Îmbrățișați în amintiri

by papa

 

Ce-i un an? Un vis ce trece

Și 35 trecut-au azi. 

Trec de parcă s-ar întrece

Și-i aduni, n-ai cum să-i scazi.

*

Iubito, am incărunțit

Și clipa-n pleoape cade grea,

Dar sufletu-mi neasfințit,

Mă vrea al tău, te vrea a mea.

*

Astăzi n-am chef de vreo erată,

De epiloguri și să știi,

Amurgurile, de-astă dată,

Nu sunt decît alți zori de zi.

*

Te-aștept la un romantic dinner,

In largul unei mari iubiri.

Plutind pe-acorduri, în surdină,

Imbrațisați în amintiri,

*

În amintiri, în vise-n planuri,

De tot ce-a fost și ce va fi,

Că-ntr-un ocean, de nu-s limanuri,

N-ai un’ te duce și-un’ să vii.

*

Că a fost noapte, c-a fost ceața,

Cu o busolă permisivă,

Am navigat riscant prin viața,

Dar niciodată în derivă.

*

Treacă el, timpul, mai apoi,

Cu vremuri bune și mai rele,

Dar chiar potop de-ar fi, în noi,

Ploua-vor sori, ploua-vor stele.

*

Pe mai departe împreună,

Căci altfel nici n-am putea fi,

Cît încă-n cer e clar de Lună,

Cît încă-n lume-s zori de zi.

***

Read Full Post »

Am pus-o!

Nu, de fapt n-am pus-o, adică vîndut-o, așa cum s-ar putea înțelege, dar am pus-o, finalmente, pe market, aici. Corona asta, pe lînga faptul ca e idioată, e și incurcă lume. Una din lumile pe care a încurcat-o, e a mea. Tergiversările i se datoreaza in exclusivitate. Nu că m-ar deranja foarte tare, că nu stau in ploaie, dar cînd ai un plan in cap, dat peste cap (!?!) sau întîrziat, amînat, mutat spre dreapta din motive pandemice, iți cam vine s-o fuți direct în orificiul bucal pe domnișoara Corona. (s-o fi transmițînd și prin contact sexual virtual?)

A propos de bot, nu știu dacă ați văzut clipul cu tipul care se spală pe mîini si spune sictirit: futu-va-n gura cu spălatul vostru pe mîini, că mi-a venit factura la apa de zici ca am crescatorie de delfini. Am ris și rîd de cîte ori o ascult sau îmi aduc aminte de ea.

Revenind, nu spun că a pune o casă pe market e vreo mare realizare de fantastic (vorba lui Pascu), că in fond, oricine, oricînd o poate face. Dar dupa cum spune un ințelept proverb, pe care mi-l atribui, (citez din memorie) „daca nu faci primul pas, n-ai cum să-l faci pe al doilea”. Proverb la care am ajuns dupa mai multe încercari de-al face pe al doilea înaintea primului.

Acum că ne-am lămurit cum stă treaba cu proverbele, să vorbesc puțin și despre proces în sine. Cum să vă spun, ca să mă înțelegeți mai bine? E ca o dezvirginare anala fara lubrifiant.  Bibileală, întîlniri, aranjamente, discuții, negocieri, planuri, telefoane, analize, decizii, fixări, cosmetizari, inspecții, fotografieri, filmări … etc.  Mai rămăsese să dau și niscai interviuri, că-n rest le făcusem cam pe toate. Dar pe de alta parte, ce draci era să facem pe timp de restricții și jale? De fapt multe din cîte-am făcut le-am făcut pe pitici sau … ilegal. Pînă și vizita la frizeriță, deși eram mascati de-ai fi zis ca mă operează pe creier, nu că-mi scurteaza pilozitațile.

Dar în fine, am reușit să trecem cu bine de perioada de strictețe maximă. Acum urmeaza să pastrăm casa ca pe bibelou, ceea ce se pare c-o să-mi revină mie, întrucît sunt ăla cu timp liber. Nu ma plîng, dar nici nu pot spune că țopăi ca iedul, de fericire. Că daca nu știți cam cît deranj se face și dacă prajești doar două ouă, vă spun eu. Mare! Adică trebuie să strîngi imediat totul, să pui toate vasele, inclusiv tigaia, pahare, tacîmuri, farfurii, în mașina de spălat. Să bagi sarea și piperul la locul lor, să stîngi fața de masa sau ce-o fi și totul să fie ascuns ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Aaaa, bașca mirosul de prajeala sau orice alte mîncăruri. Nașpa, este? Și unde mai pui că asta poate să tină o lună sau două. Dar de, business-ul cere sacrificii și cine să se sacrifice? Eu.

 

Read Full Post »

Foie verde de cicoare, n-ar fi rau, dar rau ce-mi pare!

Si cum sa nu-mi para, ca daca ma nastea si pe mine mama la Buenos Aires, nu mai beleam eu ochii la astia. Beleau altii ochii la mine. Dar ce sa fac daca saminta a fost de la Romania? E vina mea? Nu e. Asa ca, ma uit si eu lung si mult ca-mi place ceea ce vad. De fapt chiar cred ca as fi putut dansa ca tipul de mai jos. Si nu spun ca n-am incercat, c-am luat vreo 15 lectii de cite o ora fiecare, dar vai, e cumplit sa-ncerci sa-nveti sa dansezi tango sau milonga la fara frecventa. De fapt nici nu cred ca e posibil. Poate doar o flescaiala de labareala, dar in niciun caz tango.

Ca pe bune, daca era sa fie, sa fiu argentinian, cred ca o tineam toata ziua-ntr-un tango. De mic, ca daca incerci mai dupa 50, cind n-ai cum sa-i dedici opt ore pe zi si zilnic si cind mintea ti-e plina de alte urgente, atunci mai bine lasi youtube-ul sa-ti danseze, asa cum fac eu, acum.

De ce de mic? Pentru ca tangoul nu se-nvata, se simte. Si n-o sa-l inveti niciodata daca nu-ti vibreaza-n trup si-n creieri. asa cum le vibreaza argentinienilor inca din maternitati. Si nu ma refer la dansatorii de profesie, ci la amatori. Argentinienii se nasc, traiesc si mor cu tango. Ar mai fi si fotbalul, dar  nefacind obiectul acestui post, il omit.

Sunt necesari ani de zile pentru a ajunge sa dansezi asa cum danseaza Christianul de mai jos. Si hai sa spunem ca astia danseaza de mult timp impreuna si e firesc sa le iasa, dar la o milonguero (locul unde se danseaza milonga sau tango, de catre amatori) sunt milongueros (tipii) care danseaza cu diverse milongueras (tipe) si functie de cit de bine danseaza ei, se vor inghesui mai multe sa-i danseze. Tipul conduce ostilitatile, iar doamna-i urmeaza semnalele. Ca daca nu stiati, el ii transmite tot felul de semnale cu mina dreapta. (Ce opozabil are Chistian la mina dreapta, parca-i din Cartea Junglei) Semnale care sunt standard si pe care o dansatoare cu experienta le cunoaste ca pe propria … whatever.

Asa ca, „Milonga por favor!”

 

 

 

Read Full Post »