Avantajul saraciei

De-a lungul, dar si de-a latul vietii, am auzit mereu spunindu-se ca bogatii sunt vai de curul lor, din punct de vedere emotional. Ca avind de toate, materialiceste vorbind, nimic nu-i mai poate bucura. Ca bucuria e doar apanajul saracilor. Ca pe cei din urma si-o bere ii poate incinta, in timp ce pe bogati, nici luxul, nici opulenta, cu toate implicatiile ei, nu-i mai impresioneaza si pe cale de consecinta, nu le mai produce niciun fel de tremol launtric. Ca pentru ei, „a avea” echivaleaza cu „a fi”. Si ca daca pot avea orice, ce-i mai poate misca? Pe de alta parte, saracului, lipsurile ii ofera infinit de multe oportunitati de-a se simti fericit in urma oricarei reusite, oricit ar fi ea de neinsemnata.

Dar nu fiti alarmati, nu va voi cere parerea in aceasta privinta, stiut fiind ca tacerea e de aur. Desi, personal, nu vad aurul in tacere, decit in privinta prostilor. Tacerea unui om inteligent n-o percep ca pe un metal pretios. Oare maximele astea au fost gindite numai pentru prosti? Poate!

Asa ca eu, fara codeli emotive, mi-o voi expune, pe-a mea, ca-ntotdeuna. Parerea. Partial, as putea, totusi, agrea ideea respectiva. Spun partial, intrucit inteleg ca pe nevoias il pot bucura orice realizari, oricit ar fi ele de, aparent, marunte. Dar intelegerea mea se cam opreste aici, intrucit nu cred, nicio clipa, ca cei bogati sunt privati de bucuriile conferite de placerile vietii, chiar daca si le permit oricind. In fond, orice iti face placere, provoaca placere. Daaaa! Exemple? Cum sa nu.

Am fost, impotriva vointei mele, martorul unui eveniment memorabil. Romanii i-au rapus pe feroezii insulelor cu acelasi nume, intr-un meci de fotbal … aproximativ. Ca Romania, la fotbal, nu e vreo Brazilie, o stie si Dancila. De fapt la noi n-ar trebui sa se mai numeasca „fotbal”, ci „fostbal”, ca ce-a fost nu mai este si nu va mai fi pentru un timp nedeterminat, deocamdata. Nu, nu facem parte din nobilimea fotbalistica, dar as spune ca putem fi considerati ca facind parte din clasa micilor mestesugari. Din patura de mijloc. Patura la care oierii atlantici jinduiesc, ei fiind pierduti, teoretic vorbind, pe undeva prin iobagimea fotbalistica a mileniului III.

Cu toate astea, in momentul in care Keseru a reusit sa deschida scorul, dupa ce timp de o jumatate de ora trecuse toata echipa prin chinurile facerii, tot stadionul a explodat intr-o bucurie vecina cu paroxismul. Mai mult, pina si jucatorii topaiu ca lacustele si se imbratisau ca-n urma unei nasteri notata cu 10. Mai raminea sa-si aprinda fiecare si cite un trabuc pentru a celebra reusita paterna.  Personal, mi s-au parut exagerate exteriorizarile, avind in vedere valoarea adversarilor, dar in acelasi timp, pot aprecia sinceritatea acelei bucurii colective. Si atunci, nu putem conclude ca orice reusita, oricit ar fi ea de fireasca, matematic, poate induce un sentiment de bucurie excesiva, indiferent de potenta realizatorului ei? Ba se poate.

In incheierea dizertatiei, as preciza ca, in pofida intelepciunii inaintasilor, n-am intilnit persoana sa-si doreasca saracia, indiferent de cite „avantaje” ti-ar asigura.

Read Full Post »

De la peixe, la fish

Nu e usoara trecerea de la pestele portughez la cel nord american, dar zic eu c-am ales cea mai competitiva specie de peste care poate eclipsa toate subagvaticele Portugaliei. Pe pestoaica aleasa o cheama Samantha si pot spune, fara teama de-a gresi, ca e cea mai tare dintre pesti. Degustati-o si spuneti-mi ca n-am dreptate!

Si pentru ca Chills & Fever n-avea cum sa nu va placa, va voi pune si clipul oficial. Asta pentru ca astazi ma simt mai generos ca de obicei.

 

Read Full Post »

Marea hoinareala – Epilog

Gata si cu vacanta asta. Acum urmeaza socotelile, ca vacanta fara socoteli ar fi ca Papa patron la IBM, ceea ce e foarte departe de-a fi adevarat. Bun, deci, costul total al excursiei de 51 de zile, incluzind zboruri, hotelui, haleala si cadouri a fost de aproximativ CAD 18.000. Dar daca scadem cadourili, ca alea nu e musai, ajungem la fo 16.000, adicatelea, 10.000 de euro, ceea ce mi se pare extrem de convenabil. Si acum sa defalcam.

Hotelul in Cascais, Vila Gale(****) cu breakfast inclus a costat 2400 de euro pentru 31 de zile. Zborurile, 4 la numar, cred c-au insumat vreo 1700 euro. Excursiile din Sevilla au fost vreo 800 euro, Hotelul Cervantes(****) in Sevilla pentru 18 zile, fara breakfast, a fost vreo 1300 euro, hotelul Boutique(****) in Lisabona pentru doua nopti vreo 150 euro. Si restu-au fost restaurante, intrari pe la diverse obiective si alte maruntisuri, inghetate, trasuri, taxiuri, cafele, si alcooluri, ca viata fara alcool, e ca planeta fara apa, arida si stearpa. MmmmDa!

Referitor la haleala. In Cascais e ieftina. La orice restaurant obisnuit, fie ca-i pe faleza (Bolina) sau in centru (Tasca) exceptindu-le pe cele gen Casa Velha, un peste cu cartofi si legume costa 12.50 euro. Cam tot asa si cu bacalhau (cod fish), caracatita sau mai stiu eu ce alte vietati oceanice. De carne nu ne-am atins, asa ca nu stiu, doar de pui. Pui, adica pui, nu gaina. Si un pui la gratar cu cartofi prajiti, ca cel de mai jos, pentru doua persoane, e doar vreo 10 euro.

Iar in Sevilla am mincat de asemenea bine si destul de ieftin, dar mai mult porcisme. In poza cu sotia, la un bistro in Alameda de Hercules, portia respectiva era 10 euro si cred ca ar fi fost suficienta pentru 3-4 persoane, desi ei o vindeau ca pentru doua. Tapas erau in general 2 sau 3 euro/ pe portie, dar am gasit si cu 1 Euro. Si in mod sigur cu trei portii te cam saturi. Vinul casei e cam 6 euro/500 ml. Dar in alimentare gasesti vin foarte bun cu 2, 3 euro pe litru.

Prosciutto, caruia spaniolii ii spuneau jambon iberico, desi era acelasi lucru, era destul de scump, dar depinde si de unde-l cumparai sau poate de calitate. N-as putea sa spun exact pentru ca preturile erau nejustificat de diferite. Poza de mai jos, cu nenea ala, a fost facuta-n Cordoba si un subway barosan numai cu prosciutto costa doar 3 euro.

 

SONY DSC

Inca ceva. Daca hotelul nu include breakfast-ul in pretul camerei, nu-l luati separat pentru ca nu merita 12 euro. La orice bistro poti avea un breakfast baban cu 6 euro, incluzind cafeaua. De fapt spaniolii isi luau un toast pe care puneau doar ulei de masline si rosii, blended, chestie care costa vreo 2 euro, cu cafea.

In concluzie, exceptind cadourile, ajungem la vreo 200 euro/zi, ceea ce e excelent. Atit de excelent incit la anul o vom pune de trei luni pentru ca-n Canada, martie e tot o luna de iarna. Si am decis sa bagam un 2 saptamini de Cascais, 2 de Algarve, 4 de Barcelona si inca 4 de Tenerife. Nu stiu voua, dar mie-mi suna binisor spre bine, exceptind deplasarile.

Insa pina atunci, 2 luni in RO, din care doua saptamini in Dubrovnic.

Si-am incalecat pe-o sa … Ca de unde cal?

Read Full Post »

Marea hoinareala (5)

Granada. Asta e una din cele patru excursii de-o zi pe care le-am booked prin internet, inca din Canada. Orasul in sine n-as putea spune ca m-a dat pe spate, dar Alhambra, un alt palat maur, e de vizitat fiind la fel de interesant ca si Alcazar-ul din Sevilla. Nu mai repet ce anume mi-a placut, pentru ca oricum am spus-o in postul trecut si pozele sunt, zic eu, edificatoare. In afara de Alhambra am mai vizitat un satuc, Albaicin, foarte pitoresc, unde am si mincat la un bistro, intr-o piateta.

Un loc interesant si care poate fi vazut de sus, din Alhambra, e Sacromonte. Sacromonte e un district al Albaicin-ului care se-ntinde de sus de pe un deal, ca nu-l consider munte, pina jos in Valparaiso, „unde curge-n vale un riu mititel” pe numele lui de botez, Darro. Asta cica era plin de aur si de acolo i s-ar trage numele. Dar ce e interesant la Sacromonte nu e relieful, ci tiganii care si-au tras grote in pintecele acestui deal si unde traiesc de sute de ani, cam de cind crestinii i-au usuit din zona pe evrei si pe musulmani. Nu stiu exact cine a sapat grotele respective, ca nu-i banuiesc pe tigani de-o astfel de harnicie, dar cert e ca traiesc acolo si din cite spunea ghidul, in fiecare seara se aduna la un gen de sezatoare si-o ard cu flamenco-ul lor. N-am fost sa-i vedem, desi ni s-a spus ca-s pasnici si sociabili. In ultima poza puteti vedea Sacromonte-le cu grotele tiganesti. Si inca ceva si mai interesant. Tot ghidul ne-a spus ca acestor grote li se mai spune si „troglodite”. Asta ca sa vezi descoperire etimologica ce-am facut!

SONY DSC

SONY DSC

Cordoba. Cum spuneam, Cordoba este un alt oras care trebuie vizitat. Curat, pitoresc si incarcat de istorie. In Alcazar de los Reyes Cristianos, in 1480, Cristofor Columb a fost primit de Regele Ferdinand si regina Isabella, cea care-l va sprijini in a obtine fondurile necesare aventurii al carei rezultat a fost descoperirea Caraibelor, a Americii Centrale si de Sud.

De vazut e si podul de piatra, roman, care sta bine-merci pe picioarele lui pina-n ziua de astazi. Dati dracu romanii astia!

Un alt obiectiv si poate cel mai tare, e Moscheea – Catedrala. Constructia asta este ceva incredibil. Construita in etape, moscheea contine 856 de coloane diferite, ele fiind sterpelite (reciclare) de la ruinele altor constructii. Ce e insa stupefiant, e faptul ca in interiorul moscheei a fost construita o catedrala. Pare un fapt de neinchipuit, atit din punct de vedere arhitectonic, cit mai ales religios, dar uite ca a fost posibil si pot spune ca atit moscheea, cit si catedrala te cam lasa cu gura larg cascata.

SONY DSC

SONY DSC

Bun, acum vorbim de Ronda si Pueblos blancos. Satele astea albe erau albe pentru ca prin secolul XVII, cind au dat molimele bubonice peste spanioli, oamenii si-au confectionat o zugraveala alba care se pare ca avea un rol dezinfectant. Dar cu toata dezinfectia, populatia Andaluziei a fost injumatatita. In fine, satele astea impresioneaza prin pozitionare, intrucit se intind pe coame de munte. Noi am vizitat numai Zahara de la Siera, Grazalena si Ronda, care intra cam in aceeasi oala. Dar cel mai tare si pe care nu l-am vizitat si nici ca m-as incumenta, e Setenil de las Bodegas care are ceva case si restaurante sapate in stinca. Cautati-l pe google si o sa intelegeti de ce nu l-as vizita. Aia stau, realmente, cu muntele-n circa. E de groaza lumii. Asadar, satele astea sunt pitoresti si pozitionate de te ia cu ameteala, dar iti ofera niste privelisti de vis.

Ronda, un centru important al Andalusiei, este un orasel cocotat pe o ditai stinca si care e despartit in doua de un riu pe nume Guadalevin. Intre cele doua parti ale orasului exista si un pod de piatra, construit in secolul XVIII si care traverseaza o ripa de 120m adincime, in fundul careia zburda riul amintit. Imaginile sunt de infarct, daca te hotarasti sa privesti in jos. De mentionat ar fi si arena pentru coride care se zice ca e a doua din Spania, ca marime, dar care nu e nici pe departe ca cea din Sevilla si care te costa 7 euro s-o vizitezi. Dar daca esti smecher, dai 1.5 euro pe un espresso si o poti vedea elegant de pe terasa Hotelului Catalonia Ronda care e chiar vis-a-vis. De fapt poza de acolo am facut-o.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Si uite asa, din excursie-n excursie, am ajuns la Cadiz, ultima-n program. Cadizul e un port barosan si un orasel foarte placut. Dar inainte de-a ajunge la Cadiz, am trecut prin Jarez de la Frontera, locul de nastere al lui Miguel Primo de Rivera, primul dictator al Spaniei la inceputurile secolului XX. El a fost cel care l-a propulsat pe Franco, numindu-l general la numai 33 de ani. De fapt Plaza del Areal, contine o ditai statuia care-l reprezinta pe Miguel, chestie interesanta intrucit nu cred ca-s multe statui ale fostilor dictatori, inca pe soclu.

Cadiz, cum spuneam, port important, atit pe vremea conchistadorilor, cit si-n prezent. O faleza superba, niste stradute strimte si pline de viata unde am surprins pe la mese niste „gipsy kings” ascultund flamenco la scula proprie si discutind fotbal. De notat si monumentala (cum altfel?) catedrala si mai ales Tino Pepe. Asta de pe urma fiind mindria lor bahica care mie mi s-a parut posirca. Dar cind i-am vizitat „maternitatea” , Gonzales Byass, am baut vreo 5 pahare pentru a ma convinge ca nu-mi place. Si nu mi-a placut, dar degustatul cere sacrificii si eu sunt tipul de om care se sacrifica pentru a intelege placerea altora. Si nu sunt putine celebritatile care au trecut prin vinaria asta si si-au tras cite un butoi pe care l-au personalizat, semnindu-l.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Asa ca, a la votre!

Read Full Post »

Marea hoinareala (4)

Bun, trecem la vizite si dupa cum spuneam, le-am executat in Spania. In primul rind Sevilla. Sevilla e superba daca te-nvirti prin centrul vechi. Are si un riu cu un nume imposibil, Guadalquivir si multe puncte de atractie. Ciuprecile, Setas de Sevilla despre care am vorbit deja, sunt doar unul dintre ele si de data recenta. Spun asta pentru ca restul atractiilor turistice sunt in general monumente istorice, multe avind origini maure.

Alameda de Hercules, o piata mai mult lunga decit lata, strajuita la capete de cite doua coloane romane in virful carora troneaza statuile lui Hercules, Julius Caesar si doi lei reprezentind Seville si Spain. Numai doua dintre coloane sunt autentic romane, sterpelite de la un templu. Restul sunt create ulterior, ca de altfel si statuile. Piata asta are o istorie interesanta. Initial, prin secolul XVI, a fost conceputa ca un fel de promenada pentru cei din inalta societate seviliana. Apoi, dupa razboiul civil, a devenit centrul prostitutiei, al drogurilor si al mujicilor. Se spune ca existau peste 30 de bordeluri. Adica fut la foc continuu. Un fel de poligon de trageri. Restaurarea pietei si revenirea la normalitate s-a intimplat dupa anul 2000. Acum sunt o gramada de restaurante, baruri si discoteci, unele adjudecate si de fratii nosti LGBT-isti. Personal nu i-am vazut, dar asa ni s-a spus. In orice caz, piata e plina de viata la orice ora din zi si pina tirziu in noapte.

Prima poza-i apartine lui Google, ca n-aveam drona la mine. Si n-o aveam pentru ca nici nu am.

Alt punct de interes e Plaza de Espana. Un semicerc marginit de un palat pe partea curbata si de Parcul Maria Luisa in partea opusa. Piata e prevazuta, de jur-imprejur, cu un canal „navigabil” doar de barcute iar in centrul ei i-au tras  si o fintina arteziana. Dar ce m-a impresionat mai mult si mai mult ar fi podurile si decoratiile ceramice, viu colorate. De fapt decoratiunile ceramice sunt pe toate zidurile. Pina si bisericile au incorporate in peretii exteriori ai intrarilor astfel de ceramice pictate cu teme religioase.

SONY DSC

Apoi ar fi Real Alcazar de Sevilla. Alcazar insemnind palat, in araba, asa ca Andalusia are mai multe alcazare, asta fiind unul dintre ele. Construit de mauri, palatul, ca mai toate cladirile, inclusiv hotelul in care am stat, abunda de curti interioare. Palatul are, bineinteles, si un parc cu portocali, lamii si bazine cu apa. Un parc impartit in doua de un pasaj. Ei bine, cind am trecut prin acel pasaj, mirosul portocalilor te nauceste. Te nauceste de placere. Si ni s-a spus ca in martie-aprilie cind infloresc toti portocalii in Sevilla, e o nebunie.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

O alta curiozitate, ar fi ca porocalele astea, care au fost aduse de arabi, acum 8 secole, si care atirna prin tot orasul, nu se maninca, fiind amare, dar sunt exportate la englezi care fac din ele renumita marmelada.

O parte a parcului e conceputa in stil maur, cealalta in stil englezesc. Palatul nu e mai tare ca altele, dar dantelaria maura si decoratiile din ceramica colorata sunt intr-adevar superbe. La mauri simbolismul se pare ca era piatra de capatii a decoratiunilor interioare. Totul, pina la cel mai mic amanunt are o semnificatie legata de califul la putere, de Quran, Allah si cam atit, ca bag sama astia n-o au cu miile de sfinti si sfintisori, cum o are crestinatatea.

Si as mai adauga ca pina la excursia asta nu i-am apreciat pe arabi si arabismele lor de data recenta, dar in ce-i priveste pe cei de atunci, numai de bine. Aveau o civilizatie atit de avansata ca mi-e greu sa le inteleg declinul. Ce inginerie, ce palate, ce apeducte, ce decoratii, ce gindire, ce viziune si o surprinzatoare toleranta fata de celelalte religii monoteiste! Am ramas inmarmurit. Pe bune!

Trecem la Catedral de Sevilla. Nu stiu citi din voi au avut ocazia sa viziteze Sf Petru din Vatican. Ei bine, Catedral de Sevilla o concureaza. In ce? In sfidare. E de neinchipuit ce bogatii ascunde aceasta catedrala impreuna cu El Divino Salvador, alta catedrala care vine la pachet cu asta, ma refer la biletele de intrare. Cind vezi in ce bogatie traiesc „slujitorii Domnului” pe spinarea credinciosilor, ti se face lehamite. Si nu spun ca ce am vazut nu e superb si nu m-a impresionat, dar trebuie sa faci abstractie de pretul platit de amaritii cotizanti pentru a te bucura de opulenta si magnitudinea acestor edificii pe care mi-e greu sa le numesc, de cult. Poate doar de cult al personalitatii. Oricum ar fi, merita vazute. De fapt, daca stau sa reflectez, in Sevilla e cam strada si biserica. Nu cred ca exista un oras in lume cu mai multe biserici. Chiar am sa caut sa vad cite sunt la numar. Iar strazile, in marea lor  majoritate, au nume cu tenta religioasa. OK, am aflat, sunt 115 biserici in Sevilla. Nebunie curata!

Plaza de toros. Nu stiu daca se stie dar in Andalusia coridele sunt inca legale. Intre aprilie si septembrie marile arene andaluze gazduiesc aceste spectacole care sunt si televizate. Nu sunt pentru, nu sunt contra, dar nici nu ma dau in vint dupa un astfel de spectacol, in care un bou rapune un taur. Personal n-o consider nici arta, nici sport. Poate circ.

Si cred ca ma voi opri aici cu Sevilla, desi mai sunt multe de spus si aratat, dar nu vreau s-o lungesc la nesfirsit. Mai spun doar ca strazile Calle San Eloy, Calle O’Donnell si Calle Sierpes sunt pline de magazine, de la foarte ieftine la scumpe. Foarte scumpe n-am vazut. Iar daca le vizitati, incercati si cofetaria La Campana. Pam, pam!

 

 

Read Full Post »

Marea hoinareala (3)

Intrucit mare parte din Portugalia o vizitasem in anii precedenti, exceptie facind Algarve, in sud, Braga si Guimaraes, in nord, am decis ca de data asta sa dedicam vacanta portugheza plimbarilor, urmind s-o punem de niscai vizite in Andalusia, motiv pentru care am arvunit inca din Canada patru excursii de cite o zi la Granada, Cordoba, Ronda si Cadiz.

Dar pina la Spania ne-am plimbat prin Cascais si Estoril de nu-mi mai simtem picioarele. Dar n-a fost rau, ca uite, acum, stau ca vatamatu-n casa si ma uit lung pe geam la mormanele de zapada, si la gerul care nu numai ca-l simti, da-l poti si vedea si chiar mirosi, atit e de nenorocit. Si va spun, impotenta solara e absolut deprimanta. Cind e soare si cald, parca ai mai mult chef de viata, de iesit, de respirat, de plimbat, mincat si de baut. Cind insa e ger cu spume, din toate chefurile, doar chefurile de mincat si baut imi mai ramin si asta nu face bine cintarului. Ar mai fi si alt chef, dar nu-l mentionez ca ne mai citesc copiii si-o sa spuna c-am dat in mintea lor.

Dar pentru ca plimbarile kilometrice de-a lungul falezei n-au nimic iesit din comun, zic sa trecem la Andalusia. Cum spuneam, Seville e un oras care nu trebuie ratat. Dar nu tot. Poti rata fara grija partea noua a orasului care-i cam jerpelita si nu prezinta vreun interes nici istoric si nici arhitectonic. In schimb centrul vechi, e superb. Stradutele inguste si intortocheate cu case divers colorate si cu balcoane inguste cu grilaje metalice, diferite, ca aspect, de la o casa la alta. A propos, ca asta e alta … aia care m-a surprins, atit la Portugalia, cit si la Spania. Zabrelele. Bey, n-am vazut in viata mea atitea case ferecate ca ale astora. Zabrele la usi, la feresti, la intrare, la iesire. E de groaza lumii. Grilajele sunt misto concepute, accept, dar tot sentimentul de puscarie generalizata ti-l dau, privindu-le. Diferenta ar fi ca la puscarie-i apara pe aia de afara de cei dinauntru, pe cind astea-i apara pe cei dinauntru de cei de-afara. Totusi, sa fie criminalitatea atit de mare incit orice gaura sau orificiu sa fie ferecat? Eu nu cred, desi gratiile ma contrazic. Sau o fi vreo moda ramasa mostenire de la mauri?

Dar asta e treaba lor, a mea e povestitul. Deci si prin urmare, La Seville am stat in centrul vechi, aproape de „ciuperci”, Seta de Sevilla. Asta constituie cea mai mare structura din lemn, din lume si-a fost „compusa” de un neamt. Sunt vreo patru ciuperci ale caror palarii sunt legate-ntre ele si care au si un pasaj deasupra lor pe care te poti plimba, contra cost, pentru a admira orasul de sus. Bag si citeva poze pentru edificare.

 

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine decit sa ma plimbi prin muzee, mai bine ma futi. Stiu, unii vor spune „Vai, cum se poate, doar muzeele sunt hrana pentru ochi, suflet si intelect?” E uite ca … Vai, la mine se poate. Nu spun ca le ocolesc, spun doar ca nu ma atrag si-n consecinta, nu le caut. Si daca cumva ma-mpiedic de vreunul, nu-l parcurg, il alerg. N-am rabdare sa ma hlizesc la toti sfintii, cristosii si dumnezeii zamisliti de unul si altul si nici la naturi moarte, oricit ar fi ele de Gauguin colorate. Cind am fost la Prado, cred ca am vazut toata Biblia pictata. Numai ca Hristos dintr-un tablou semana cu Ioan din altul si cu Petru din al treilea. De fapt am mai spus-o la vremea respectiva. Era o harababura de fete care mai de care mai pleostite, mai spasite si lipsite de viata. Asta ca sa nu spun ca expozitiile de pictura … „geometrica” chiar le evit pentru a nu-mi produce dureri in cap, asa, de unul singur. Cind am vazut Ermitajul, m-au impresionat mai mult palatul in sine si vasele alea imense din malachit. Din cite-mi amintesc era si o trasura aurita. Aia cred ca era de pe vremea lu’ Becali.

Cind am fost la Monserat-ul Barcelonez, la Manastirea aia din virful cataroaielor, am intrat si la o expozitie Picasso. Dar era Picasso-ul dinainte de-a se cubiciza. Bun, am intrat, am vazut, am iesit si-am uitat. Ce mi-a ramas in minte e trenuletul cu cremaliera care ne-a dus sus la dracu, pe cataroaie si manastirile alea construite de vulturi, ca nu-nteleg cum a putut omul sa se cocoate tocmai acolo. Iar daca am mentionat vreodata expozitia aia in relatarile mele, am facut-o fugitiv si doar ca sa epatez asistenta, nu ca mi s-a lipit de suflet sau ca m-ar fi impresionat in vreun fel.

Si ca veni vorba, ati auzit pe cineva povestind de prin muzee si descriind cu lux de amanunte cele vizionate? Eu, i-am auzit pe multi spunind, „Am vizitat Louvre si, vai cit mi-a placut de mult!”  „Adica ce ti-a placut, Tantzo, podeaua, tavanul, mobilierul?” „Nuuuuuu, vai ce prostii vorbesti, ignorantule! Exponatele, bineinteles.” „Zau? Dar ce tablouri ai vazut?” „Aaaaaa……pai!” „Bun, nu-ti amintesti numele, dar din ce curente?” „Ce curent, tu chiar n-ai fost in niciun muzeu sa vezi ca geamurile sunt inchise?” Si cam atit. Asa ca, decit sa ma duc doar ca sa spun c-am fost, mai bine ma lipsesc. Daca as avea o cultura vasta in materie, care sa-mi permita sa-nteleg simbolismul culorilor si subtilitatile trairilor artistice redate-n forme si culori, da, dar cum n-o am, ce rost are sa ma duc ca sa ma uit ca boul la portocala?

Ce-mi place sa vad si sa aflu e arhitectonica locurilor, modul de viata al oamenilor, monumentele istorice, culinareala specifica zonei, muzica, dansul si de ce nu, unele traditii.

Dar pentru ca deja m-am lungit cu divagatiile, zic sa bag spaniolismele in postul urmator. Totusi, ceva poze cu Sevilla poate ca n-ar fi inoportune.

 

 

Read Full Post »

Marea hoinareala (2)

Dupa cum spuneam in postul precedent, in vacanta lusitano-iberica ne-am distrat foarte misto, cam de nota 8, ca pentru zece ne-ar fi trebuit o roaba de bani. Banii, de altfel, vor fi subiectul  ultimului post dedicat acestei vacante.

Pina atunci sa vedem ce alte activitati am mai bifat. Si pentru ca s-a-ntimplat sa-mi pice si ziua de nastere in aceasta perioada, am avut surpriza sa gasim in camera de hotel si o frapiera c-o sampanie si o prajiturica, iac-asa, din partea managerei, ca era dama buna. Surpriza a fost insa dubla pentru ca oamenii au incurcat zilele, fapt pentru care am gasit o sampanie si-o prajiturica pe 18 ianuarie si alta sampanie c-o alta prajiturica pe 19 ianuarie. Evident ca nu-i puteam refuza, fapt ce a condus la sampanizarea noastra gratuita si consecutiva.

Seara, ca seara se petrece, am invitat o familie cu care ne-am imprietenit acum trei ani, la Casa Velha. Un restaurant in centrul Cascais-ului cu pretentii si mincaruri pe masura. N-a fost o petrecere ca cele cu care suntem obisnuiti, dar a fost totusi o seara placuta, chiar si fara excesele unui party sanatos.

Un alt eveniment, notabil, a fost show-ul de flamenco din Sevilla. Show pe care ni-l recomandase receptionera urita si cu voce groasa, de la Cervantes, hotelul unde ne-am petrecut noptile andaluze. A propos, nu cred c-am intilnit portugheza sau spanioloaica frumoasa in vacanta asta. Probabil c-or fi stat ascunse si eu n-am fost in stare sa le depistez ascunzatoarea. Bine, cel putin, ca hotelul a fost foarte misto si serviciile ireprosabile. De fapt atit Vila Gale cit si Hotelul Butique din Lisabona nu ne-au dezamagit absolut deloc.

Bun, ajungem noi la El Palacio Andaluz si ne asezam la masa, ca era un show cu dinner. Sala cochetica si c-o scena incapatoare pe care artistii urmau sa-si probeze virtuozitatea. Cum spun, n-apucam sa ne asezam ca in sala dau navala vreo trei autocare de chinezi. Unde mai pui ca venisera si cu soriceii lor. Multi, neica! Ce cautau aia acolo, n-am reusit sa pricep, ca numai de jalea tropaita a tiganilor localnici nu le ardea.

Incepe spectacolul. Dar bag seama c-a inceput doar pentru noi, ca turma de chinezi chitaia de zor iar soriceii lor alergau de la o masa la alta ca anumite doamne, din vremea adolescentei mele, care alergau in curul gol de la o camera la alta, prin Athenee Palace, la produs. Dar cum probabil ca „Ssssst!” la chinezi e o invitatie la trancaneala, au continuat chitaiala si dupa indemnurile mele sonore.

La un moment dat, scos din minti de nesimtirea sobolanimii, am bagat un „Shut the fuck up!” si pentru o clipa au parut descumpaniti, cei cei care m-au auzit. Se gindeau probabil ca fac parte din spectacol, ca dupa acea clipa de nedumerire si-au continuat netulburati show-ul lor propriu. Problema era ca noi nu pentru show-ul lor venisem.

Si-atunci, vazindu-ma ignorat, mi-am revarsat indignarea asupra unei soricioaice care se zbenguia prin fata mesei noastre. „Fa, curva mica, chiar vrei sa ti-o iei in cadru festiv?” Pustoaica s-a prins ca era vorba de ea, dar cum nu stia romaneste, nu mi-a putut raspunde. In schimb i-a chitait ma-sii, ca bag seama tata n-avea. Aia, o urita cu spume, se uita la mine c-o privire care continea o tolba de sageti si parca ar fi vrut sa spuna ceva, exact ca mutul care-si da seama ca-i mut si ca interlocutorul nu-i cunoaste gimnastica limbajului. Asa ca s-a adresat comesenilor ei. Intr-o secunda toti se uitau la mine cu interes, de parca mi-ar fi cazut pantalonii-n vine si n-as fi purtat chiloti. Si probabil ca au spus si altora, ca am surprins si alte mese interesate de aspectul meu. Ca le-o fi convenit, au ba, nu pot spune, desi mi-am cam dat seama, dar cert e ca tevatura soriceilor a incetat. Cred ca-i umplusem de acelasi respect pe care-l nutreau fata de Mao. De chitait au mai chitait ei, dar pe pitici. Oricum, pe scena se cam ingrosase gluma, tiganii tropaind de sa sparga dusumeaua, acoperind chitaielile asiatice.

Concluzia a fost ca limba romana are un efect devastator asupra rozatoarelor.

Asta la flamenco, ca la fado cind am fost, la Taverna dos Trovatores, in Sintra, daca scoteai vreo vorbulita, imediat se uitau interpretii la tine cu repros. La fado live e ca-n catedralele pe care le-am vizitat. Cind incepeau aia sa se jeleasca, nici mustele nu-si mai permiteau sa biziie. Realitatea e ca si daca nu i-ai fi auzit, mimica fetei iti dadea de inteles cam ce crampe-i strabateau. Basca modulatiile vocilor. Sus-jos-sus-jos. Cind mai tare, de se zbirlea parul pe tine, cind mai pianisimo, ca deabea-i auzeai. La refren era ceva mai bine, ca atunci avea voie si asistenta sa mugeasca, tinindu-le isonul. Cu noi n-au avut succes, ca de unde portugheza? Unele cintece le mai stiam de la Amalia Rodriguez, dar marea majoritate-mi erau complet necunoscute. By the way, nasoala limba. Chiar ma gindeam, cum draci sa vorbesti o limba ca asta la o receptie pretentioasa sau la un simpozion stiintific? Asta-i limba de santier, de vorbit la prasit, dar nu si de saloane elegante, de sampanii si de pledoarii stiintifice. Dar na, poate ca nici romana nu suna chiar elegant in urechile altora, ca o buba, un stirv, o grija, un corb, un git, un cird, un bilbiit si inca multe altele, nu-mi suna nici mie foarte duios.

Un alt spectacol de fado, am fost sa-l vedem la Esquina de Alfama, in Lisabona. Aici, o alta „taverna mohorita unde patrunde ziua printre feresti murdare” am stat realmente ca sardelele-n cutie iar cintaretii mai aveau putin si ne cadeau in brate. Trebuia sa fii foarte atent cum te misti sa nu-i zbori vecinului paharul din mina sau sa-l ajuti sa-si bage furculita-n ochi. Mesele si scaunele era din recuzita celor sapte pitici, asa ca se statea cu genunchii la gura. Dar pentru ca am amintit de ochi, sa mai spun ca patronul, unul din cei patru interpreti, aducea foarte bine cu Basescu, mai ales la ochi. Numai ca asta se si strimba, functie de ce behaia el in cintec, asa ca era cam greu sa-l privesti si sa n-o arzi in hohote cind vedeai cum ii zboara ochii in directii diferite pe un fond grotesc. Motiv pentru care, atunci cind ii venea rindul, mai mincam, mai beam, tot sa nu-l privesc.

E si cam asta ne-a fost culturalizarea in materie de muzica si dans. In rest, vizite pe la muzee, palate, catedrale si restaurante si pe care le voi aminti in posurile viitoare impreuna cu recomandarile de rigoare. Pina atunci, alte poze de prin Cascais, incluzind sampania si Casa Velha.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Read Full Post »

Marea hoinareala (1)

Ziua Martisorului? Poate, dar pe ce continent? Ca aici vine Craciunul, lovi-o-ar canicula de iarna idioata! Dar, in fine, atit pentru doamnele care au ocazia de-a admira un ghiocel, pe viu, cit si pentru cele care inca-l mai pot rememora, urez un „Happy Martisor Day!”, ca sa mor daca stiu cum altfel se poate ura de Martisor, desi m-am tot caznit sa-mi aduc aminte.

Si acum sa trecem la „oile” mele, ca ce altceva pot face la doua noaptea?

Stiati ca ciobanasului ii place sus la munte, sus la munte, la izvor? Stiati. Dar stiati ca numai pe timpul verii? Cum vine iarna, cum da-n trashumanta si-si da drumu la vale, la cadurica, ca sa nu-i degere turloaiele. Pai si daca ciobanii fug de iarna, ca dracu de tamiie, eu de ce n-as fugi? Ce, eu-s mai prost? Drept pentru care, dupa cum s-a anuntat la CNN, FOXNews si Realitatea TV, am dat o tura, de vreo doua luni, prin batrina Europa. Nu prin toata, ca nu sunt vreun Badea Cirtan si nici sotia nu e vreo Simona Halep, dar o Portugalie si-o Andaluzie tot am bintuit.

E adevarat ca mi-as fi dorit alte tarimuri mai la nord de paralela 45, dar cum dorinta ne-a fost de-a pacali iarna canadeza, evident ca n-o puteam pacali cu iernile Scandinaviei. Aia va ramine una sau mai multe destinatii estivale, desi nu stiu cum s-ar diferentia de estivalele Canadei. Dar, na, asta-i omul. Daca as fi locuit in Suedia, mi-as fi dorit sa vizitez Canada. Oare?

In fine, in Portugalia am fost pentru a treia iarna, consecutiv, dar pe Andaluzia n-o mai calcasem. Asa ca in Cascais-ul portughez am executat, timp de-o luna, multe plimbari, bai de soare si restaurante, consumind un navod intreg de dorada, sea bass, caracatite si alte scirbosenii oceanice de care sunt absolut indragostit. In schimb, in Spania ne-am tinut de vizite. Sevilia, unde aveam cartierul general si pe care am umblat-o-n lung si-n lat de mi-am dat kilometrajul peste cap. Apoi Cadiz, Granada, Ronda si Cordoba. Evident ca tapasurile si sangriile au completat in mod placut vizitele istovitoare, dar interesante. Cu toate astea, pestele portughez, facut pe jar, va ramine in memoria papilei mele ca cel mai excitant aliment intilnit in vacanta. Dar pentru a da Cezarului ce-i al Cleopatrei, pot spune ca in Sevilla ai de vazut lucruri si locuri interesante cam cit in 10 Portugalii, cu toate Azorele si Madeirele lor, cu tot. Ce m-a frapat si nu in cel mai placut mod, a fost vocea grava a femeilor. Nu cred c-am auzit, in viata de pina acum, mai multe femei cu voci baritonale asa cum am auzit in Spania. Nu stiu care-i secretul, ca nu le-am intrebat, dar stiu ca era un banc cu Bula care-si motiva vocea grava prin faptul ca erau multi la parinti. Unii sugeau de la mama si ceilalti de la tata. Dar na, astea-s bancuri, realitatea e ca suptul, indiferent de natura lui, n-are cum sa-ti schimbe timbrul.

Exista totusi si o anumita comunalitate intre cele doua culturi. Jelitul. Bai frate, atit fado-ul portughez, cit si flamenco-ul spaniol sunt de un dramatism vecin cu muzica tiganeasca. N-am inteles eu cuvintele, dar jalea degajata de melodii si interpretari te duce cu gindul la datorii, amoruri esuate, bani pierduti, bocitoare si funeralii. Nu, nu spun ca nu mi-au placut recitalurile la care am asistat, spun doar ca emana tristete si mult dor de bautura. Ceea ce am si facut pentru ca nu ma pot impotrivi dorului.

Dar sa revin la pareri mai vesele. Consider, in mod sincer, ca Sevilla trebuie vizitata macar odata-n viata. Sevilla si Cordoba. Ambele sunt de neomis.

In alta ordine de idei, temperaturile n-au fost de Caraibe, dar rezonabile, intre 9, dimineata, si 18-24 pe dupa prinz. Si avind in vedere ca la Toronto, en même temps, mercurul cobora si sub -40C, cu vintul, as conchide ca pina si cele +9C au fost o binefacere pentru sistemul meu osos.

E adevarat ca in Portugalia am suferit vreo trei zile din cauza Elenei. O curva de furtuna care ne-a cam burnitat, vinturat si zgribulit, dar care nu a reusit sa ne tina-n casa. Pelerinele de ploaie facindu-si treaba pentru care fusesera cumparate. Insa nu ne plingem. Trei zile mai naspa din 51, in ianuarie si februarie, mi se par a fi nesemnificative si de neglijat.

Da’ luind-o pe scurtatura, as spune ca a fost o vacanta reusita si din punct de vedere cultural, nu doar termal.

SONY DSC

SONY DSC

Mai multe poze in postul viitor.

 

 

Read Full Post »