tip de care se indragosteste nebuneste, la prima vedere (realmente?). Pina aici, nimic iesit din comun, cu exceptia indragostelii instantanee. Ce este insa iesit din comun, din punctul meu de vedere, sunt unele comentarii. De ce spun asta? Pentru ca majoritatea o compatimesc pe don’soara respectiva pentru ca i s-a intimplat „nenorocirea” si-a avut „nenorocul” sa se indragosteasca, impotriva vointei ei, iar acum sufera pentru ca…nu stiu de ce, dar sufera ingrozitor, cerind sfaturi prietenei. In fine, e normal ca o femeie s-o compatimeasca pe alta care se pretinde muncita de „ghinionul” indragostelii extraconjugale? Poate. Dar, surprinzator, nimeni nu-l compatimeste pe sotul inselat (din punct de vedere sentimental) Ba mai mult, o don’soara afirma ca firesc ar fi sa ramina legata de sot, bolnava fiind dupa altul.
Si intreb, (ca ce altceva pot face?) cum se poate afirma ca e firesc, adica in firea lucrurilor, sa ramina linga sot cind e indragostita lulea de altul? Ce draci de casnicie e aia? De complezenta? In ce consta moralitatea acestui „firesc”? Sau o dam dracu de moralitate si ne sustinem, asa, ca e de bon ton si da bine la public?
Dar revenind la cea „napastuita” de soarta, prin aceasta indragosteala fulgeratoare, mi se pare ca nici copiii nu-i mai adormi cu astfel de istorioare siropoase si ireale. Ca i-o fi placut de extraconjugal, e absolut posibil, doar ni se intimpla tuturor, ca nu suntem nici orbi, nici surzi si nici de piatra. Ca ochiul albastru pe un ten masliniu are un farmec aparte si asta e devarat si o recunosc desi nu sunt masliniu, dar de la a-ti placea cineva si-un ochi albastru pina la a fi bolnav de dragoste e cale lunga, gindita, rumegata, si constientizata. Spun asta pentru ca stiu ce inseamna sa fii bolnav de dragoste. Am si povestit-o pe undeva. Bolnav nu devi dintr-o privire. Bolnav devi, gindind profund, constant si constient la acea privire. In acele momente, in mintea ta nu mai exista nimic altceva decit acel ochi albastru. Restul, casnicie, sot, copil, serviciu dispar sau trec undeva pe un plan secundar. Nu pentru ca ti-o propui, ci pentru ca asta e.

Cum poate cineva sa accepte faptul ca o sotie care pretinde ca-si iubeste sotul poate fi „rascolita” si „ravasita” de privirea unui oarecare. A, e posibil sa te „rascoleasca”, dar sa te indragostesti nebuneste din prima rascoleala, mi se pare de Dumas, de Maupassant, dar nu de viata reala. Si daca, presupunind ca e posibil ca tipa sa se fi indragostit de acel cineva, cum e posibil sa mai pretinda ca-l iubeste si pe cel cu care formeaza o familie? Cum poti spune ca-ti mai pasa de el, ca-l respecti, ca te gindesti la el? A, poate ca te gindesti, dar te gindesti cum sa faci sa nu afle. Asta, da.

Pai femeia asta sta in pat cu sotul gindindu-se la agent? Cum poate cineva sa afirme in acest caz ca e „firesc” sa ramina cu sotul? Ca trebuie s-o faca din ratiune sau din ratiuni, accept, dar ca ar fi „firesc” adica in firea lucrurilor, mi se pare peste poate, vorba unui clasic caragealian. De fapt chiar respectiva admite „cu el n-am dus lipsa de nimic”. E, asa da, coana Joitico, dar asta e foarte departe de sentimentul pretins.
Iar chestia cu dragostea de-o viata e o vrajeala cu care ne imbatam singuri, c-asa ne place, sa fim beti. Dragostea e ceea ce simte pentru extraconjugalul cu ochi albastri. In relatia cu sotul a intervenit obisnuinta si obligatiile familiale. Asta-i tine uniti si asta e si motivul pentru care femeia era predispusa unei indragosteli fulgeratoare, pe care probabil ca si-o dorea, pe undeva prin subconstient. De mentionat ca obisnuinta e a doua natura si mult mai puternica decit dragostea care-i trecatoare si care se diminueaza-n timp, inlocuita fiind de acea obisnuinta. Ca facem noi abuz de acel „te iubesc” zilnic, e tot o dovada a obisnuintei, nu neaparat a iubirii in sine.

Iubirea e o flacara, o vilvataie, nu un foc mocnit care tine o viata. Asa ca, fata noastra aflindu-se in perioada aceea „mocnita” si dind de ochiul albastru care a aruncat o mina de fin peste carbunii incinsi, a produs vilvataia. E firesc sa se intimple? Da. E firesc ca iubind pe altul sa mai stai cu cel pe care clar nu-l mai iubesti? E orice, dar nu firesc. Cel putin din punctul meu de vedere.

Merita aceasta femeie sa fie compatimita? Nu stiu, dar mie nu-mi inspira compasiune. Compasiune simt pentru sotul inselat sentimental.

Dar, e foarte adevarat ca e posibil ca sotul, fiind ocupat cu serviciu si mai stiu eu cu ce altceva, s-o fi neglijat pe don’soara si atunci focul mocnit de care vorbeam sa fie de fapt o gramada de carbuni stinsi. Caz in care femeia, simtind nevoia de dragoste, s-o gaseasca altundeva. E firesc? Este. E firesc sa mai stea cu „carbunii stinsi”? Nu, ca-i ingheata picioarele. Dar va sta din ratiune, obligatie si obisnuinta, nu pentru ca ar fi firesc s-o faca.

Dar, si asta cred ca e de retinut, o data ce i s-a intimplat, i se va mai intimpla. Fata e predispusa si probabil ca are si motive, nu stiu. Iar data viitoare e posibil sa se lase cu „focuri de artificii” daca nu cumva discretia o impiedica sa le declare si pe cele actuale. Pentru ca, in general, alergam dupa suport, dupa ce am pus-o. Insa o facem cu precautie. Daca „suportul” ne indeamna s-o punem, atunci recunoastem ca am pus-o deja. Daca insa ni se sugereaza ca ar fi bine sa nu ne hazardam, atunci ne facem ca ploua si pastram secretul „pacatului” pentru noi insine. N-as vrea sa se inteleaga gresit, dar nu ma refer doar la intimplarea de fata, ci in general si nu doar la sex.

Si gata ca ar mai fi multe de spus si atunci, cind dracu mai termin?

Read Full Post »

Dragostea de ura

                   De ce oare nu putem iubi frumos? Oare dragostea genereaza in mod inevitabil si ura? Daca e sa ne gindim la fanatism si teroristi, nu am fi departe de adevar. Sau poate ca o dragoste exacerbata poate duce la acelasi paroxism la care poate duce ura impinsa la apogeu, caz in care dictonul „extremele se ating”, devine dureros de adevarat. Dar e oare vorba de dragoste si ura sau de dragostea de ura?

                    Toti stim ce s-a petrecut aseara la Ploiesti, unde o specie primitiva de suporter a intrat pe teren si a lovit doi jucatori ai Stelei. Nu stiu daca exista antecedente de aceeasi natura, cu exceptia celui in care Monica Seles a fost injunghiata de un neamt dement,  dar ce mi se pare ciudat, e aceasta patima oarba pe care o genereaza fotbalul. Cine a participat sau a vazut fie pe stadion, fie pe la televizoare alte transmisiuni sportive, poate realiza faptul ca in niciun alt sport nu au loc astfel de incidente, desi nenorociti sunt peste tot.

                    Pe de alta parte, fotbalul nu e nici pe departe un sport care sa incite la violenta. Daca ne gindim la fotbalul american, la box, la full contact, care sunt sporturi singeroase, ne vom da seama ca fotbalul e doar un sport de scolarite, prin comparatie. Asta ca sa nu mai amintesc hockey, singurul sport, din cite stiu, in care bataia e permisa si penalizata doar cu doua minute de suspendare, in timp ce pentru acelasi lucru, ca fotbalist, te-ar fi suspendat vreun an de zile. Nu spun ca e normal, dar ce vreau sa spun e ca la aceste sporturi, nu am vazut violente intre suporteri sau ceea ce s-a intimplat la Ploiesti, desi mi se par mult mai instigante, prin violenta lor.

                    Iata doua mostre din NHL, unde nu apar incidentele la care am asistat aseara, iar confruntarile one on one, desi violente, nu produc razmelita ca la un meci de fotbal. Publicul isi incurajaza preferatul, iar combatantii, in general, si-o trag pina obosesc, dupa care uita si-si vad in continuare de meci.

                    Si nu numai atit, dar suporterii celor doua competitoare sunt amestecati prin tribune si fiecare-si incurajeaza echipa fara a sari la gitul celorlalti. Ba mai mult, fiecare poarta tricourile echipei favorite, ca sa fie clar pentru toata lumea cu cine voteaza. Ei bine, chiar si in aceste conditii, n-am vazut si nici n-am auzit de batai sau de invadarea terenului de joc sau a ringului de catre descreierati. Se pare ca pina si descreieratii sunt mai civilizati in alte sporturi.

                    Si atunci, va intreb, de ce in fotbal? O fac pentru ca eu nu reusesc sa gasesc, singur, un raspuns plauzibil si satisfacator. Cum de fotbalul atrage atit de multi dezaxati bolnavi de patima? E oare, dupa cum spuneam, o dragoste de ura?

Read Full Post »

Starea Civila sau Notariat?

                   

                    Realitatea e ca multi confunda Certificatul de Casatorie cu Certificatul de Proprietate. Si asta probabil din cauza religiei, desi, saraca de ea, n-are nimic de-a face cu problema in sine. Nu e nici legala si nici nu vad de ce ar fi. Stau asa si ma intreb, „pai bine domne, daca exista cununie religioasa, de ce nu au bagat si divort religios? Isi mai trageau si ei un ban nemuncit. Adica ce vor ei sa-mi spuna, ca biserica leaga, nu dezleaga? Pai bine bine, dar cum poate sa lege de doua sau mai multe ori, fara sa dezlege niciodata? Adica o dam in bigamii si poligamii sau ignoram religia, pur si simplu, cind vine vorba de divorteala? Pai daca-o ignoram la divort, hai s-o ignoram si la cununie, daca tot nu se pune” Bun, atunci raminem cu Starea Civila, singura legala, unde nimeni nu vorbeste de absolutisme si utopii, de coaste flotante si cine sa se supuna cui, dar care nici nu spune ca Ea devine proprietatea Lui si El devine proprietatea Ei. Ca daca ar fi asa, cununiile s-ar oficia la Notariat. „Bula, accepti sa fi proprietatea Bizdei?” „DA”; „Bizdo, accepti sa devi proprietatea lui Bula?” „DA” ” Intrucit au fost indeplinite prevederile legale, va declar pe ambi, proprietatea unu altuia”  Si atunci va intreb, „ce-am ajuns minca-v-as, parcele? Vorba cintecului „asta e parcela mea/si ma fut numai cu ea/ in curbura Muntilor Carpati”   Sau era cu caciula?

                    Bun, a venit momentul sa fac o precizare, ca sa nu credeti cumva ca subiectul mi-a picat din ceruri. Tema am preluat-o de la redsky si postul de fata constituie, de fapt, raspunsul meu la http://redsky2010.wordpress.com/2011/01/13/o-barfa-mica/

                    Si pentru a demonstra ca imi insusesc critica, nu si mitocania, am sa o ard pe paragrafe, pentru a evita interpretarile malitioase ale unora.

                    Asa deci, unde ne situam noi cu casniciile?  Suntem soti, parteneri, sau posesiuni? Va rog sa nu uitati ca am hotarit, de comun acord, abolirea perceptelor religioase pe aceasta tema. Oricum, nu cred ca merita bagate in seama, atita timp cit toate sunt unisex, concepute numai de barbati si in folosul barbatior, pe vremea cind femeia era considerata ceva inutil in jurul pizdei. Asa ca nu le consider nici obiective, nici aplicabile realitatilor actuale. A propos, ati auzit voi de vreo femeie care sa fi participat la redactarea lor? Nu cred. Dar sa revenim.  Era vorba de incredere si suspiciune, intr-o casnicie. Pai eu zic ca suspiciunea te duce la autoflagelare.  Adica ce nu sti si vrei sa afli? „Daca are pe alta” Si cu ce te-ar linisti descoperirea? „Nu m-ar linisti, dar nici nu vreau sa fiu proasta lui” Pai cine a zis ca trebuie sa fii? Gaseste-ti si tu pe altu’ si aplanati conflictul. Asta daca vrei sa pastrezi familia unita. Evident ca exista si riscul ca sotul sa fie un linge pizda care, de cum i-a deschis una picioarele, a si crezut ca l-a apucat pe Dumnezeu de clitoris, cazind direct in freza.  „Hei, insinuezi cumva ca eu m-as putea preta sa incerc in alta parte? Eu nu sunt d-alea…” Nu, nu insinuez nimic, dar oricum vei ajunge sa te pretezi, in eventualitatea unui divort. Nu? Ca doar n-o sa-nfunzi vreun schit de maici, iar foliculina in exces, dupa cum spun doctorii, afecteaza sistemul nervos central. Zgirci! Nu spun ei, spun eu, dar in mod sigur exista riscul s-o iei pe-o parte, cam ca Titanicul, daca nu-ti prescri singura antidotul ala penetrator. „Vai mai, dar sentimentele?” Ce-i cu ele? Sentimentele-ti pot fi inselate si fara aportul futului. Ca doar sentimentul e localizat in cap, nu in capsor. Ia spune, daca domnul se-ndragosteste de vreuna, nu se cheama ca ti-a inselat sentimentele, chiar daca n-a pompat-o? Asa ca, dupa parerea mea, e posibil ca toti sa ne inselam partenerii mai des in plan sentimental, decit pe cale vaginala. Si daca sentimentele sunt primordiale, de ce mai batem apa-n piua cu futul? Dar nu, noi am declarat futul ca fiind gestul absolut. De ce? Habar n-am. Inteleg sa fie la animale, care-o fac dintr-un instinct de perpetuare a speciei si unde este intr-adevar crucial, dar nu la oameni care-o fac, in majoritatea cazurilor, din  placere. Mie mi se pare un lucru banal, absolut firesc, delicios si deloc formidabil, pe care judecata noastra optuza l-a ridicat la ranguri nemeritate. Dar stati sa vedeti unde-i anomalia. Toate doamnele care ar taia in carne vie din cauza unui fut imprastiat al sotului, sustin cu fermitate, daca le intrebi, ca  iubirea e cea care troneaza si conteaza. Ca sexul e doar un accesoriu si ca, daca dragoste nu e, nimic nu e, ceea ce mi se pare absolut adevarat. Dar in acest caz, cum de nu se aplica principiul „pe aia a futut-o, pe mine ma iubeste” ? Va rog sa aveti in vedere ca aceasta posibilitate este foarte posibila, poate mai posibila decit oricare alta. Nu e oare din acel spirit de posesie care ne guverneaza mintile. O fi bine, o fi rau? Nu stiu. Ce stiu e ca e uman, pina una alta.

                    Bun, hai sa incercam un alt paragraf. E, acum trecem la partea amuzanta a problemei. De fapt nu a problemei, ci a combaterii ei. Am auzit, citind (!), o parere a unei doamne care spunea ca ar matura cu „ispita” pe jos si ca i-ar blegi urechile si nu mai stiu ce alte torturi si schingiuirii i-ar aplica, pentru a-si salva colegul de pat de la pierzanie. Dragelor, haideti sa ne intelegem. Ispita in cauza s-ar putea, foarte bine, sa fie o persoana care a trecut prin aceeasi experienta ca cea de care vorbim, si ramasa singura, sa devina o tinta mult mai vulnerabila. Ca s-a combinat cu un tip casatorit, nu o incrimineaza cu nimic. Daca omul domniilor dumneavoastra decide sa-si neglijeze familia pentru bucata respectiva, cu ce-i de vina bucata? Ca daca nu-i ea, e alta si aspectul asta nu cred ca necesita dezbatut in continuare. De ce nu va ginditi ca divortind, puteti trece automat in postura de ispite? Desi, v-o spun sincer, fara a pretinde ca-i vreo noutate, ispite sunteti si maritate.

                    Bai, astia cu nadragi, nu mai rinjiti fasolea, ca si voi puteti ajunge, daca n-ati ajuns cumva, in pozitia de incornorati, ca doar termenul n-o fi fost inventat doar pentru patrupede. Asa ca, ascultati si luati aminte! Daca aveti vreo dovada clara, lasati dracu pedepsele corporale si „te sparg, sa moara mama!” ca nu rezolvati nimic. Faptul e consumat iar spalata-i ca si noua. In fond e vorba de-un fut, nu de mutilare vaginala. E tot intreaga si tot in casa. Dar daca spiritul de posesiune va masturbeaza mintea, abandonati neica „parcela”. De ce s-o mai brazdati in sus si-n jos, ca tot n-o sa-i diminuati pretul de piata? Ba mai mult, as zice ca lasind loc de-o viitoare defulare, nu v-ar prinde rau, chiar deloc. Asa ca, profitati de burlacie si achizitionati alta „parcela”. Sau pentru mai multa siguranta, luati-o-n arenda.

                    P.S.  A propos de titlu, nu uitati ca una-i una, alta-i alta.

Read Full Post »

Mesaj de pe lumea cealalta

 

 Draga Papa si dragi cititori ai VatiClanului,

Numele meu este Emma, Emma Bovary. Dupa cum stiti, sau ar trebui sa stiti, sunt creatia unui anume Flaubert si in acelasi timp, sotia lui Charles. Ei bine, ce as dori sa va spun este faptul ca acest domn Flaubert si-a permis, fara a ma consulta in prealabil, sa-mi creeze un caracter cu care nu numai ca nu ma pot mindri, dar chiar ma rusineaza. Recunosc, unele detalii sunt conforme cu realitatea, dar pentru un gentleman, mi se pare lipsit de delicatete si de discretie sa asterni pe hirtie framintarile hormonale ale unei femei. Ca am sarit si eu calul de citeva ori e adevarat, dar va rog sa nu omiteti faptul ca am si fost incalecata si chiar calarita. La drept vorbind, la inceput am fost fericita alaturi de Charles, dar viata anosta din Tôtes, acel orasel de provincie monoton uitat de lume, incepuse sa ma sufoce. Am incercat din rasputeri si martor mi-e bunul Dumnezeu ca asa este, sa-l imping pe Charles spre o pozitie care sa ne deschida alte orizonturi. Dar dupa cum il descria si domnul Flaubert si aici trebuie sa-i dau dreptate, Charles era un bonhomme fara ambitii, considerindu-se in permanenta un doctor de duzina, ratat si plafonat, incapabil sa-si depaseasca conditia. Un om depresat si depresant in acelasi timp pentru cei din jurul lui. Dupa cum a afirmat chiar el, singurul lui succes in viata am fost eu si consider ca asta e un mare adevar. Acestea fiind zise, spuneti va rog stimate doamne, cite dintre dumneavoastra ati fi rezistat unui asemenea supliciu, facind evident abstractie de situatia actuala in care se scalda Romania? Asa ca, ce-as fi putut face in aceasta situatie extrema, cind sufletu-mi navalnic tinjea dupa petreceri, aventura si high life, in timp ce usile inaltei societati si a saloanelor mondene continuau sa-mi fie ferecate, Charles refuzind sa mi le deschida? Nici macar Berthe, copilul pe care mi l-am dorit atit de mult, nu mi-a putut umple golul pe care-l simteam tot mai acut, atit in suflet, cit si in alte zone mai putin expuse privirilor iscoditoare. Da, pe junele Léon l-am iubit, dar nu i-am cedat decit mult mai tirziu, in schimb lui Rodolphe nu i-am putut rezista. Trei ani a durat idila noastra in care, dar asta sper ca ramine intre noi, ne-am destrabalat pe unde-am apucat, ignorind intemperiile naturale si cele familiale, intr-o nebunie debordanta care ma incita la limita insuportabilului. Ah, Doamne, sincer va spun, merita sa incercati, cu conditia s-o faceti din convingere si pasional! Ce sa va mai spun? Totul a fost absolut magnifique pina-ntr-o zi cind, in fine, am hotarit sa fug impreuna cu Rodolphe in Italia si sa las totul balta. Dar in loc de fuga in doi, canalia a fugit de unul singur, lasindu-mi doar un bilet de adio plin de motivatii puerile. Offf, asta m-a pus, cum s-ar spune in tara dumneavoastra, pe butuci. Dar pentru ca sunt un caracter puternic, am reusit sa-mi revin si sa-mi recapat echilibrul psihic. E adevarat ca si religia m-a ajutat in sensul asta. Dar acest echilibru s-a dovedit extrem de precar, ca si religia-n sine, intrucit in scurt timp, in mod cu totul intimplator, l-am intilnim in foyer-ul operei din Rouen, pe tinarul Léon, de care fusesem cindva indragostita. Va mai amintiti? Ei, daca prima data-i rezistasem, de data asta nu i-am mai rezistat nici lui, nici mie. Si iata-ma iarasi angajata intr-o aventura absoluta, intr-o camera de hotel din Rouen unde veneam la „lectii de pian”, ca doar nu era sa-i spun lui Charles ca era vorba de flaut? Dar cum Léon al meu era cam pirlit, iar gusturile si pretentiile mele erau din ce in ce mai rafinate si mai costisitoare, a trebuit sa iau bani pe credit. Multi, foarte multi bani si asta pina-ntr-o zi cind creditorul mi-a dat cu flit. Impinsa de nevoi, dar si de creditor am decis sa vind proprietatea lui Charles, lasata mostenire de taica-sau care tocmai decedase. E adevarat ca as fi putut rezolva problema pe calea „lewinski”, dar am fost demna si am ales sa ma otravesc, decit sa-l satisfac pe libidinosul ala care cumparase actele de proprietate. In felul asta mi-am ingropat intraga familie. Pe mine-n pamint, iar pe ceilalti in datoriile mele, ramase mostenire. Cu toate acestea, consider ca procesul intentat de autoritati domnului Gustav Flaubert pentru aceasta nuvela plina de obscenitati, depravare si degradare umana, este o reactie fireasca a societatii impotriva trivialului. E drept ca si impotriva adevarului, dar va intreb, au fost epuizate toate celelalte subiecte si-au ramas doar adevarurile femeii de dezbatut? In acelasi timp, in plan personal,  as putea spune ca procesul a fost o razbunare postmortem. Dar, asa cum se intimpla in cazuri de genul acesta, masculul , in speta Gustav, nu numai ca a scapat basma curata, dar si-a cistigat si-o imensa celebritate si cu ea o multime de bani, in mod paradoxal, pe seama aventurilor mele galante. Asta spre deosebire de mine care pe seama acelorasi aventuri, m-am ales doar cu belele, blamari, datorii si arsenic. Dar sa stiti ca nu l-am iertat, ba mai mult, l-am urmarit si dupa ce a dat coltul, l-am interpelat, cerindu-i socoteala. Mi-a dat-o. Mi-a dat-o chiar foarte convingator si acum traim amindoi fericiti la periferia Iadului.

Cu stima,

Emma

Read Full Post »

Pierdut de tine

by papa

Omagiu adus unui fost coleg de facultate, mort din dragoste.

 

N-am vrut sa pleci si ti-am spus « nu ! »

Dar tu n-asculti, c-asa esti tu,

Si poate-ai plins si ai oftat,

Ca parca, totusi, e pacat,

Sa faci trecutul nostru scrum

Si-n pripa sa-ti alegi alt drum,

Dar totusi ai plecat.

 

Si-n urma multi au zis ca-s prost,

C-ar trebui sa-mi fac alt rost,

Ca n-am s-ajung la nimic bun,

Umblind pe strazi ca un nebun,

Pierzindu-mi mintile-n betii,

Ca orice-ar fi, n-ai sa revii.

Ei, uite, asta-mi spun.

 

Dar ce stiu ei, iubita mea?

Si-oricum nu-mi pasa, lumea-i rea,

Caci n-am sa mi te scot din gind,

C-am fost legati prin juramint,

Sa fiu al tau si tu a mea,

Pina ce soarta ne-o chema,

Sa devenim pamint.

 

Acum mi-e frig si parca ninge,

Peste inima ce-mi plinge.

De durere-n piept se zbate,

Neintelegind ca poate,

Tu pe-alta ti-ai ales s-asculti

Intr-un alt piept, dorind sa uiti,

C-a mea doar tie-ti, bate.

 

Dar vina n-ai ca s-a-ntimplat

Si nu pe tine-s suparat,

Ca alceva-i ce ma omoara,

Zi de zi, seara de seara-mi

Taie-n frunte adinci riduri,

Si ma reazama de ziduri,

Noptile pe-afara.

 

Mi-ai dat aripi la-nceput

Si mi-ai zis « zboara! », si-am crezut

Ca voi sta mindru in lumina,

Nu chircit ca o jivina,

Ce se-ascunde-n colturi sumbre,

Haituit de-a-tale umbre,

Dragoste haina.

 

Si cum sa mai traiesc eu, cum?

Cind m-am trezit din vis s-acum,

Pierdut de tine, viata mea,

Iar fara viata, ce-as putea

Sa-mi mai doresc pe-acest Pamint,

Poate o cruce si-un mormint,

Caci eu sa mor as vrea.

Read Full Post »