Problema nu e chiar de corason, ca ce sa aibe muschiul cu iubirea, dar asa s-a impamintenit ideea, cum ca iubirea ar fi localizata-n torace, ca cica acolo ne-ar salaslui sufletul. Alta gogorita care ne-a patruns adinc in instincte. In fine, realitatea e ca numai creierul se face vinovat de toate trairile, emotiile si multe alte paranghelii. Dar cum creierul nu poate diferentia bucuria de durere, ne ramine noua sarcina sa le segregam. Si uite asa, din aproape-n aproape, s-a ajuns la ideea ca a iubi e-o fericire. Ca cica iubirea te inalta … sau asa ceva. Ba mai mult, am mai auzit spunindu-se ca cine nu iubeste, nu stie ce-nseamna fericirea. Bull shit! zic eu.
Dar sa ne intelegem, nu e vorba de iubire paterna, materna, filiala, de tara si partid, de sine, de zoofilie, necrofilie, pedofilie si alte filii. Nu si nici macar de iubirea iubirii, de care suferea Eminescu. Ma refer strict la iubirea pe care o simte un barbat fata de o femeie sau pe care o simte o femeie fata de un barbat, pentru ca si reciproca e valabila. Evident ca includ si iubirile homofobe, ca doar n-au draci pe ele.
Problema e ca iubirea nu te face fericit decit in situatii de reciprocitate. Daca insa iubirea are sens unic, atunci ai belit-o si chestia cu fericirea se scurge duios spre canal fara sa-ti produca vreo bucurie-n corp. In cazul respectiv iubirea e durere, suferinta si necaz. Si mai bine n-ai iubi, decit sa te trezesti ca esti cam singur in ecuatia respectiva, pentru ca suferinta din dragoste duce, nu de putine ori, la paroxism. Puteti citi sau reciti unul dintre numeroasele exemple, aici.
Asa ca, e oare iubirea acel sentiment care te inalta, te face sa te simti in al noualea sau al zecelea cer sau e unul care te doboara, te striveste, te lasa fara suflare?
Si uite ca prima care mi-a raspuns a fost Beth Hart (am ales versiunea cu lyrics, nu cea live, pentru o mai buna intelegere a „comentariului” ei muzical )
Citeam mai ieri ca sute sau mii sau citi or fi fost, au dat fuga la Casa Radio s-o vada si s-o boceasca pe una, Madalina Manole. Se pare ca femeia era o cintareata apreciata, eu n-o stiu, dar de la a-i aprecia vocea si pina la a-i plinge soarta si dementa, e cale lunga. Vazind vilva creata in jurul acestui act pervers, m-am bagat sa citesc si eu ceva amanunte. Cind colo, aflu ca do’soara era o narcisista dezaxata, care-si intreba zilnic oglinda „Oglinda, oglinjoara…?” Dar cum oglinzile nu flateaza pe nimeni, Madalina noastra decide ca nu mai e frumoasa. Cum asta era sigurul lucru pentru care merita sa traiasca, decide ca ar fi mai normal sa-si abandoneze copilul de un an si sa se duca dracu. Ma rog, asta-i decizia ei, pe care o gasesc impardonabila si care-mi provoaca repulsie, indiferent de calitatea sunetelor produse-n coardele ei vocale. Nu inteleg insa cum o fiica, o sotie si mai ales o mama denaturata poate fi jelita de mii de oameni normali, sau pretinsi normali. Femeia se stia iubita, ca doar a declarat-o, cu toate astea supliciul de a-si fi pierdut frumusetea, interioara sau exterioara, devenise-n mintea ei bolnava, insuportabil. Personal nu am nicio umbra de respect pentru astfel de oameni. Inteleg intr-un fel actul in sine, dar atita timp cit exista o motivatie zguduitoare. Dar cind indoliezi atita lume si mai ales propriul copil, doar pentru un moft de vedeta rasuflata, sinuciderea mi se pare un act oripilant si condamnabil. Oare care-i tinuta morala a acelor oameni care apreciaza talentul, ignorind caracterul? De tinuta morala a Madalinei n-are rost sa ma mai intreb, atita timp cit femeia a dus egoismul la paroxism, condamnindu-si propriul copil pentru a-si satisface orgoliul de primadonna. Bleah!
Cum necum, am reusit sa vad si eu ultima dezbatere prezidentiala dintre Gornist si Basinos. Ca sa fiu sincer, asa dupa cum ma stiti, mi-a placut. Formatul si participarea mi s-au parut interesante pentru o astfel de dezbatere. Parerea generala e ca Gornistul a cistigat detasat, desi a avut citeva sincope. Nu am sa ma refer la mistourile reciproce, unde tot pe Goarna l-am vazut cistigator, ci la interventiile cu greutate si importanta electorala. Nu spun si nu vreau sa se creada ca acord un gir absolut celor doi candidati. Nu. Din tot ce-am auzit probabil ca vreo 30% va fi implementat de viitorul presedinte, oricare-ar fi el, dar din punct de vedere electoral, consider ca Basinescu s-a prezentat sub orice critica, ca un sinucigas. Intreaga seara si-a petrecut-o scotind in relief nereusitele mandatului pe care sigur il va incheia peste doua zile. Omul este dobitoc fara doar si poate. N-am vazut in viata mea un candidat sa-si unga singur funia cu sapun si sa si-o si puna-n jurul gitului, asa cum a facut-o dementul asta. Chiar ma intreb, nu s-a gasit niciun analist politic sa-l invete ca in alegerile pentru un nou mandat, ceea ce promiti ca vei face trebuie sa fie in concordanta cu reusitele din mandatul precedent pentru a avea credibilitate? El parca era acolo sa le spuna romanilor de ce nu merita sa fie reales. Ba mai mult, a repetat de citeva ori faptul ca a facut greseli, de parca era Clinton cind o muise pe Lewinski. In toate interventiile lui, Basinica n-a spus altceva decit „situatia asta e inacceptabila, in urmatorii cinci ani ca presedinte…”. Bai naucule, pai esti presedinte. Ai uitat? Lui Goarna saracul nu-i mai ramasese altceva de facut decit sa-i impinga scaunul de sub picioare cu un „de ce nu le-ai rezolvat pina acum?”Iar cind sa spuna si el ceva destept, s-a apucat de French can-can-uri, cu ce-a cautat Goarna noaptea la Vintu si a tinut-o pe vinturi (de, tot o basina, dar mai stilata) urlind ca apucatul, de parca-l ajunsese orgasmul. El avea treaba cu Vintu, Patriciu si Voiculescu, cind in spate-l tinea pe Videanu. Si n-as vrea sa ma leg de defecte fizice, dar zau ca-mi aducea aminte de melcii aia care-si retrageau un ochi cind li-l atingeai, raminind ca Ciclop cu unul singur. Iar pe ala si-l invirtea nefiresc in orbite ca pe girofar. E foarte adevarat ca a punctat si el de vreo doua ori, dar nesemnificativ in comparatie cu adversarul. De fapt Gornistul i-a tras-o de la prima replica. Cind Basinel a incercat o muscatura Iliesciana, iar replica „tu inca te mai lupti cu strigoii” ia retezat toti dintii din fata, de-ncepuse sa-si piarda saliva-n batista. As putea spune ca a fost un macel in care Basinescu si-a etalat impotenta cincinala. Dar autoflagelarea a mers si mai departe. De parca deserviciile pe care singur si le facea nu erau suficiente, s-a apucat de citeva ori sa-i aduca elogii adversarului. Nu m-ar mira ca asta, cit e de imbecil, sa-l voteze pe Geoana. Unde s-a mai pomenit sa-i dai adversarului dreptate, cum a facut-o asta, sa-ti recunosti deschis greselile si sa mai cistigi si alegerile? Unde, in ce sistem solar?
Stiu ca pe ambii ii preocupa doar puterea. Ati prefera unul cu alte preocupari?
<Ou la la, tu es vraiment magnifique!> <What, Monica was better?>
Numele meu este Emma, Emma Bovary. Dupa cum stiti, sau ar trebui sa stiti, sunt creatia unui anume Flaubert si in acelasi timp, sotia lui Charles. Ei bine, ce as dori sa va spun este faptul ca acest domn Flaubert si-a permis, fara a ma consulta in prealabil, sa-mi creeze un caracter cu care nu numai ca nu ma pot mindri, dar chiar ma rusineaza. Recunosc, unele detalii sunt conforme cu realitatea, dar pentru un gentleman, mi se pare lipsit de delicatete si de discretie sa asterni pe hirtie framintarile hormonale ale unei femei. Ca am sarit si eu calul de citeva ori e adevarat, dar va rog sa nu omiteti faptul ca am si fost incalecata si chiar calarita. La drept vorbind, la inceput am fost fericita alaturi de Charles, dar viata anosta din Tôtes,acel orasel de provincie monoton uitat de lume, incepuse sa ma sufoce. Am incercat din rasputeri si martor mi-e bunul Dumnezeu ca asa este, sa-l imping pe Charles spre o pozitie care sa ne deschida alte orizonturi. Dar dupa cum il descria si domnul Flaubert si aici trebuie sa-i dau dreptate, Charles era un bonhomme fara ambitii, considerindu-se in permanenta un doctor de duzina, ratat si plafonat, incapabil sa-si depaseasca conditia. Un om depresat si depresant in acelasi timp pentru cei din jurul lui. Dupa cum a afirmat chiar el, singurul lui succes in viata am fost eu si consider ca asta e un mare adevar. Acestea fiind zise, spuneti va rog stimate doamne, cite dintre dumneavoastra ati fi rezistat unui asemenea supliciu, facind evident abstractie de situatia actuala in care se scalda Romania? Asa ca, ce-as fi putut face in aceasta situatie extrema, cind sufletu-mi navalnic tinjea dupa petreceri, aventura si high life, in timp ce usile inaltei societati si a saloanelor mondene continuau sa-mi fie ferecate, Charles refuzind sa mi le deschida? Nici macar Berthe, copilul pe care mi l-am dorit atit de mult, nu mi-a putut umple golul pe care-l simteam tot mai acut, atit in suflet, cit si in alte zone mai putin expuse privirilor iscoditoare. Da, pe junele Léon l-am iubit, dar nu i-am cedat decit mult mai tirziu, in schimb lui Rodolphe nu i-am putut rezista. Trei ani a durat idila noastra in care, dar asta sper ca ramine intre noi, ne-am destrabalat pe unde-am apucat, ignorind intemperiile naturale si cele familiale, intr-o nebunie debordanta care ma incita la limita insuportabilului. Ah, Doamne, sincer va spun, merita sa incercati, cu conditia s-o faceti din convingere si pasional! Ce sa va mai spun? Totul a fost absolut magnifique pina-ntr-o zi cind, in fine, am hotarit sa fug impreuna cu Rodolphe in Italia si sa las totul balta. Dar in loc de fuga in doi, canalia a fugit de unul singur, lasindu-mi doar un bilet de adio plin de motivatii puerile. Offf, asta m-a pus, cum s-ar spune in tara dumneavoastra, pe butuci. Dar pentru ca sunt un caracter puternic, am reusit sa-mi revin si sa-mi recapat echilibrul psihic. E adevarat ca si religia m-a ajutat in sensul asta. Dar acest echilibru s-a dovedit extrem de precar, ca si religia-n sine, intrucit in scurt timp, in mod cu totul intimplator, l-am intilnim in foyer-ul operei din Rouen, pe tinarul Léon, de care fusesem cindva indragostita. Va mai amintiti? Ei, daca prima data-i rezistasem, de data asta nu i-am mai rezistat nici lui, nici mie. Si iata-ma iarasi angajata intr-o aventura absoluta, intr-o camera de hotel din Rouen unde veneam la „lectii de pian”, ca doar nu era sa-i spun lui Charles ca era vorba de flaut? Dar cum Léon al meu era cam pirlit, iar gusturile si pretentiile mele erau din ce in ce mai rafinate si mai costisitoare, a trebuit sa iau bani pe credit. Multi, foarte multi bani si asta pina-ntr-o zi cind creditorul mi-a dat cu flit. Impinsa de nevoi, dar si de creditor am decis sa vind proprietatea lui Charles, lasata mostenire de taica-sau care tocmai decedase. E adevarat ca as fi putut rezolva problema pe calea „lewinski”, dar am fost demna si am ales sa ma otravesc, decit sa-l satisfac pe libidinosul ala care cumparase actele de proprietate. In felul asta mi-am ingropat intraga familie. Pe mine-n pamint, iar pe ceilalti in datoriile mele, ramase mostenire. Cu toate acestea, consider ca procesul intentat de autoritati domnului Gustav Flaubert pentru aceasta nuvela plina de obscenitati, depravare si degradare umana, este o reactie fireasca a societatii impotriva trivialului. E drept ca si impotriva adevarului, dar va intreb, au fost epuizate toate celelalte subiecte si-au ramas doar adevarurile femeii de dezbatut? In acelasi timp, in plan personal, as putea spune ca procesul a fost o razbunare postmortem. Dar, asa cum se intimpla in cazuri de genul acesta, masculul , in speta Gustav, nu numai ca a scapat basma curata, dar si-a cistigat si-o imensa celebritate si cu ea o multime de bani, in mod paradoxal, pe seama aventurilor mele galante. Asta spre deosebire de mine care pe seama acelorasi aventuri, m-am ales doar cu belele, blamari, datorii si arsenic. Dar sa stiti ca nu l-am iertat, ba mai mult, l-am urmarit si dupa ce a dat coltul, l-am interpelat, cerindu-i socoteala. Mi-a dat-o. Mi-a dat-o chiar foarte convingator si acum traim amindoi fericiti la periferia Iadului.
VatiClanul Papal 
