La „Sweet & salty” puteti citi pe larg, in doua posturi, intimplarea la care ma voi referi in cele ce urmeaza. Mentionez ca opiniile mele nu se refera doar la cazul de fata si vizeaza ambele sexe.
Pe scurt. O femeie casatorita intilneste un tip de care se indragosteste nebuneste, la prima vedere (realmente?). Pina aici, nimic iesit din comun, cu exceptia indragostelii instantanee. Ce este insa iesit din comun, din punctul meu de vedere, sunt unele comentarii. De ce spun asta? Pentru ca majoritatea o compatimesc pe don’soara respectiva pentru ca i s-a intimplat „nenorocirea” si-a avut „nenorocul” sa se indragosteasca, impotriva vointei ei, iar acum sufera pentru ca…nu stiu de ce, dar sufera ingrozitor, cerind sfaturi prietenei. In fine, e normal ca o femeie s-o compatimeasca pe alta care se pretinde muncita de „ghinionul” indragostelii extraconjugale? Poate. Dar, surprinzator, nimeni nu-l compatimeste pe sotul inselat (din punct de vedere sentimental) Ba mai mult, o don’soara afirma ca firesc ar fi sa ramina legata de sot, bolnava fiind dupa altul.
Si intreb, (ca ce altceva pot face?) cum se poate afirma ca e firesc, adica in firea lucrurilor, sa ramina linga sot cind e indragostita lulea de altul? Ce draci de casnicie e aia? De complezenta? In ce consta moralitatea acestui „firesc”? Sau o dam dracu de moralitate si ne sustinem, asa, ca e de bon ton si da bine la public?
Dar revenind la cea „napastuita” de soarta, prin aceasta indragosteala fulgeratoare, mi se pare ca nici copiii nu-i mai adormi cu astfel de istorioare siropoase si ireale. Ca i-o fi placut de extraconjugal, e absolut posibil, doar ni se intimpla tuturor, ca nu suntem nici orbi, nici surzi si nici de piatra. Ca ochiul albastru pe un ten masliniu are un farmec aparte si asta e devarat si o recunosc desi nu sunt masliniu, dar de la a-ti placea cineva si-un ochi albastru pina la a fi bolnav de dragoste e cale lunga, gindita, rumegata, si constientizata. Spun asta pentru ca stiu ce inseamna sa fii bolnav de dragoste. Am si povestit-o pe undeva. Bolnav nu devi dintr-o privire. Bolnav devi, gindind profund, constant si constient la acea privire. In acele momente, in mintea ta nu mai exista nimic altceva decit acel ochi albastru. Restul, casnicie, sot, copil, serviciu dispar sau trec undeva pe un plan secundar. Nu pentru ca ti-o propui, ci pentru ca asta e.
Cum poate cineva sa accepte faptul ca o sotie care pretinde ca-si iubeste sotul poate fi „rascolita” si „ravasita” de privirea unui oarecare. A, e posibil sa te „rascoleasca”, dar sa te indragostesti nebuneste din prima rascoleala, mi se pare de Dumas, de Maupassant, dar nu de viata reala. Si daca, presupunind ca e posibil ca tipa sa se fi indragostit de acel cineva, cum e posibil sa mai pretinda ca-l iubeste si pe cel cu care formeaza o familie? Cum poti spune ca-ti mai pasa de el, ca-l respecti, ca te gindesti la el? A, poate ca te gindesti, dar te gindesti cum sa faci sa nu afle. Asta, da.
Pai femeia asta sta in pat cu sotul gindindu-se la agent? Cum poate cineva sa afirme in acest caz ca e „firesc” sa ramina cu sotul? Ca trebuie s-o faca din ratiune sau din ratiuni, accept, dar ca ar fi „firesc” adica in firea lucrurilor, mi se pare peste poate, vorba unui clasic caragealian. De fapt chiar respectiva admite „cu el n-am dus lipsa de nimic”. E, asa da, coana Joitico, dar asta e foarte departe de sentimentul pretins.
Iar chestia cu dragostea de-o viata e o vrajeala cu care ne imbatam singuri, c-asa ne place, sa fim beti. Dragostea e ceea ce simte pentru extraconjugalul cu ochi albastri. In relatia cu sotul a intervenit obisnuinta si obligatiile familiale. Asta-i tine uniti si asta e si motivul pentru care femeia era predispusa unei indragosteli fulgeratoare, pe care probabil ca si-o dorea, pe undeva prin subconstient. De mentionat ca obisnuinta e a doua natura si mult mai puternica decit dragostea care-i trecatoare si care se diminueaza-n timp, inlocuita fiind de acea obisnuinta. Ca facem noi abuz de acel „te iubesc” zilnic, e tot o dovada a obisnuintei, nu neaparat a iubirii in sine.
Iubirea e o flacara, o vilvataie, nu un foc mocnit care tine o viata. Asa ca, fata noastra aflindu-se in perioada aceea „mocnita” si dind de ochiul albastru care a aruncat o mina de fin peste carbunii incinsi, a produs vilvataia. E firesc sa se intimple? Da. E firesc ca iubind pe altul sa mai stai cu cel pe care clar nu-l mai iubesti? E orice, dar nu firesc. Cel putin din punctul meu de vedere.
Merita aceasta femeie sa fie compatimita? Nu stiu, dar mie nu-mi inspira compasiune. Compasiune simt pentru sotul inselat sentimental.
Dar, e foarte adevarat ca e posibil ca sotul, fiind ocupat cu serviciu si mai stiu eu cu ce altceva, s-o fi neglijat pe don’soara si atunci focul mocnit de care vorbeam sa fie de fapt o gramada de carbuni stinsi. Caz in care femeia, simtind nevoia de dragoste, s-o gaseasca altundeva. E firesc? Este. E firesc sa mai stea cu „carbunii stinsi”? Nu, ca-i ingheata picioarele. Dar va sta din ratiune, obligatie si obisnuinta, nu pentru ca ar fi firesc s-o faca.
Dar, si asta cred ca e de retinut, o data ce i s-a intimplat, i se va mai intimpla. Fata e predispusa si probabil ca are si motive, nu stiu. Iar data viitoare e posibil sa se lase cu „focuri de artificii” daca nu cumva discretia o impiedica sa le declare si pe cele actuale. Pentru ca, in general, alergam dupa suport, dupa ce am pus-o. Insa o facem cu precautie. Daca „suportul” ne indeamna s-o punem, atunci recunoastem ca am pus-o deja. Daca insa ni se sugereaza ca ar fi bine sa nu ne hazardam, atunci ne facem ca ploua si pastram secretul „pacatului” pentru noi insine. N-as vrea sa se inteleaga gresit, dar nu ma refer doar la intimplarea de fata, ci in general si nu doar la sex.
Si gata ca ar mai fi multe de spus si atunci, cind dracu mai termin?
Read Full Post »
VatiClanul Papal 