Priveste-ma-n versuri (57)

 

*

Pot parca orice marime

Si va spun, va intra unsa,

Dar sa nu va puna dracu

S-o aduceti fara husa.

***

Read Full Post »

Citeodata frumusetea nu se priveste, se asculta.

V-am spus ca ma ud, metaforic vorbind,  cind ascult Paganini? V-am spus, asa ca, sa n-avem vorbe. Dar de Paganini la clape v-am amintit pina astazi ? Nu. Pai nu, ca daca as fi facut-o, nu mai scriam postul de fata.

Da’ sa va mai intreb una. De Lisitsa ati auzit? Pai daca n-ati auzit, veti auzi acum si o veti si vedea. Nu stiu voi, dar eu as ascultat-o ore intregi, desi nu sunt un tip … ascultator, dupa cum stiti.

Cum? Nu-i frumoasa? O, ba este! Nu-i priviti frumusetea, ascultati-i-io! O cit e de frumoasa cind miinile-i plutesc pe clape in Fur Elise! Oare le atinge?

N-as vrea sa las impresia ca-s vreun meloman inrait, dar ce am ales mai jos n-are cum sa nu placa, chiar si celor care asculta manele ziua-ntreaga.

In deschidere e prelucrarea lui Liszt dupa Campanella lui Paganini si in incheiere un preludiu superb a lui Rachmaninov sau …noff, functie dupa cum va cade bine.

 

 

Read Full Post »

Priveste-ma-n versuri (56)

*

Mami

Ce placere, soare, mare,

Simt ca-mi penetreaza trupu’

Si te-as vrea in permanenta,

Nu la mare, dar tot mare,

Cind ne-om intoarce la lucru.

*

Tati

Ah, aici ma simt salbatic

Si sunt tare, cam ca pomu’,

Pacat ca-n realitate,

una-i pomu’, alta-i omu’.

*

Copilul

Au plecat din nou la mare

Si, cind, astazi s-au intors,

Mami spunea c-a fost tare,

Tati arata cam stors.

***

 

Read Full Post »

Sinceritatea ma poate rani, dar niciodata nu ma va ucide.

E usor a scrie versuri… si proza, chiar si pe blog, cind nimic nu ai a spune. Nu stiu daca stiti, desi stiu ca stiti, de multe ori cei care poseda un blog, scriu din pasiune, din obligatie sau din interes. Sau combinatii de trei luate cite doua. Prima ar fi pasiunea pentru scris. Apoi obligatia pe care o simt fata de cititorii lor sau interesul de-a aduna mai multe like-uri sau comment-uri, cind, de cele mai multe ori, iese un cacat. Cu mot, mai ales daca blogger-ii respectivi nu au o viteza de creatie mai mare sau egala cu dorinta de-a ajunge in topul graficelor wp. Si pentru a nu se intelege ca arat cu degetul, asa cum se interpreteaza deseori,  voi spune ca printre acei blogger-i ma numar si eu.

In trecut sau mai bine spus, la inceputuri, postam aproape zilnic pentru ca erau cite 200-300 de comentarii la fiecare post si ca sa comentezi, cam asteptai sa se incarce jucaria. De, alte vremuri, alt Clan, alta tehnologie.

Dupa aceea mi s-a intimplat sa scriu doar-doar voi revitaliza cititorii, nu din placerea de-a asterne ginduri si intimplari. E, atunci am luat-o-n gura, magistral, chiar daca cititorii obisnuiti ma ingropau in aprecieri care musteau a complezenta. Doar pentru ca ma cunosteau de mult si intelegeau sa-mi treaca cu vederea un blaf. Asta nu ma facea sa ma simt mai bine, realizind motivul real pentru care o faceau. Nu, nu vreau sa spun ca ador critica si apostrofarile, desi daca sunt justificate si argumentate, ma vad nevoit sa le accept. Dar si mai mult ma afecteaza aprecierea din complezenta. Pentru ca sa stiti, unii, din cei care scriem, ne cam dam seama cind scriem doar sa fie scris, indiferent de motiv, asteptind in mod nejustificat aprecierile siropoase venit din partea unor „fabrici de sirop”.

Dar  niciodata n-am facut-o pentru trafic, pentru grafice, competitii si clasamente. Asta e si motivul pentru care am spus-o de multe ori ca un comment face cit o suta de like-uri. In fond motivul blogului, in acceptiunea mea, e socializarea. Socializare care se poate realiza numai daca socializam (DAAA!)! De fapt, in trecut, pe vremea BaSecului, am pierdut cititori pro-Base, dar cu toate astea am continuat sa militez, in felul meu, impotriva acelui gunoi in putrefactie si asta pentru ca nu eram interesat de trafic si toate celelalte aplicatii matematice. Ba mai mult, dupa cum se poate observa, mi-am pastrat stilul, limbajul si tematica, chiar daca sunt constient ca pentru multi e mai putin atragator. Si nu in ultimul rind, am atentionat si apoi extirpat acei cititori care s-au manifestat in mod reprobabil. Nu i-am acceptat doar de dragul de-a aduna comment-uri sau like-uri asa cum se intimpla adesea pe unele bloguri. Si nici nu am trecut cu vederea la infinit intrucit blogaresc pentru a ma simti bine si pentru a-i face si pe altii sa se simta in acelasi fel, citindu-ma. Dar cind altii doresc sa ma simt asa cum nu-mi doresc, tai la radacina. Nu mi-e strain compromisul, dar pina la limita suportabilului, niciodata peste. Si n-am inteles niciodata sa ma amestec cu tarite, din motivul stiut de tot romanul.

In fine, ce trebuie retinut, daca vreti, bineinteles, e ca de cite ori fortezi nota in a compune un ceva, tot de atitea ori e posibil sa-ti iasa un cacat, chiar daca cititorii tai obisnuiti vor continua sa te poleieze cu aprecieri si coplezente dulcegi, dar lipsite de valoare.

N-as vrea totusi sa se inteleaga ca toti cei care posteaza zilnic, produc rebuturi. Nu, hotarit, nu. Cunosc blogger-i, care posteaza la foc automat fara a face rabat la calitate, doar ca aceia constitue exceptia de la regula. Pot da exemple, dar sunt convins ca sunt destul de cunoscuti in virtual.

Si inca ceva. Nu postez acest comentariu ca sa-mi pun cititorii in cap, ci pentru ca asta cred si e bine sa se stie. Ambiguitatea e dusmanul meu de moarte. Sau de coma.

Read Full Post »

Adevarat a-nviat … Canasta!

Dupa cum spuneam si aici, am ceva singe de cartofor in vene. Dar cum la mine viciul are zi de nastere, dar si de deces, dupa terminarea facultatii s-a taiat. Ce jucam? Ruleta, poker, bridge si bineinteles, canasta. Ca mai erau si altele, e adevarat, dar nu le mai enumar ca pe alea le-a jucat toata lumea si nu ma refer la gajuri ca ala era cu sticla, nu cu carti de joc.

Mai deunazi, adica acum vreo doua saptamini, chiar dupa revelion, suntem intrebati daca jucam canasta. Noi de jucat n-am mai jucat de citiva zeci de ani, dar asta nu inseamna ca nu ne-o putem aminti. Si uite asa am fost invitati la deschiderea campionatului de canasta la care vor participa … doua familii. Dar pentru a nu fi o canasta seaca, am decis s-o deschidem cu un aperitiv si s-o incheiem cu dinner. Si intrucit a fost deosebit de placut, mai ales ca fetele si-au luat-o, am hotarit s-o repetam, dar pe teren propriu.

Simbata fiind ziua cu pricina, mi-am pus imaginatia si muschii la treaba. Muschii doar pentru a amenaja locul de joaca si nu mi-a fost usor. Iar imaginatia pentru a compune un aperitiv si un desert, sotia manifestindu-si dorinta de-a se ocupa de cordon bleu si veggie tower. Realitatea e ca astea le facusem si eu, in trecut, dar nedorind sa-i rapesc placerea de-a le … comanda, am acceptat.

Si uite cum a fost. La aperitiv am bagat, de pe acum traditionalul, tartar de tuna. Apoi ne-am apucat de joaca si am incheiar cu dinner-ul si bineinteles, desertul meu, adica o „tarta”, nu prea tarta, cu pepene si berries.

Asta-i coltul din party room pe care l-am dedicat canastei si aia e masa de piatra cu care m-am luptat de mi-au venit spumele s-o aduc din storage room unde dormea linistita.

SONY DSC

Tartarul de tuna cu avocado, ridichi, lime si balsamic redus.

SONY DSC

Iar aici desertul, de care sunt tare mindru. Decoratiile de ciocolata si zahar ars precum si frisca in care am pus semintele de la un bat intreg de vanilie si un strop de cognac, le-am pregatit inca de cu noaptea-n cap.

SONY DSC

Si sa stiti ca n-am fost singurul care le-a pozat.

SONY DSC

Si inca ceva. Se pare ca vom continua campionatul care a inceput sa ne placa chiar mai mult decit canasta in sine.

Read Full Post »

Shut up-ova!

Aseara m-am uitat la tenis. Nu ca ma omor dupa el, dar cind joaca fetele, spectacolul devine mult mai atractiv si nu-mi explic de ce. Dar pentru ca n-am avut de unde alege, am dat peste Sharapova. Asta juca contra altei …ova pe care cred c-o mai vazusem si-n alte dati, dar care nu prea are cum sa-ti atraga atentia. In schimb Sharapova are. Ca fara exagerari, asta arata a femeie. Dar aici se impune o paranteza. Arata a femeie pina deschide gura. Si cum o deschide de fiecare data cind loveste mingea, e cam greu sa n-o compari cu o vita injunghiata sau, cautind o comparatie mai sexoasa, pe masura aspectului, cu o vita la prima ei monta.

Nu spun ca e singura care rage, dar Sharapova o face de ti se zbirleste organul pe tine. Daca e sa asculti si sa nu vezi, ai spune ca esti intr-un abator. Si nu rage numai cind da sa rupa mingea, asa cum facea Bruce Lee cind termina armate intregi de samurai. Nooo! Asta urla si cind o mingiie. Pe minge. Ceea ce ma determina sa cred c-o face premeditat si nu neaparat pentru a-si elibera plaminii de rezidurile efortului, cam cum face toba de esapament cu gazele rezultate din ardere. Am asa o convingere, a mea, care spune ca rage cu intentie, nu din necesitate.

Urlete scotea ea si inainte, cind inca nu fusese depistata pozitiv, dar acum urletul e prelung si tare-mi e ca o sa inceapa sa urle si intre lovituri. Sau intre ghemuri. Ca, de ce nu? Daca tot i se permite. Permisiune care mi se pare inexplicabila si absurda. Adica nimeni n-are voie sa scoata un scincet in ditai stadionul, numai asta poate sa zbiere cit o tin bojocii. Pai daca Bruce Lee, ca acum daca m-am apucat si de asta, macar sa-l termin, urla sa-si inspaiminte adversarii, de ce Mariei i se permite sa si-i inspaiminte pe ai ei? Poate ca „inspaiminte” e prea mult spus, nefiind vorba de full contact, dar sa-si derajeze oponentele.

Ca d-asta zic, mai Shut up-ova, fa!

Si inca ceva, Halepa tocmai i-a tras-o Eugeniei Bouchard.

Read Full Post »

Priveste-ma-n versuri (55)

*

Sunt geisha japoneza,

Si-as dori a va ruga,

Sa ma vizitati cu totii,

La Futamigaura.

Se afla in Itoshima

Si-s deschisa mai mereu,

Fuck menu-ul la comanda,

Iar desertul sunt chiar eu.

***

 

 

 

Read Full Post »

Geriatrice si post-geriatrice

Copil fiind, paduri cutreieram … cutreieram pe dracu. Reiau. Copil fiind eram carat cu japca de parinti la toate intrunirile lor familiale. Si cum intrunirile respective se petreceau doar la decese si nunti, uite cum ma invirteam eu, ca un coi intr-o caldare, in toata geriatria familiei. Toti ofilitii si prafuitii. Ce dracu cautam eu acolo, nu stiu. Ce stiu e ca toti mosii si babele ma ciupeu de obraz si se mirau, ca tontii, cit crescusem de mult. „Pai da, fa, ca doar nu era sa fi ramas ca la doi ani cind m-ai vazut ultima data!” ii raspundeam in minte, acceptind ciupitura cu un rinjet studiat in ciupiturile anterioare.

Bai, ca n-am nimic impotriva batrinilor, daca ar fi haiosi, pedanti si s-ar sparge-n figuri, ca aia din Athenee Palace, pe cind eram tinar si ferice, si care erau imbracati de zece, miroseau de 11 si discutau de 12. Dar cind dai de muribunzi la funeraliile unui fost muribund, te apuca depresia. Si nu neaparat pentru ca aratau mai imbalsamati decit mortu, desi si asta, dar nu vorbeau decit de cine a murit, in ce conditii, de ce sufera, ce-a lasat cu limba de moarte, cit si-au tras urmasi dupa ce a mierlit, ce cosciuge sunt la moda si cit costa un loc de veci. Astia-s cei ce prefera o viata moarta pentru o moarte vie, dar iluzorie, pe cind eu prefer o viata vie pentru o moarte moarta.

Dar asta se intimpla la inmormintarile citadine. Alea taranesti erau mult mai relaxante, desi …

Daca te pune dracu, asa cum m-au pus pe mine parintii, sa participi la o inmormintare rurala, e de vise negre sau mai bine spus, umor negru. Adica aia te poarta prin tot satul, se vaicaresc si bocesc, vorbind cu mortul si-ntrebindu-l de ce-a plecat si unde se duce. Pai unde draci crezi, tuto, ca se duce, la birt? Basca ca pe mort il durea fix in coroanele de flori de bocetele lor. Dar spectacolul era de cascadorii risului.

Si pentru ca am amintit de mediul rural si inmormintarile lui, sa mai spun ca am fost tirit, dupa cum am mentionat, o singura data, cind a dat unchiu-meu in primire, la o astfel de reprezentatie, la Valea Calugareasca. Ei bine, inmormintarea aluia mi-a produs o aversitate fata de traditiile astea idioate si absurde, greu de sters din memorie. In primul rind ala statea mort pe-o masa. Masa pe care a doua zi s-a mincat. Nu eu, ceilalti. Pe urma, toti trancaneau in legea lor de se facuse un vacarm aiuristic de te trezea din morti. Nu si pe unchi-meu, care era mort pe bune. Dar cind mai venea careva sa participe la paranghelie, se facea o tacere mormintala, de fo doua secunde, dupa care izbucneau toti in lacrimi, de parca noul venit era mortul sau tragea sa moara. Asta ca sa nu mai amintesc de vreo trei bocitoare platite care, dupa cum va spuneam, se conversau cu unchi-meu, intrebindu-l tot felul de timpenii. Nu mai tin minte, dar nu m-ar mira sa aflu ca l-au intrebat si ce scoala are, ce calificari si asa mai departe, ca alea cu „un’ te duci?” si „de ce-ai plecat?” vi le-am spus deja.

E si vine prazicul de dupa, cind se pune masa mare plina cu haleala si multa bautura. Una dintre mese fiind, dupa cum am spus, aia pe care statuse mortul lungit, c-o zi mai devreme. Bine-nteles ca toti s-au facut pula si-au inceput sa rida-n hohote de parca erau la Tanase, la Revista. Iar eu, ametit de bautura trasa pe sest, sa nu ma vada adultii, o mameleam pe verisoara-mea care, desi urita, incepuse sa-mi placa, si care chicotea incintata, de parca murise taica-meu, nu tac-su. Tanti-mea, plingea si ea de ti se rupea (inima) ca la un moment dat sa se opreasca din plins si foarte serioasa sa ordone „Angelo, adu fa niste vin la domnu, nu vezi ca s-a terminat!” Dupa care iar cadea in plinsul de care mi se rupea si mie si celorlalti meseni. A, si mortului care nu mai era de fata.

Asa ca, fuck „geriatricia” aia moarta! Daca tot e sa vina, macar sa fie vivace, ca decit sa mori inainte de-a muri, zic eu ca mai bine-i sa traiesti. Ca vorba motto-ului  „Nu lua viata-n serios, oricum nu vei iesi viu din ea”

Read Full Post »

Vreti s-o punem de-un film?

Unul modern, din …  ’48. Bai ce film! Simplu si fara batai de cap. Da’ ce vrajeli, ce golanii, ce curvasareala! Pai noi eram mici copii pe linga ce babardeli se petreceau prin Evul Mediu. Dar ca sa fiu corect fata de cititori, trebuie sa amintesc ca povestea e o fictiune, desi toti ne-am fi dorit un fapt real pentru ca am eu asa o convingere ca realitatea batea fictiunea, in privinta sexului, la vremea respectiva. Ba chiar si acum.

„Don Juan” Asa se numeste filmul, in care Don Juan era intrupat de unul din Don Juan-ii Hollywood-ului de la acea vreme, Errol Flynn. O potriveala mai buna nu cred ca ni s-ar fi putut oferi. E adevarat ca nici Tyrone Power nu era mai prejos, doar ca era casatorit mai tot timpul, desi nu cu aceeasi sotie. Insa lui Errol i se cam dusese buhul de afemeiat, de Don Juan, asa ca era cam greu sa nu-l nominalizezi.

 

 

 

 

 

Vreti sa va spun actiunea? Nu? Bine, v-o spun.

Bai, arata Flynn asta ca daca eram gagica si daca m-as fi nascut pe la 1900 si ceva, sigur l-as fi facut. Nu-mi scapa nici detinut. Da’ sa trec la Don Juan. Avea asta o vrajeala, de le ametea si pe regine, nu doar pe piesele de zi cu zi care-i rasareau in cale. De fapt, la inceputul filmului il arata catarindu-se ca Romeo pe-o iedera, in balconul unei curtezane cu care dorea sa si-o traga. Dar ca sa vezi fatalitate, vine barbatul aleia, inopinat, si-l lasa nerefulat. Dar plecind el de la acea babardeala esuata, impreuna cu un fel de Sancho Panza, e oprit de garzile englezesti care-l confunda cu unul care urma s-o ia de nevasta pe fata unui barosan britisoi din zona. Asa ca, ajunge insotit de garda respectiva la palatul cu pricina. Cind il vede printesa, sau ce draci era aia, se unda toata, desi facuse figuri ca ea nu se marita cu un necunoscut, bla, bla, bla. Dar nu-si iau ei bine limba-n gura, ca pac, apare adevaratul ginerica. Un nasol. Si uite asa ajunge impostorul Juan, legat fedeles, la ambasada Spaniei din Anglia pentru a fi expulzat in Spania ma-sii.

Ajuns acasa, si pentru ca facuse Spania de cacat, e primit de regele Phillip III, care era un idiot, si de nevasta-sa (Viveca Lindfors), regina Margareta, care era de pus cu ambele picioare pe umeri. Buna rau!  E si regina, na, ca femeia, de cum il vede, o si apuca mincarimile. Poate, doar poate, s-o fi apucat mincarimile mai mult din cauza reputatiei, dar in mod sigur si datorita aspectului sexos al lui Juan. Asta pe linga faptul ca regele era si dobitoc si urit ca un cur plat. Dar cum nu se putea scarpina de fata cu barbatu-sau si cu intreaga Curte, amina activitatea respectiva. Totusi, in loc sa-l bage la zdup, il pune responsabil cu trainuirea tinerilor iberici in arta duelului. Pare-mi-se i se facuse mila de el. Sau de ea, ca asta n-am reusit sa-nteleg din film.

Bai si unde nu s-aduna cirduri de gagigi doar sa priveasca antrenamentele, dar nu pentru antrenamente, de care li se cam rupea, ci pentru a se uda la rindul lor, privindu-l pe Juan. Ba surori, ba mame, ba verisoare, ba cunostinte ale elevilor. Pina la urma, sora unuia care dorea sa si-o ia, isi ia mai intii inima-n dinti si-i spune lui Juan sa-i aduca evantaiul acasa. Evantai lasat la misto, pe-o canapea, ca bag sama nu-l uita pentru prima data.

Juan se duce, ca avea el asa un fel de-a fi care nu-i permitea sa refuze. Dar ca sa vezi coincidenta si de data asta e prins de viitorul sot al asteia si iar ramine sa-si traga un dus rece pentru a-si stavili arsurile subabdominale. Numai ca asazisa aventura, trece din gura-n gura, amarind fara masura, acea inima calda, dar dura. Adica a reginei, care era leoarca de indragostita, dar fiind regina nu-si permitea slabiciuni sentimentale. Altfel spus, era intre ciocan si nicovala. Ciocanul fiind al lui Juan.

Dar vai, si Juanul se-ndragostise de regina si i-ar fi pus-o. Motiv pentru care-i declara dragostea. Dar ea, desi cu vanitatea de femeie stind sa-i plesneasca, il apostrofeaza ca o regina ce era. El saracutul, descumpanit de atitudinea ei, se bosunfla. Dar aflind ca un acolit de-al regelui, vrea s-o puna de un coup d’etat, sare la bataie cu elevii lui si-i salveaza, pe rege si regina.

Regina, si mai uda decit la prima intrevedere, nu mai rezista si-i declara ca e fleasca dupa el. Dar el, cu gindul la tarisoara lui, o roaga printre sughituri sa-l lase sa plece pentru ca Spania era mai importanta decit babardeala lor. Si cum ea, ca femeia, ii propusese s-o tunda impreuna, el, ca barbat, isi da seama ca tara va ramine pe mina idiotului de rege, chestie pe care el n-o putea accepta, nici futut. Ma rog, asa vine vorba, ca-n film n-am detectat sa fi fost vreunul pe invers. E si ea, adica regina, se uda instantaneu si la ochi, dar isi da seama ca e inca regina si il elibereaza din functia de trainer intrucit Juan ii promite ca se va calugari, din punct de vedere sexual.

E si nu pleaca el bine, impreuna cu servitorul lui (cum altfel?), ca si apare la o rascruce o caleasca din care rasare o figura senzuala care-l intreaba si mai senzual care-i drumul spre Madrid. E si el, electrocutat instantaneu, se ia dupa caleasca, desi promisese acea abstinenta indelungata, dar pe care a uitat-o pentru ca n-ai cum sa te pui contra senzualitatii feminine.

The End.

Read Full Post »

Schimbarea la … cap.

Inrucit la postul precedent nu s-a dat un raspuns clar si satisfacator, am decis de unul singur si-n unanimitate de voturi sa schimb formularea. Astfel am decis sa scot religia din ecuatie, pentru ca, dupa cum stiti, cind vine vorba de religie, fug toti ca potirnichile. Nu chiar toti, dar majoritatea. Nu prea inteleg de ce religia e un subiect tabu, dar nici nu ma preocupa. Insa mie, personal, ingradirea oricaror libertati, fie si liber-consimtita, imi repugna si de aceea refuz s-o accept. De ce si cea liber-consimtita? Pentru ca denota, supunere, prosternare, umilinta, trasaturi pe care le dezavuez.

Asadar, intrebarea, la care-mi voi expune si propriul punct de vedere, ar fi:

Presupunind ca ar fi posibil transplantul de creier, considerati ca beneficiarul va continua sa aibe acelasi mod de gindire, aceleasi sentimente, acelasi discernamint, aceleasi cunostinte, aceeasi inteligenta, aceleasi trairi, aceleasi convingeri, acelasi suflet ca cele pe care le avea cu propriul creier sau le va capata pe cele ale donatorului?

Eu cred ca totul va fi bulversat. Cred ca beneficiarul va prelua creierul cu tot ceea ce e inmagazinat in acel creier. Mai mult, am convingerea ca va deveni persoana donatorului din punct de vedere psihic si hai sa spunem, sufleteste, si asta pentru ca, in acceptiunea mea, sufletul e o carte de chimie care contine diverse combinatii chimice a caror rezultanta sunt emotiile si trairile. Evident ca, in acest caz, chimistul se numeste Creier. Si daca domn creier da coltul, nici „sufletul” nu are cum s-o tina-nainte.

Poate de aceea nu inteleg de ce se spune ca sufletul ar fi localizat in cutia toracica. Sau mai exact, in inima. Evident ca inteleg ce-i aia metafora si ca „a gindi cu inima, nu cu mintea” e doar un fel de-a spune, dar mai toti cind vorbesc de suflet duc mina la piept, nu la cap. Ca emotia iti poate afecta respiratia si cum plaminii sunt in piept, e posibil ca acolo sa simti golul, e adevarat, dar nimeni nu se vaita de plamini si nici nu-i considera lacasul sufletului. In aceeasi nota, emotiile pot afecta si bataile inimii, dupa cum bine stiti, dar asta nu inseamna ca acolo se afla vreun suflet dolorant.

Bun si acum dupa divagatia toracica, sa spun si ca in cazul unui transplant de inima persoana ramine,  cu sufletul initial, deja demonstrata, si asta pentru ca poseda acelasi creier. Daca,insa, ar poseda aceeasi inima, dar alt creier, situatia ar fi cu totul alta, asa cum am precizat mai sus.

V-astept opiniile cu interes si pina atunci va ofer, spre recitire si reflectie, „Nimicul absolut”

https://v2valmont.wordpress.com/2009/03/11/nimicul-absolut-reloaded/

 

Read Full Post »