Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Martie 2018


Ieri am fost invitati la un bridge de cei cu care jucam canasta. MmmmDa!  Dar cind sa pornesc masina, tirrrr! Cin-sa fie, cin-sa fie? Ei bine, erau cei la care eram invitati miine. Si ce aflam? Ea, adica tipa, a cazut bolnava, motiv pentru care ne-a sunat sa ne spuna ca este in imposinbilitate …”-nu-mi spune ca oricum nu mai venim daca esti virusata!” Adica, nene, zaiafet, nezaiafet, mi-a ajuns cite droguri am bagat in mine. Si plecam.

Ajungem, luam o gustare, ne bla-bla-bla si eu, ca ma durea capul, intreb: ati luat miel? Raspunsul a fost „nu”, la care replica sotiei m-a lovit in timpla ca baltagu pe Nechifor Lipan. „Pai atunci ce faceti duminica, nu veniti pe la noi?”. Aha! E pusa, gatesc. E si dupa ce invitatia a fost acceptata cu bucurie, ca cine dracu refuza miel de Pasti, ne-am jucat, am mincat, am baut si-am plecat.

Pe drum zic, „aduci lamb dinners de la magazin?”. Zice, „pai n-ai spus c-ai luat miel?” Zic, „ba am spus c-am luat, dar n-am spus c-o sa-l gatesc miine”, adica azi. „E, asta e”, spune sotia chicotind de bucurie ca mi-a gasit de lucru. Ca nu stiu bai, dar are un talent sa nu ma lase sa ma plictisesc, ceva de speriat.

In fine, azi pun pulpa la marinat (a mielului, nu a mea), pun jumatate din cap la fiert si ma apuc de drob. Fierb organele, exceptindu-l p-ala de reproducere, dupa care pun ouale la fiert (nu p-ale mele, p-alea de la gostat) si ma duc sa vad meciul lu’ Man U, pe care nu pot sa-i sufar. Si ai dracu, ca sa vezi fatalitate, parc-au stiut ca am oua pe foc, ca m-au tinut legat de televizor pina am auzit un buum! Aoleu, vin rusii! Cind ma duc in „office-ul” meu, nu erau rusi, dar era un fum de nedescris si ouale incepusera sa sara din oala ca floricelele de porumb. Adica o facusem nu de miel, de oaie. Dai, aeriseste, deschide geamurile in toata casa, curata, spala, sterge. Eram intr-o viteza de-ai fi zis ca-s din desene animate. In sfirsit, reusesc sa termin, dar 12 oua se dusesera dracu. Asa ca am dat fuga la gostatul din colt si-am mai luat doua duzini. Si pentru ca era in vecinatate, am luat si un whisky, o slibovita sirbeasca si fo doua fiole de Amarone din 2012.

Bun, acum vopseste Papa oua. Nu multe, dar asa, de-un pamplezir traditional. Problema e ca ouale trebuiau vopsite in poloneza, limba pe care nie rezumish sau cam asa ceva. Si cum in dulap aveam doar doua plicuri poloneze cu vopsea galbena, le-am facut pe toate opt din amintiri si mai hepatice. De fapt e un galben pai spre alb murdar. Dar stiti cum e in bucatarie „important e sa-ti iasa ce ti-ai propus” Si exact aia era culoarea pe care mi-o propusesem. Mmm da-da!

Capul, nu al meu, l-am scos din oala, dupa ce a fiert si l-am dat dracu, ca-l pusesem pentru ca da un gust mai violent zemii, nu pentru halit. Urmeaza ca miine sa fierb, in zeama care a ramas, bucatile de carne si zarzavatul pe care l-am ciopirtit deja. Pe urma am s-o dreg cu bors magic si smintina frecata cu galbenus de ou. Cam ca la ciorba de burta, dar fara usturoi si otet.

Si-am incalecat pe-o sa, si-a cazut calu cu mine.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Iar acum, dupa atita smotru si culinareala, mi-am tras un whisky si-mi umplu blogul cu nimicurile pe care le-ati citit. Iar daca va pune dracu sa rideti de ouale alea galbejite, ati pus-o de-un scandal cu mine.

Paste Fericit!

Anunțuri

Read Full Post »

Iaca vine Pastili!


Parca ieri a fost Revelionul si ca miine va fi Craciunul. A-nebunit si timpul. Zboara zilele ca taunii, lunile ca gistele iar anii ca Usain Bolt. Si nu mi-ar parea rau, daca as fi si eu vreun semizeu, dar cum nu sunt, asa-mi vine sa ma fut pe el de timp si nu chiar pe el, ci mai mult pe trecerea lui, ca-i mai feminina.

In fine, ce s-o mai scutur de prun, cert e ca vin Pastii. Mai intii vine ala catolic, ca astia l-au nascut prematur. Si peste o saptamina vine si ala pe care-l praznuiesc ortodoxii. Eu, ca sa fiu sigur ca nu-l serbez ca proasta, inainte de-a se naste sau dupa, ma voi „Hristos a-nviat” de doua ori. la prima strigare suntem invitati la niste prieteni. La a doua, la alti prieteni si uite asa am pus-o si ma dau bine si cu Barosanu, sa nu creada ca ma doare-n cur de nasterea urmasului. A propos, oare se poate numi urmas, atita timp cit tac-su e vesnic? Naspa!

Dar pentru ca invitatiile sunt basca, am cumparat si-o juma’ de miel. Si am luat unul de Ontario, ca astia din cite am vazut, s-au nascut acum si sunt fresh. Si ca s-o stiti si voi, m-a costat doar $15/kg, fara cap si organe. Si nu numai atit, dar am gasit unul de 10kg, ca-n rest sunt cam oite, la 18-20kg. Capul si organele le cumparasem acum citeva zile la un pret de nimic. Le-am cumparat pen-ca la a doua nastere, am promis sa fac eu drobul. Si-l voi face, minca-mi-ar drobul! Nasol e ca inca n-a rasarit usturoiul si astia n-au urturoi verde. Mi-ar trebui un usturoi care sa rasara numai la temperaturi negative, ca mi-am pus citiva catei intr-un colt mai dosit. Ca nu stiu ce i-o fi trebuit si lu’ Hristos sa se nasca inainte de incoltirea usturoiului. Probabil ca nu stia reteta sau la aia creste de-a-n proasta, tot timpul anului. Cred ca voi pune d-ala uscat, ca in fond, gustul conteaza, nu virsta.

Sa revin la bestia pe care am cumparat-o, pe jumatate. Macelarul mi-a portionat mielul, asa ca, ajuns acasa, l-am impartit pe caprarii si l-am bagat la congi, sa se racoreasca pina saptamina viitoare. Totusi, pentru ca imi propusesem un stew, m-am decis sa-l fac din miel, asa ca am bagat citeva bucati la cuptor pe un pat de legume calite, cu ceva vin rosu, foi de dafin, rozmarin si cimbru. Cred ca voi baga un piure de cartofen sau o pasta, ca starch. Si o salata verde cu ridichi si ceapa verde, ca ceapa e mai smechera si mai deprinsa cu gerul. Chiar asa, usturoiul nu creste si la solar? Sau e mai rentabil uscat?

Dupa cum vedeti sunt pregatit de petreceri si haleala aleasa, asa cum ii sta bine romanului.

SONY DSC

Read Full Post »


Bun, acum ca am terminat-o cu Portugalia, zic sa ne intoarcem la … Portugalia. Dar nu numai la Portugalia, ca femei casatorite, din cite am auzit, exista pe toate continentele. Dar, ca s-o spun p-a dreapta, ideea m-a lovit in cap atunci cind am auzit-o pe Laura, guida, istorisindu-ne, la o cafea si-un dolce,  cite ceva din viata ei. Nu intru in detalii, ca nu asta-i subiectul, dar a fost o afirmatie care mi-a aprins fitilul analitic. Zice Laura, „nu prea mai aveam sex cu exul  si cind i-am spus, mi-a zis ca nu-i nimic wrong cu el, ca el are zilnic erectie” Ca l-o fi mincat, si ala, pe domnul cacat, nu ma indoiesc, dar afirmatia mi-a amintit de ce-mi spunea sotia si adica cum ca unele dame din anturajul nostru se lamentau, invocind acelasi dezinteres al partenerului.

Puritani, fata la perete!

E, cam asta e subiectul de la care am pornit. Si cum pina atunci nu-i dadusem nicio importanta, de data asta m-am uitat lung la Laura gindindu-ma daca as fi tentat sa i-o trag. Raspunsul pe care mi l-am dat a fost exact ala pe care il prevedeam, „nu”. Nu spun, e o femeie placuta, poate chiar dragutica, dar prea arata a titirez. Stiti cum sunt aia. Ingusti la cap si la baza si labartati in centru. Dar pe linga forma, oarecum regulata, dar inatractiva, paru-i statea ca o matura, radacinile se vedeau negre-argintii si viguroase, machiaj, nema, manichiura mai in doru Lelii, iar la pedichiura n-am ajuns ca nu era timp de sandale. Pe linga toate atuurile astea de moarte-a libidoului, nici nu era imbracata intr-un mod care sa-i avantajeze titirezenia. Adica purta niste pantaloni mulati, ca de piele. Stiti de care. Nu spun ca nu sunt en vogue, dar sa te si avantajeze, ca altfel e de Candid Camera.

Si pentru ca terminasem s-o trec in revista, m-am apucat si de cele din grup care sufereau din acelasi motiv. Ca bey, sa va spun un secret. Eu sunt de acord cu „cine ma iubeste, ma iubeste si asa”, dar sa fie clar, asta nu presupune si activitatea de fut. Si uite asa ajung sa dau dreptate celor care pretind ca pula nu stie carte. Pai nu stie, ca daca ar sti, s-ar solidifica cind ai da peste o desteapta, nu peste o sexoasa. Dar uite ca fiind analfabeta, ii trebuie un zvinc care s-o trezeasca din amorteala si asta nu depinde de posesor ci de muza. Pai si daca muza te excita cam cit bromura, ce draci de pretentii sa ai de la analfabeta dintre picioare?

Evident ca nu m-am apucat sa-i spun Laurei sau altor jelitoare cam care ar fi remediul, dar nu inteleg cum de nu-si dau seama singure. Pedanteria nu e un defect sau un lux, asa cum il considera unele persoane. Pedanteria sau cochetaria e o necesitate si prinde bine in orice circumstante. Ba mai mult, pedanteria denota respect pentru tine, pentru partener si pentru cei din jur, cel putin in my books. Nu spun ca trebuie sa fii in mod obligatoriu pedanta sau pedant, dar daca nu esti, daca te vrei naturela, simpla si cum te-a nascut muma-ta, atunci nu te plinge sau stinge lumina. Accepta si implicatiile, mai putin dorite, ale acestei nepasari, delasari, dezinteres sau cum oti vrea s-o numiti. Si nu cautati sa invocati cauze materiale sau financiare, pentru ca eu cunosteam tipe care-si faceau singure manichiuri, pedichiuri, epilari, pensari si rimelari si care aratau tot timpul puse la punct.

Am mentionat si stinsul luminii intrucit noaptea toate pisicile sunt negre, dar cine dracu si-o mai trage ca orbetele? Ca ala nu mai e sex, e doar un biet fut. Sex e cind toate simturile iti sunt angrenate si stau sa-ti plesneasca. Spre deosebire de fut, unde tactilul e suficient pentru un traftir rapid si insipid.

Aceeasi pedanterie e necesara si se impune si barbatilor, desi intr-o mai mica masura, intrucit erectia nu e functie de infatisarea lui. Totusi, un neglijent, duhnind a transpiratie si bautura, nebarbierit si sleampat nu cred ca ar fi acceptat de o sotie pedanta. Ar fi, dupa cum am spus, o lipsa de respect fata de ea, asta pe linga repulsia inerenta.

Asa ca, cine vrea sex, trebuie sa-l merite.

Si stati ca n-am terminat. Mai sunt batrinii. Batrini care se complac in a arata ca morti si altii care vor sa arate inca vii, asa cum sunt de fapt. Exemple as avea suficiente, dar ma voi referi la cele mai apropiate mie. Taica-meu, dupa spusele altora, fusese un extravagant la tinerete. Ei bine, nu stiu ce s-a intimplat cu extravaganta respectiva, ca eu de cind il stiam, a aratat batrin si ponosit. Nu murdar, dar neingrijit, ceea ce nu-ti facea prea multa placere, tie, ca privitor sau interlocutor. Socrul meu, in schimb, a fost un pedant pina a intrat in pamint. Iti facea placere sa iesi cu el la un restaurant, la un bar si era si omul care ar fi iesit oriunde, spre deosebire de taica-meu care se lipise de casa ca gresia de pardoseala. N-ar fi iesit nici pina la piine si asta de cind il stiam, nu doar in ultimii lui ani. Bine ca nu-i seman! Cind il intrebam imi spunea invariabil „ce mai conteaza?” Pai conteaza, bineinteles ca mai conteaza, ca doar nu traiesti in padure sau in vreo manastire de calugari si nici nu mori miine. Pedanteria te face sa te simti bine, viu, activ, ceea ce e absolut firesc. De lincezeala si nepasare n-ai decit sa te ocupi, dupa, daca chiar ti-o doresti.

Unii oameni imbatrinesc frumos. Altii mor inainte sa moara, desi vor sa traiasca, chestie care mie mi se pare a fi un paradox. Si nu-i vorba ca n-au cu ce, ca n-am auzit de nimeni sa imbatrineasca in trei pulovere. Dar e o delasare nesanatoasa care pune stapinire pe batrini. Dar nu pe toti. Cei de aici sunt complet diferiti si cu o pofta de viata de invidiat. Iti face o reala placere sa-i vezi.

 

Read Full Post »


Si uite asa, din post in post, am ajuns la fundul sacului lusitan. Dupa cum spuneam, in plimbarile noastre zilnice, am descoperit, intimplator, adresa unde locuise Mircea Eliade. Eliade fusese trimis de Guvernul Legionar, la putere in acele vremuri, ca atasat cultural pe linga ambasada Romaniei din Portugalia. Afinitatea dintre Eliade si miscarea legionara fiind bine cunoscuta si documentata. De fapt Eliade a refuzat sa se dezica de acea miscare si de Garda de Fier, chiar si atunci cind a fost arestat din porunca lui Carol al II-le.  In fine, nu intru in detalii de ordin istoric si politic, dar ca sa vezi fatalitate,  Carol al II-lea cu Lupeasca lui au locuit intr-o vila in Estoril, la o ‘zvirlitura de bat de casa in care locuia Mirciulica. Vila pe care am vizitat-o, nu pentru ca m-ar fi interesat, ci pentru ca acolo locuieste acum, intr-un apartament, o amica, Mihaela, pe care am cunoscut-o toamna trecuta. Poze n-am facut, dar daca veti cauta pe google, vila Rei Carol din Estoril, veti vedea si vila si pe Mihaela. De fapt, in acele timpuri Estoril devenise refugiul monarhiei europene. Toti „fugitii de acasa” se aciuisera aici.

” „Foștii regi se adăpostesc la Lisabona”, se intitula un articol apărut în 3 martie 1952, în „The Milwaukee Journal”. Subtitlul e grăitor pentru starea de spirit surprinsă:„Își petrec timpul pregătiți permanent să caute noi refugii în caz de pericol”. Exponenții a cinci familii regale dădeau, potrivit ziarului american, strălucire comunității refugiaților de pe malul Atlanticului: Carol al II-lea, fostul rege Umberto al Italiei, Don Juan de Bourbon – moștenitorul tronului Spaniei, un conte de Paris, Henri de Orleans, și arhiducele Franz Iosif din Casa de Habsburg. Lor li se adăuga amiralul ungur Horthy, care cochetase și el cu instituția monarhică, în cei 24 de ani cât fusese regent al Ungariei. ” Aici puteti citi restul articolului care, drept sa va spun, e captivant.

De fapt, hotelul Vila Gale in care am stat e situat chiar linga Vila Italia unde se refugiase Umberto, macaronarul.

Dar ca sa revin, ca m-a cam luat valul, pe linga Eliade, am spus ca voi prezenta si ceva preparate culinare cu care ne-am intretinut in pauzele dintre plimbari si care, in majoritate, armonizeaza placut cu oceanul. Doar ca saltul de la Eliade la peste prajit mi se pare nesanatos si de aceea voi renunta la haloi si voi pune poze de prin Cascais, incluzind si resedinta lui Umberto, ba chiar si pe Mihaela.

Tineti-va bine ca sunt o multime de poze.

Casa in care a locuit Eliade.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Urmatoarea e vila lui Umberto. Precedenta e Hotel Vila Italia.

SONY DSC

Hotel Vila Gale

SONY DSC

Hotel Farol

SONY DSC

Piateta de linga nenorocirea aia de Hotel Baia.

SONY DSC

Si asta-i „nenorocirea”

SONY DSC

SONY DSC

Cascais si Estoril.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Palma aia rosie e opera unui artist roman si cu vreo doua zile inainte sa plecam au mutat-o in Lisabona. Interesant e ca ambele fete arata dosul palmei. Ca un fel de rugaciune.

SONY DSC

SONY DSC

Tabla de mai jos nu e vreun deseu, ci o opera de arta. Arta in intelesul lor, nu al meu.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

O mini expo cu masini clasice.

SONY DSC

 

Si gata ca dau in bilbiiala.

 

Read Full Post »


Bun, acum ca terminasem cu vizita la Jesus, care, intre noi fie spus, n-a fost in stare sa ne ofere nici macar un serbet cu apa rece, ne-am indreptat atentia si masina spre alte zari. Cum spuneam, Sesimbra care bineinteles are si un palat. Mai exact, ruinele unui palat. Dar pina la palat, am trecut pe la Sanctuarul Cabo Espichel, in Arrabida. Nu ca ar fi aici vreun punct de mare atractie pentru mine, dar cica a fost si este pentru altii. Legenda spune ca aici un nene a vazut imaginea Maicii Domnului. E si cum asta se intimpla prin secolul XII – XIII, toti au halit-o si o mai halesc si astazi, motiv pentru care au construit o capela, frumusica, si o gramada de chilii pentru pilgrims sau pelerini, care veneau sa se roage sau ma rog, ei stiu. Cert e ca odaile alea sunt din piatra, scunde, intunecate, aducind mai mult a carcere. Carcere care au ramas, sau au fost lasate, de izbeliste, in voia intemperiilor naturale, ca pelerinii vin cu rulote, in zilele noastre. Bag sama ca s-au smecherit, intre timp. Spun asta pentru ca erau parcate citeva RV-uri mai amarastene de prin Italia si Franta.

Dar zic sa trecem la poze. Iata, pentru o intelegere mai exacta, cum arata locul unde se spune ca bintuie Maica Domnului. Si sa nu uit, locul respectiv e cocotat pe un ditai cliful la vreo 100m deasupra oceanului. Interesant mi se pare faptul ca atit cit am stat acolo, nu mi s-a aratat nici-o Maica. Precizez ca tipa din antepenultima poza nu e Maica Domnului, ci sotia domnului, adica a mea.

 

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Urmatoarea statie, Sesimbra cu peron pe dreapta. Cum spuneam, aici sunt si ruinele unei cetati din care au mai ramas doar zidurile, in interiorul carora e un restaurant mititel si uritel, un cimitir la fel de mic si la misto, citeva statui si-o bisericuta simpatica pe care sotia s-a decis s-o viziteze … dansind. In acelasi timp si profitind de situatie, eu mi-am facut de cap c-o sirena. Buna rau si cu niste tite ca piatra, nu alta.

Si cum zidurile, de care vorbeam, sunt cocotate pe un munte, la poalele lui se putea vedea Sesimbra scaldata in soare si mingiiata de valurile oceanului. Am coborit, evident, si-n orasel sau asezare omeneasca, pentru ca-i prea mica sa-i spui oras si nici a sat n-arata. Ei bine, de cum s-a oprit masina, ne-am repezit ca vulturii in prima terasa, ca ne crapau ochii de foame. Aici ni s-a recomandat o boritura de catel. Un sea food care arata de parca mai fusese mincat odata. E adevarat ca la gust era OK, dar ca aspect, veti vedea ca nu exagerez. Numele nu i-l mai stiu, dar suna a caldare, chestie care chiar i s-ar fi potrivit. Apoi am umblat putin pe ici, pe colo, pe niste stradute, ingrijorator de strimte, ca altceva oricum nu era de vazut si dusi am fost spre Setubal.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Ziua am incheit-o la Setubal, care este cel mai sarac si mai comunist oras in Portugalia. Aici, din cite am inteles, in afara de peste nu prea merita sa poposesti. Cu toate astea, am vizitat o fabricuta care face faianta, manual, asa cum o faceau mosii si stramorii lor. Nu mai stiu daca v-am spus, dar Portugalia e tara faiantei si a plutei. Nu cred ca exista vreun loc in tara asta unde sa nu existe faianta pictata. In loc de lusitani, eu le-as spune faiantari sau plutasi.

Si pentru a nu pierde gustul si a mai cheltui si ceva euro, am intrat la o degustare de vinuri din care ne-am ales cu fo doua sticle, citeva pahare de vin si citeva informatii extrem de interesante. Adica, astia exporta vin in America, dar citeodata se intimpla ca nu toate butoaiele sa fie cumparate, motiv pentru care se ritornereaza tot pe cale navala. Fascinant e faptul ca la venire, vinul e de o calitate mult superioara. Ei spun ca s-ar datora miscarii permanente a vinului in butoaiele din cala si probabil a aerului salinizat. Cel putin asa ni s-a explicat. Mai mult, o fiola plimbata din vinul ala era echivalenta, ca pret, cu o fiola de vin de 40 de ani, adica 99 euro. Noi ne-am rezumat la doua sticle de 20 de ani, ca inca nu ne pierdusem chiar toate mintile.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Postul urmator va fi si ultimul dedicat acestei vacante. Va voi vorbi de mincaruri, de ideologul legionarilor si ce-oi mai avea pe camera.

 

 

Read Full Post »


Cum spuneam in postul precedent, l-am vizitat pe Jesus, neinvitat, ca, sincer, asta ar fi ultimul lucru pe care mi l-as dori. De fapt, o invitatie din „zona” aia, chiar n-ar fi binevenita si nu doar pentru mine.

Asa ca, intrucit Jesus era primul stop, in drumul nostru spre Sesimbra si Setubal, Paula ne-a ridicat de la hotel si-am purces sa-l vizitam. Ajunsi in Lisabona, dupa ce am pescuit si o familie de malaezieni, ne-am oprit, involuntar si neplanificat, la un filtru politienesc. Dupa ce s-au convins sticletii ca n-avem arme, bombe sau stupefiante, am trecut podul care e o copie fidela a lu’ Golden Gate, dar in miniatura. De fapt a fost compus de acelasi autor. Podul are vreo 2 km si e superb, dupa cum veti vedea. Mai amonte, e altul de vreo 17km, dar nefiind in program, l-am salutat de la distanta.

E si cum treci podul, o cotesti direct la poalele lu’ Jesus. Asta, statea pe un ditai soclul de vreo 100m inaltime si privea in zare, cu bratele larg deschise, incercind sa-l imite pe frati-sau, ala din Rio. Dar ne-am convins ca bratele sunt deschise la misto, intrucit statuia-l reprezinta inaintea rastignirii si nici nu se poate spune c-o facea de fericit ca ne vede. Poate doar in semn de „bine-ati venit sa mai cumparati bilete!” pentru ca nimic nu-i gratis, nici macar alea sfinte sau cum or fi ele. Si sa stiti ca biletele respective nu sunt deloc ieftine, ba sunt chiar scumpe sa te sui doar pe soclu, nu mai sus, ca asta nu e ca gagica din NY.

A propos, Bula i se destainuie unui prieten:

„Bai, ultima femeie in care am intrat a fost Statuia Libertatii”

Si unul fara legatura cu subiectul. Pe o banca-ntr-un parc era scrijelita o conversatie

„Il iubesc pe Gheorghe”

„Proasto, Gheorghe e gay”

„Nu sunt proasta, sunt Ion”

Revin. Si tot in virful dealului, de jur imprejurul statuii, e un ditai parcul numai cu maslini. Maslini, nu masini. Nu m-ar mira sa aflu ca au fost adusi din tara sfinta si replantati, ca sa se simta statuia ca acasa. Totul era intr-o ordine si-o disciplina de parca erau asezate cu sublerul. Exact ca pe vremea raposatului in brambureala Jerusalimului. Mai erau si alte statui si cruci, dar paleau la vederea lui Jesus care aduce si cu o „Mama Patria” sovietica. Ca si alea-s niste monstruozitati de beton. Cel putin aia din Volgograd ( fostul Stalingrad) e de speriat avioane.

Si am platit, ca ce era sa fac? Doar nu era sa ma pun cu demiurgul. Si realitatea e ca merita. Nu statuia, privelistea. De acolo, de sus, vezi toata Lisabona. Cum? Poze? Bineinteles c-am facut, ca doar d-asta l-am platit, sa-l pozez. Numai ca de data asta nu le mai aranjez, le las asa cum au cazut. Io-te-le!

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Seara ne-am dus la Casino, in Estoril, la un concert Fado, un fel de flamengo imperecheat cu Amalia Rodrigues. O jale si-un of. Muzica trista care desi nu-mi displace, imi produce o stare de apatie, daca-i doar cintata. Dar daca e ca-n clipul pe care vi-l pun, ca exemplificare, atunci e putin diferit.  Si asta pentru a satisface toate gusturile, indiferent de sex si orientare sexuala. Iar fatuca asta, care desi are o zbirna cam cit a mea, mai prezinta si alte protuberante care in mod sigur au darul de-a te binedispune. Daca nu, aveti o problema.

Read Full Post »


Se spune ca vremea e schimbatoare ca femeia. Sau viceversa, ca ordinea-mi cam scapa. Dar oricare ar fi ea, ordinea, n-am auzit de femei care sa-si doreasca sa se uriteasca.  Ca poate o fac in mod involuntar, nu zic, e posibil, dar vremea o face si fara o motivatie temeinica. Adica din frumoasa de sa pice, se face de nu-ti vine sa te mai dai jos din pat.

Cam asta s-a intimplat in ultimile zece zile ale periplului lusitan. Norii permanenti, ploaie cu intermitente si ceva temperaturi mai pe la 10-12. Pina si oceanul incepuse sa dea in clocot, de nebun. Bag sama ca era posedat de niscai crampe ca izbucnea din cind in cind, la cite-un val, de te lua cu groaza. Valuri, neica, cit casa. Well … o casa mai mica, adica mai cotet confort sporit, cu etaj pentru ouatoare. Adica undeva la vreo cinci metri. Si cind se izbeau de mal, se producea o adevarata ejagulare exploziva, ca-n pozele pe care le-am tras, fascinat fiind de ceea ce nu mai vazusem pina atunci, decit in intimitate.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

 

 

 

 

Offff, ca decit sa ma pui sa aranjez poze in WP, mai bine ma lasi sa dau din gura si din degete, ca la aia ma mai pricep. Ma refer la blogareala, de data asta.

In fine, pe o vreme ca asta de mai sus, ne-am aventurat intr-o … aventura (!?!) Adica am luat, asa de capul nostru, un autobuz pina la Sintra care e la vreo 20km de Cascais si unde ploua (ca sa fiu in ton cu vremea) cu palate.

Bai, e Sintra asta un loc asa, pe un deal, mai munte, unde se urca pe niste nenorociri de stradute din care ai impresia ca nu vei scapa cu viata. Cum or fi construit. aia, palatele pe stincile alea, n-am idee tot asa cum n-am ideea de cum au construit si aia la Monserrat-ul spaniol sau la Meteora greceasca. Ca sincer, la cit teren drept e de jur-imprejur, cred ca doar matochist sa fii, sa te supui la astfel de chinuri.  Sau poate ca or fi fost d-aia care se autoflageleaza de dragul prostiei care-i guverneaza.

Dar daca e sa faci abstractie de „cum?” atunci dai de „ce” si ramii mut. Ce splendori au reusit aia sa construiasca si sa imbine cu splendorile naturii, e de poveste. Pe bune!

Da’ s-o luam pe rind. In Sintra, cel mai faimos, viu colorat si mai in virful dealului, exact cam ca -ula calului, strajuieste Castelul Pena. Cum insa pe ala il vazusem anul trecut, l-am sarit.

Si din saritura am ajuns la Quinta de Regaleira. Ei bine, asta nu se putea vizita, dar puteai vizita gradinile unde va spun cu mina pe drapel, ca ai ce sa vezi. In primul rind sunt doua, asazise, fintini sau puturi a caror logica nu ne-a explicat-o nimeni, dar care corespund cu niste grote sapate de ape. Banuiesc ca propitarul s-a aventurat in grotele respective si a dorit sa le faca mai multe iesiri. In fine, cert e ca sunt spectaculoase. Cel putin una dintre ele, ca pe a doua n-au apucat s-o finiseze. Si pentru a va dovedi ca nu-l maninc pe … dinsul, cum spune o vorba moldovineasca, bag si ceva poze, desi daca-l google-iti, gasiti cu sutele, dar nu facute de mine.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

 

 

 

 

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

 

 

 

 

 

 

 

Ziua urmatoare, dar mai pe ploaie, am vizitat si palatul Monserrat. Superb! Nici mare, nici mic. Frumos conceput pentru o familie, nu pentru suite intregi. De fapt nici nu stiu daca sa-l numesc palat, asa cum o fac portughezii, dar tinind cont de parcul in care a fost construit, poate ca si-ar merita titulatura. Astuia n-am fost capabili sa-i umblam toata gradina pentru ca, dupa cum am spus, ne-a trintit o ploaie care ne-a schimbat planul initial. Iata si pozele si nu va mai lamentati ca sunt multe, ca daca am facut 1000, ce draci sa fac cu ele, daca nu sa le si postez?

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

 

 

 

 

 

 

 

 

In episodul viitor voi descrie vizita pe care i-am facut-o lui Hristos.

Read Full Post »

Older Posts »