Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘deziluzii’


maxresdefault-2

Mi-ai smuls inima s-acum,

Tine-o, ca tu n-ai, oricum.

Eu?

Imi voi vedea de drum,

Nu stiu unde si nici cum.

Spre oriunde, spre oricum.

***

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Read Full Post »


 

 Draga Papa si dragi cititori ai VatiClanului,

Numele meu este Emma, Emma Bovary. Dupa cum stiti, sau ar trebui sa stiti, sunt creatia unui anume Flaubert si in acelasi timp, sotia lui Charles. Ei bine, ce as dori sa va spun este faptul ca acest domn Flaubert si-a permis, fara a ma consulta in prealabil, sa-mi creeze un caracter cu care nu numai ca nu ma pot mindri, dar chiar ma rusineaza. Recunosc, unele detalii sunt conforme cu realitatea, dar pentru un gentleman, mi se pare lipsit de delicatete si de discretie sa asterni pe hirtie framintarile hormonale ale unei femei. Ca am sarit si eu calul de citeva ori e adevarat, dar va rog sa nu omiteti faptul ca am si fost incalecata si chiar calarita. La drept vorbind, la inceput am fost fericita alaturi de Charles, dar viata anosta din Tôtes, acel orasel de provincie monoton uitat de lume, incepuse sa ma sufoce. Am incercat din rasputeri si martor mi-e bunul Dumnezeu ca asa este, sa-l imping pe Charles spre o pozitie care sa ne deschida alte orizonturi. Dar dupa cum il descria si domnul Flaubert si aici trebuie sa-i dau dreptate, Charles era un bonhomme fara ambitii, considerindu-se in permanenta un doctor de duzina, ratat si plafonat, incapabil sa-si depaseasca conditia. Un om depresat si depresant in acelasi timp pentru cei din jurul lui. Dupa cum a afirmat chiar el, singurul lui succes in viata am fost eu si consider ca asta e un mare adevar. Acestea fiind zise, spuneti va rog stimate doamne, cite dintre dumneavoastra ati fi rezistat unui asemenea supliciu, facind evident abstractie de situatia actuala in care se scalda Romania? Asa ca, ce-as fi putut face in aceasta situatie extrema, cind sufletu-mi navalnic tinjea dupa petreceri, aventura si high life, in timp ce usile inaltei societati si a saloanelor mondene continuau sa-mi fie ferecate, Charles refuzind sa mi le deschida? Nici macar Berthe, copilul pe care mi l-am dorit atit de mult, nu mi-a putut umple golul pe care-l simteam tot mai acut, atit in suflet, cit si in alte zone mai putin expuse privirilor iscoditoare. Da, pe junele Léon l-am iubit, dar nu i-am cedat decit mult mai tirziu, in schimb lui Rodolphe nu i-am putut rezista. Trei ani a durat idila noastra in care, dar asta sper ca ramine intre noi, ne-am destrabalat pe unde-am apucat, ignorind intemperiile naturale si cele familiale, intr-o nebunie debordanta care ma incita la limita insuportabilului. Ah, Doamne, sincer va spun, merita sa incercati, cu conditia s-o faceti din convingere si pasional! Ce sa va mai spun? Totul a fost absolut magnifique pina-ntr-o zi cind, in fine, am hotarit sa fug impreuna cu Rodolphe in Italia si sa las totul balta. Dar in loc de fuga in doi, canalia a fugit de unul singur, lasindu-mi doar un bilet de adio plin de motivatii puerile. Offf, asta m-a pus, cum s-ar spune in tara dumneavoastra, pe butuci. Dar pentru ca sunt un caracter puternic, am reusit sa-mi revin si sa-mi recapat echilibrul psihic. E adevarat ca si religia m-a ajutat in sensul asta. Dar acest echilibru s-a dovedit extrem de precar, ca si religia-n sine, intrucit in scurt timp, in mod cu totul intimplator, l-am intilnim in foyer-ul operei din Rouen, pe tinarul Léon, de care fusesem cindva indragostita. Va mai amintiti? Ei, daca prima data-i rezistasem, de data asta nu i-am mai rezistat nici lui, nici mie. Si iata-ma iarasi angajata intr-o aventura absoluta, intr-o camera de hotel din Rouen unde veneam la „lectii de pian”, ca doar nu era sa-i spun lui Charles ca era vorba de flaut? Dar cum Léon al meu era cam pirlit, iar gusturile si pretentiile mele erau din ce in ce mai rafinate si mai costisitoare, a trebuit sa iau bani pe credit. Multi, foarte multi bani si asta pina-ntr-o zi cind creditorul mi-a dat cu flit. Impinsa de nevoi, dar si de creditor am decis sa vind proprietatea lui Charles, lasata mostenire de taica-sau care tocmai decedase. E adevarat ca as fi putut rezolva problema pe calea „lewinski”, dar am fost demna si am ales sa ma otravesc, decit sa-l satisfac pe libidinosul ala care cumparase actele de proprietate. In felul asta mi-am ingropat intraga familie. Pe mine-n pamint, iar pe ceilalti in datoriile mele, ramase mostenire. Cu toate acestea, consider ca procesul intentat de autoritati domnului Gustav Flaubert pentru aceasta nuvela plina de obscenitati, depravare si degradare umana, este o reactie fireasca a societatii impotriva trivialului. E drept ca si impotriva adevarului, dar va intreb, au fost epuizate toate celelalte subiecte si-au ramas doar adevarurile femeii de dezbatut? In acelasi timp, in plan personal,  as putea spune ca procesul a fost o razbunare postmortem. Dar, asa cum se intimpla in cazuri de genul acesta, masculul , in speta Gustav, nu numai ca a scapat basma curata, dar si-a cistigat si-o imensa celebritate si cu ea o multime de bani, in mod paradoxal, pe seama aventurilor mele galante. Asta spre deosebire de mine care pe seama acelorasi aventuri, m-am ales doar cu belele, blamari, datorii si arsenic. Dar sa stiti ca nu l-am iertat, ba mai mult, l-am urmarit si dupa ce a dat coltul, l-am interpelat, cerindu-i socoteala. Mi-a dat-o. Mi-a dat-o chiar foarte convingator si acum traim amindoi fericiti la periferia Iadului.

Cu stima,

Emma

Read Full Post »