Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘about papa’ Category


Cum „ce?” Piinea noastra, cea de toate zilele, nu prapastiile la care va ginditi voi, ca alea de mult nu mai sunt „de toate zilele”. Ca vedeti voi, aici ploua cu spume. Si pentru ca imi era lehamite sa ies din casa doar pentru o piine, am dat fuga la google sa-l caut pe „Tatal nostru”, dar nu pe adevaratul, ca el e „sub glie, taica, si sub cruce”, ci pe presupusul. Si l-am gasit in toate limbile Pamintului. Asa ca l-am rugat, conform conventiei, sa-mi dea si mie o piine, astazi, ca sa nu mai ies pe vremea asta ciineasca si nici sa trudesc zece ore s-o iau pe cocuta la framintat. Si astept eu o ora, astept doua. Nimic. Masa, goala. Caut prin sertare, prin dulapuri, prin frigidere … pina si-n walking closet. Nimic. Nici macar urme vagi de faina. Si sa nu credeti ca nu cunosc abureala cu „formularea are intelesuri mult mai profunde, mai adinci, mai abisale, mai Insula Marianelor, ca „piinea” nu se refera la piine propriu zis, ci la o multitudine de necesitati care converg in piine, si ca „astazi”-ul e de fapt unul ceresc care tine cit zece mii de ani pamintesti si alte bazaconii „aprofundate” de ciobanii Golgotei care, la drept vorbind, nu stiau de mama lor.

Intr-un tirziu, ajungind la concluzia ca acea rugaciune ori e la misto, ori poate ca Barosanu vorbeste numai ivrit, m-am apucat sa-mi confectionez singur piinea mea, cea de toate zilele, ca daca ma las in grija lu’ … nimeni, e posibil sa mor de foame si fara luminare.

Interesant mi se pare faptul ca desi muti se roaga cu devotament, persistenta si abnegatie, nu se asteapta nimeni sa primeasca ceva din ceruri. Si atunci, care-i spilul rugaciunii? Este vreunul? Si ca tot am adus vorba. La mine era clar, n-aveam piine si-mi doream. Dar unii stau cu trei piini in casa si se roaga sa le dea piine. Pai ce-o gindi Barosanu, cu mintea lui divina, interpretind cererea ad litteram? „Bai, Petrica, astia sunt loviti la cap? Imi cer ce le prisoseste in loc sa-mi ceara ce le lipseste?”

Revenind pe Pamint, nu spun ca fac piine pentru prima data. Nu, am mai facut, dar chiar imi propusesem sa verific daca rugaciunea se adreseaza cuiva sau se recita la plesneala ca sa te autosugestionezi pe tine insuti si de unul singur. Si, de ce sa mint, m-am autosugestionat atit de tare, ca era sa lesin de foame. Noroc cu ceva crackers, gluten free, pe care-i iertase sotia si care au un gust intens de carton presat.

Asa caci, dupa cele doua ore de „iluzii pierdute” si inutile, m-am apucat de treaba. 384gr. faina, 255ml apa, 8gr drojdie proaspata si 5gr sare. Simplu. Numai ca eu, din respect pentru ciobanii de pe Golgota care mincau masline in draci, inclusiv pe alea de capra, am bagat si doi pumni de masline verzi, dar nu de capra. D-alea fara simburi si cu o bucatica de ardei rosu in ele. De ce din astea? Pentru ca sunt uleioase, desi in apa. Iar uleiul ala face minuni, mentinind miezul piinii proaspat si pufos. Dupa ce clatesc si storc maslinele, le maruntesc grossier. Apoi le amestec cu faina in timp ce dizolv drojdia si sarea in apa calduta. Pun si apa peste faina si dai si azmestica pina ce toata faina e incorporata. Dupa aceea o las intr-un vas acoperit pret de doua ore. Dupa doua ore, cu mina umezita, iau marginile si le aduc in centru dupa care iar acopar si mai las doua ore. Operatia o repet inca o data si dupa inca doua ore scot coca si o framint putin prin faina, dupa care ii dau forma finala si-o mai las inca doua ore la crescut, sub acoperamint. Apoi, o scot frumusel pe o hirtie de copt, o crestez la suprafata ca sa nu plesneasca aiurea-n tramvai de una singura si-o bag in creusetul preincalzit la 450F (232C). Iar pe creuset il bag 30 de minute, cu capac la cuptor, la aceeasi temperatura. Dupa cele 30min, scot doar capacul si mai las piinea intre 15 si 30min. De scos, o scot sa se raceasca atunci cind culoarea pe care o capata imi face cu ochiul. E, cam asta e si uite-o pe printesa, in toata splendoarea ei, pusa la racorit.

Mentionez, pentru neincrezatori, ca nici apa nu mi s-a transformat in vin desi am rugat Treimea cu cerul si cu Pamintul. Initial am crezut c-au facut-o vodka, ca nu-si schimbase culoarea, dar nu, era tot apa chioara cu clor si ce alte vrajeli o mai fi continind. Asa ca, ascultati-ma pe mine, lasati cererile si aveti-va de grija singuri, chiar daca va trebui sa bagati mina-n buzunar pentru un litru de vin si ceva faina, ca din vazduh n-o sa primiti decit meteoriti, furtuni, si traznete.

Read Full Post »

Mi se da tircoale


Duminica, ca la fiecare crapat de ziua, intru in „biroul” meu pentru a pregati breakfast-ul. Si cum mi s-a dus vestea, pina dupa Cercul Polar de Nord, la cit de meticulos sunt cind vine vorba de crapelnita, am gindit-o si-nvirtit-o pina mi-a dat asta,

care nu e vreo mare brinza si nici ce-mi propusesem, dar prezentarea mi-a obosit mentalul. Si asa obosit cum eram, m-am apucat sa fac cafea. Evident ca n-am facut-o, ca doar nu-s arbore de cafea, dar am pregatit-o ca se facea de 6AM si trebuia sa-mi invit sotia la micul dejun.

Si cum asteptam sa fiarba apa, ca eu sunt pe modelul „la ibric”, injurindu-i pe democratii americani, singurii care merita injurati in zilele noastre, numai ce aud un zgomot teribil care se amplifica de la o secunda la alta. Pina la un moment dat cind am avut impresia ca-mi intra-n casa. „M-or fi auzit si-au trimis vreun AH 64 Apache sa ne mazileasca?” Ca acum pe bune, cine mortii ma-sii s-o da cu elicopterul la 6 dimineata si la joasa inaltime, daca nu armata americana? Pentru ca eu va spun, asa cum a incurcat Siria cu Libia, tot asa, Mortul poate incurca Islanda cu Canada sau Groenlanda cu Canada sau Olanda cu Canada. Nu, stiu ca nu are nimic cu tarile respective, dar nici nu stim ce vise napoleoniene poate avea in ramoleala lui si, pac la razboiu.

In fine, lighioana zburatoare s-a indepartat lasindu-ma fara raspuns. Dar vai, dupa ce vacarmul ajunsese pina spre limita suportabilului, numai ce-l aud ca-ncepe sa se amplifice din nou. Si atunci, sprinten ca un ied, sar direct pe terasa ca sa vad daca se prabuseste sau ce draci face de-mi tot da tircoale. Cum n-aveam la-ndemina un 50cal.MG sa-l dobor si noroc ca n-am avut, am apucat binoclul. Si ce sa vezi? Un nene iesise cu elicopterul sa slobozeasca niscai prafuri contra tintarilor, pe terenul de golf.

„Pai bine mai, pulverizatorule, fi-ti-ar insecticidu-al dracu, la alta ora nu te-ai gasit sa te dai cu elicopterul?” i-am strigat, vadit enervat. Nu mi-a raspuns, ca n-avea ce argument s-aduca, dar mi-am dat seama ca-i parea rau intrucit s-a mutat imediat la alte gauri. Si poate ca nu l-as fi admonestat, dar prea imi dadea tircoale. Ca daca mi-ar fi aruncat si mie, in backyard, fo mina de prafuri, nu m-as fi miniat atit de rau. Si stiti de ce? Pai pentru ca unde credeti ca se duc insectele pe care le gonea elicoptoristul? Ca sigur in pamint nu intra si nici in cosmos n-o sa zboare, ca Bezos. Vor veni toate sa se cuibareasca-n iarba mea asteptind s-apar ca sa ma suga de singe. Pe mine si pe toti vecinii lu’ St George, c-asa-l cheama pe clubul asta.

Asta ca sa nu mai spun ca pina si membrii clubului imi dau tircoale. Nu toti. Doar aia mai damblagii care se cred Tigre Woods, desi sunt vai de crosele lor. Ca nu stiu cum se face, dar sa dea dracu daca nu-mi aterizeaza tot felul de elicoptere … pardon, bile de golf, in backyard. Si unde mai pui ca golf course-ul, in dreptul meu, are fo suta de metri, latime. Ei bine, unora nu le ajunge si din aceasta cauza ma bombardeaza pe mine sau le proptesc in paduricea de vis-a-vis. Unii, mai civilizati, renunta la bilele respective, dar altii, care nu reusesc sa faca diferenta intre locul lor de joaca si o proprietate privata, intra ca ciobani sa-si recupereze neindeminarea. Dar stati sa vedeti ce indeminatici vor deveni dupa ce-mi voi monta gardul si nu-si vor mai putea recupera bilele. Pacat ca eu nu ma joc de-a golful, ca as fi avut bile cit un magazin de profil. Le dau in schimb unui amic care se golfeaza saptaminal si care se bucura intrucit il scutesc de-o cheltuiala.

Dar sa nu cumva sa-mprastiati zvonul ca nu-mi place sa mi se dea tircoale. Ca zau, n-am nimic impotriva, doar sa nu fie elicoptere si golfisti.

Read Full Post »

Cu ciocanul la … pescuit


Intrucit ma aflu intr-un concediu prelungit, pe care unii, nu spun care, il numesc, cu pizma, „pensionare”, merg la pescuit numai cind pizmosii merg la munca. Dar n-o fac din dorinta de-a le zgindari invidia, asa cum s-ar putea specula, ci din dorinta de a-mi constientiza si aprecia libertatea fata de acel flagel numit „slujba” Asta nu inseamna ca o ard pe balta cinci zile pe saptamina, dar nici nu aleg weekend-urile pentru practicarea acestui sport. Ii spun sport, c-asa-i spun altii, dar el, pescuitul, e un fel de corida subacvatica in care taurul, de multe ori, e bou. Cu toate astea, fie ca prind, fie ca nu prind, statu-n natura cu berea la picior, imi provoaca un sentiment de „je m-en fiche” fata de problemele lumii si nevolnicia crapilor din balta. Asta pe linga faptul ca eu am decis sa adopt politica de cacat a retardatului Casei Albe. in privinta imigrantilor ilegali. „Catch and release” sau prinde si da-i drumu. Si dau drumu la orice prind, ca si el, numai ca una-i pestele de apa si alta-i criminalul. Am spus de apa, ca daca ar fi de uscat, tot criminal s-ar numi.

In concluzie, fiind joi, am hotarit sa-mi scot Piratul la balta. As mai fi avut si un coleg de pensionare, dar era ocupat cu atributiunile de bunic cu care l-au blagoslovit copiii. Si cum Piratul isi luase citeva zile libere, aprobate de nevasta-mea, io-te-ne conducind spre balta fagaduintei. Smith Mill Pond e o balta linga o moara. N-as putea sa spun ce macina moara respectiva, dar cred ca e ceva de papa ca balta e plina de pesti dezvoltati armonios.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este img-20200627-wa0002.jpg
Io-te balta, io-te crapul! Cu mentiunea ca imaginea e de acum doi ani.

E si dupa ce am condus vreo ora de ma luase cu plictis, parcam pe marginea baltii. Vremea era exct aia in care orice om intreg la minte ar dori sa pescuiasca. Caldut, inorat, liniste deplina si-o boare venita din vest care m-a palmuit pentru citeva ore. In fine, ocupindu-se cu descarcatul catrafuselor pescaresti, Piratul a dat peste un ciocan. Si-mi zice amuzindu-se copios „ai de gind sa dai la porumb sau la ciocan?” Dar ce stie el? E inca tinar, necopt. „Bey, Grigore, zic, doar n-oi fi crezind c-o sa bat tarusii umbrelei cu pumnu” Moment in care a ramas confuz nestiind ce e ala tarus. Dupa ce i-am explicat ca la ground spikes le mai spune si tarusi, a inteles necesitatea ciocanului. Necesitate de care si eu mi-am dat seama tirziu, dupa ce a trebuit sa intru-n apa pentru a-mi recupera umbrela, chestie care n-as vrea s-o mai repet. Ca la cit e de mare, si-o boare de vint ti-o poate salta, daca nu e ancorata

Trecind peste intimplarea cu ciocanul, sa mai spun ca am plecat binedispusi dupa citeva ore, desi prinsesem doar vreo 10 somotei in locul crapilor cu care venisem sa ne luptam. Ai dracu dinozauri n-au vrut sa muste, desi neam de neamul lor nu mincasera specialitatile cu care-i servisem noi. Singurii care au apreciat calitatea momelii fiind somoteii, desi ne foarte incurcau atunci cind se prindeau ca prostii-n ac. Oricum, bine ca n-a muscat vreo tesoasa, ca ni s-a mai intimplat si nu e simplu s-o convingi ca acul nu tine de foame.

Read Full Post »


Stiu ca 36 nu are faima si nici sonoritatea unui 69, dar cum a 36-a venea la rind, am hotarit s-o sarbatorim. Stiu ca in zilele noastre pare neverosimil sa fii casatorit timp de 36 de ani. Mai ales cind esti casatorit cu aceeasi persoana si mai ales cind persoana e de sex opus. Dar na, se mai intimpla si accidente matrimoniale, ca doar nu suntem perfecti. Si uite ca unora carora tocmai li s-a intimplat, suntem noi, familia Papa.

Nu c-ar interesa pe careva, dar ziua a inceput cu un buchet de bujori pe care l-am „cumparat” direct din backyard-ul nostru, oferindu-l sotiei.

Apoi au urmat pupaturi, imbratisari, urari, pe care nu le-am mai pozat din motive de … deabea treziti din somn. Dupa aceste timide preambuluri sexuale, in loc de sex, am continuat cu breakfast-ul pe care l-am realizat dupa capul si priceperea mea si care consta din trei roluri neroluite din salata, somon afumat, avocado si cilantro (coriandru), plus cafeaua noastra, cea de toate zilele.

Dupa care am trecut la programul de inviorare. Stiri, whatsapp, blog si alte exercitii cu caracter vitalizant. Apoi ne-am facut vint pe terasa, la soare, cu cite o mimosa (sampanie cu orange juice). E adevarat ca paharul meu a omis juice-ul, dar era de asteptat ca de la o anumita virsta, paharele mai uita una, alta.

Dupa ce ne-am lasat vitaminizati cu D3, de-ncepuse sa ma stringa pielea, ne-am decis in privinta unui fut rapid. Si uite asa i-am futut o plimbare pe malul lui Ontario, afara fiind o zi cum nu mai fusese de-un an intreg. Dar plimbarea n-a fost deloc scurta, cum ne-o propusesem, batindu-ne joc de picioare si chiar de intregul corp pret de-o ora incheiata. Ca dupa cum am aflat, aniversarile cer si sacrificii, nu-ti ofera doar placeri.

La prinz, ritornerati in cuibusorul nostru, am pregatit o salata de octopus in care am bagat si niscai scoici si scalops, dar nimic „made in China”. Sosul fiind simplu, cu lime, olive oil, usturoi si cilantro.

Afara continund sa fie frumos si soare, am bagat niste muzici de la Franta, ne-am luat sampania si ne-am tolanit pe terasa privind in craci si la golf-erii care treceau pe sub ele, comentind amintiri si dobitocia sau jigodismul guvernului canadez.

Mai tirziu, cam cind la „FOX News” incepea The Five @ Five, ne-am luat o gustare, (crackers impodobiti cu Gravadlax). Iar cind orologiul batea de 8PM si cind vasalitatea „democratilor” americani fata de China devenea mai evidenta ca oricind, ne-am tras la tv, tragind aproape si-o mica salata de fructe stropita cu o idee de limoncelo pregatit de … eu.

Read Full Post »

Una bambola in meno


Of, of, of si aoleu! Cind ma gindesc la ratari, imi vine sa-mi dau numai coate-n dinti. Ca la momentul respectiv ti se cam rupe, dar mai tirziu regretele te napadesc, ca tintarii seara-n Delta.

Si sa nu se creada ca ma refer la ratarile din timpul meciurilor pe care le incingeam in parcarea din spatele blocului. Noooo! Alea erau poticneli permisive fata de ratarea unei gagici care era de neconceput, de neiertat si de neuitat, mai ales daca era una monumentala. Nu-i vorba, ratarile erau urmate de reusite si poate asta e motivul pentru care dispareau din memoria imediata. Dar mai tirziu, cind te apuci de inventarieri, sunt cam singurele pe care le regreti.

Sa fi fost prin ’73 – ’74 cind preocuparile mele se rezumau la crearea plusvalorii si la gagicareala. Bintuiam zilnic Centru Capitalei in vederea schimburilor ilegale si cunoasterii aprofundate a prospaturilor bipede. Si uite cum, intr-o buna zi, spre seara, vis-a-vis de magazinul Muzica, pe Calea Victoriei, ne intersectam c-o bucata. Buna, de sa intri cu capu-n stilpi. Si la cum era imbracata, aranjata si dotata, putea schimba preferintele oricarui bulangiu si trezi orice impotent la viata. Cum nu eram nici una, nici alta, n-am cazut pe spate, dar pentru ca in astfel de situati eram total impotriva statului pe ginduri, am interceptat-o. Din text in text s-a dovedit ca nu avea vreun program imediat si mai mult decit atit, s-a aratat dispusa de-o cina. Cum cina era la Cina, n-a durat mult si-am urcat treptele spre restaurantul de la etaj. Cina asta avea si un balcon, care era chiar deasupra graidinii de vara, si unde ne-am infipt cu totii la una din mese.

In fine, sar peste haleli, bauturi si limbi in amigdale, trecind direct la motivul ratarii. Fata parind halita, n-ar fi trebuit decit sa-i cint partitura, dar din motive de natura umana, am ales sa-mi cint propria partitura. Si de aceea cind amicii cu care eram la masa au observat o alta tipa cu „aptitudini” care tocmai intra la gradina, am bagat si eu un : „buona quela bambola, per almeno un giro!” La care replica prezentei n-a intirziat „Ai de gind s-o inviti si pe ea la masa?” Chestie care m-a surprins, desi nu era greu de inteles, ca doar n-o spusesem in mandarina si cu atit mai mult cu cit nu trecusera multi ani de la „Bambola” lu’ Patty Pravo. Evident ca am incercat sa dreg maioneza care din pacate se cam taiase. In fine, se parea ca reusisem s-o conving de inocenta interventiei, dar la plecare a preferat sa ia un alt taxi, disparind in noapte. De fapt nici eu n-am insistat , considerind ca neintemeiata bosumflarea subiectei.

Totusi, intrucit nu sufeream de atita obiectivism incit sa ma autoinvinuiesc, am considerat-o responsabila, de ratarea si dezamagirea rezultata, pe Patty Provo si bambola ei. Dar dupa cum spuneam, asta a tinut o noapte, intrucit a doua zi am luat-o da capo si cu lectia invatata.

Read Full Post »


Multa lume vorbeste cu veneratie cind vine vorba de aceasta virsta si pina s-o apuc, nu-mi dadeam bine seama care e cauza acelei veneratii. Banuiam ca albirea pilozitatilor si numarul de riduri sunt cele care impun respect, dar nu-i adevarat si acum m-am dumirit care sunt motivele reale care fac din „60” o virsta respectabila.

In primul rind e respectul pentru faptul c-ai apucat-o. Ca va spun, in zilele noastre nu e la-ndemina oricui si din cite vad, aceasta posibilitate se diminueaza cu trecerea timpului. In al doilea rind e eruditia. Faptul ca pe la 66 ai putea practica sau preda medicina, inginer fiind. Caci de cum treci pragul celor 60 de primaveri, cum se lasa iarna. Si odata cu ea, incepe documentarea asidua in tot ceea ce reprezinta sau e legat de medicina. Patologie, farmacologie, virusologie si multe alte logii pe care incepi sa la maninci pe piine, dimineata, la prinz si seara. Acum stiu mai multa anatomie, anatotie si anatoei, decit am invatat vreodata-n scoala. Si asta pentru ca lectiile vietii sunt mult mai diversificate si mai pe-ntelesul tau decit cele din scoala. Poate pentru ca pe astea ti le predai singur si de nevoie, caci cum te lasa una, te-apuca alta. Ba o glezna, ba un genunchi, ba cotul, ba dintii, ba umerii, ba spatele, ba muschii, muschiuletii, tendoanele ORL-ul, organele interne si presiunea atmosferica.

Dar ce am observat cu stupoare, e ca inflamatiile nu te parasesc nici dupa 60. Problema e ca nu se mai inflameaza ce ti se inflama pina atunci, sau nu la fel de des, ci tot felul de alte zone a caror inflamare e inutila si doloranta.

Dar daca ar fi doar inflamatiile, tot n-ar fi rau, dar te iau si altele care chiar daca nu sunt de-o gravitate groaznica, te inspaiminta mai ceva ca filmele de groaza. Si nu stiu din ce cauza, desi stiu, cu virsta devenim paranoici. Multe din cauzele sperieturilor actuale nici macar nu le constientizam in tinerete. Atunci totul parea sa se rezolve de la sine si problemele majore care ma preocupau erau legate numai de gagici si fut. Nici macar bolile lumesti nu intrau in vreunul din calculele adolescentei. Acum problemele sunt si nasoale si terifiante si in majoritatea cazurilor, nefondate.

Mai mult, la dobindirea paranoii contribuie si socializarea. Ca nu stiu cum, dar dupa 60 discutiile se axeaza mai mult pe bolesnita, de te-mbolnavesti doar ascultindu-le. E drept ca pentru unii, nu putini, aceste subiecte sunt justificate si de aceea, o preocupare zilnica. Motiv pentru care, cind e vorba de-o petrecere, ne musulmanim. Asta pentru ca femeile sunt cele care o ard pe discutii medicale depresive. Barbatii sunt mai discreti. Ei nu-si scot suferintele la mezat. Nu le etaleaza in vederea obtinerii compatimirilor de complezenta sau chiar a celor sincere. La ce bun?

Asta nu insemna ca problemele medicale ale altora nu ne-ar sensibiliza. Ba ne foarte sensibilizeaza. Numai ca pe mine, par exemple, sensibilitatea, la vederea unor accidentati sau operati sau amputati sau dracu mai stie ce, ma pietrifica, pe cind pe femei le determina sa sara-n ajutor. Manifestari diferite, desi de sensibilitate suferim cu totii, chiar si chirurgii.

Si pentru ca am vorbit de avantajele virstei a treia, sa mai spun ca dezavantajele acestei virste sint de fapt cauza avantajelor. Fara multitudinea dezavantajelor, nu am obtine avantajele pomenite de care eu m-as dispensa bucuros, de-as avea cum.

Read Full Post »

Pietoni la Semafoare


Intrucit mi s-a acrit sa tot scriu de molima si de politica US care-i mai moima decit molima, voi continua cu o istorisire romantata din epoca mea de aur care a coincis cu epoca de aur a ceausismului multilateral esuat. Diferenta consta in calitatea aurului si de aceea pentru multi vremurile respective sunt de trista amintire, in timp ce eu mi le amintesc cu placere.

In acele timpuri care se tot indeparteaza, femeile erau ca semafoarele. Niciun fante de bulevard nu le putea ignora, cu atit mai mult cu cit unele sclipeau de-ti luau ochii si mintile. E adevarat ca multe erau pe rosu, dar la intersectii cind un semafor e rosu, altu-i verde si atunci era cam pusa. Singurul inconvenient ar fi ca atunci cind dai de un semafor pe verde. e verde pentru toti pietonii, nu doar pentru tine. In fine, asta-i un detaliu neglijabil (oare?) si viata a demonstrat-o dupa cum urmeaza.

Intr-o seara de vara, atunci cind soarele disparea in mare si tinerii-n discoteci, doi „pietoni” trec pe la bungalow-urile din Venus, unde M. era receptioner. Acelasi M mentionat si in postul „Foca” Asta era la bar cu doua „semafoare”, stralucitor de bune! Convinsi ca erau din vreun grup de nordice, cei doi il abordeaza pe M in gura mare „Mah, tu chiar vrei sa faci fut cu amindoua? Ménage à trois cu noi de fata?”, la care fetele incep sa rida. Putin stinjenit, M face prezentarile. Erau romance. Ca intelesesera intrebarea, n-avea nicio importanta, ar fi inteles-o si japoneze de-ar fi fost, dar i-a contrariat faptul ca erau romance. Si asta pentru ca niciunul dintre ei nu mergea pe litoral sa si-o traga cu conationale. Dar dupa cum spuneam, „semafoarele” nu puteau fi ignorate, chiar daca nu erau de provenienta vest-europeana, mai ales ca cele de fata pareau a fi pe verde intens.

Constiente fiind de efectul lor asupra „pietonilor”, fetele deschid jocul: „Intrebarea ai pus-o din invidie?” „Evident, zice R, dar si ca sondaj de opinie” „Sondaj? Ce opinie?” zic ele? „Doream sa aflu daca M considera c-ar fi loc si pentru noi in ménage-ul vostru” La care fetele, au continua, zimbind insinuant „Pai cu totii sunteti trei, asa ca nu iesim la paritate si ma tem ca ar suna a posta” Aha, gindeste R, se leaga „Ai dreptate, numai ca posta ar fi in ambele sensuri. Si pentru voi si pentru noi, deci reciproc avantajoasa” Contraatacul le-a lasat pe fete fara o replica imediata. Asa ca el a continuat cu: „Sa-nteleg, totusi, ca nu puteti face fata unui ménage à cinq?” In acel moment zimbetele disparusera. Provocarea era prea serioasa ca s-o trateze cu chicoteli. Se privesc intre ele, cautind consensul, ii masoara, ii analizeaza, comunicindu-le sentinta intr-un mod devastator pentru niste minti deja incinse: „In vacanta nu facem doar fata, facem … de toate” Si au facut. A fost un fel de swing party in cinci. Tirziu in noapte au revenit cu totii la bar in pasi de dans si chef de discoteca.

La bar l-au intilnit pe T, un alt fante de Bucuresti care nu stia ca ei o pusesem de-o partuza intr-unul din bungalow-uri lui M, c-ar fi venit direct acolo. Dupa prezentari, R ii sopteste la ureche uneia dintre fete „ti-as fi recunoscator pina la ziua daca i-ai prezenta si lui T bungalow-ul pe care tocmai l-am tavalit” Si fata, binevoitoare, i l-a prezentat, dar dupa discoteca, intrucit T trebuia pregatit si impins de la spate la astfel de activitati de binefacere. Pentru ca, vedeti voi, T era un tip cu suflet de aur si ghinion la femei, asa ca acea „prezentare” , deja matinala, s-a transformat instantaneu intr-un amor convulsiv, culminind mai tirziu cu Starea Civila. Si desi stia bine ca fata trecuse pe la toti ceilalti si ei prin toate ofertele ei, T si-a pus pirostriile, traind impreuna fericiti si-n ziua de azi.

Inainte de-a incheia, as mai atasa un amanunt acestei povestioare cu „semafoare” si „pietoni”. Tipele erau studente la medicina iar T mecanic auto, ceea ce la vremea respectiva era inadmisibil, incompatibil si indezirabil. Si ca sa vezi ce nu s-a mai vazut vreodata, din motive de amor total si pentru a nu impieta in vreun fel relatia cu viitorii socrii care deja incepusera sa miriie, T s-a pus cu burta pe carte. A intrat la veterinara si acum e medic, intrecind toate asteptarile si imaginatiile apropiatilor care nu l-ar fi crezut in stare de asa ceva, stiind cit de draga-i era scoala, in general si studiul, in special.

Read Full Post »

Gafa de la miezul noptii


Cu multi ani in urma, in Romania fiind, Revelioanele le organizam cu gasca de amici de la acea vreme. Toti studenti la FFD (Facultatea de Frecat Duda). Eu fiind singurul student si la FUT (Facultatea de Utilaj Tehnologic). Singura conditie pentru a participa la acele petreceri era ca fiecare sa se prezinte cu cel putin o „piesa”. Acest obicei laudabil il preluasem de la petrecerile „Pictorului”, din Cotroceni, si pot spune ca devenise traditie. Ca fata era vreo combinatie serioasa sau doar legitimatia de intrare, conta prea putin. Important era doar faptul ca raspundea la apel. Asta e si motivul pentru care deseori veneai cu una si plecai cu alta, permutare care se aplica in egala masura si doamnelor.

Petrecerile, in general, le organizam in vreo vila la Snagov, dar de data asta, printr-un fericit complex de imprejurari, Revelionul s-a tinut la ruda unei „comete” aparuta temporar in grup. Ruda, care era tot tipa, intre picioare, avea o casa pe undeva pe Stirbei Voda, colt cu Berzei si cum propunerea i-a suris, iata-ne pe toti batindu-i in poarta. Fata ne primeste surizatoare si din vorba-n vorba aflam ca de fapt n-avea partener, ceea ce pe unii i-a facut sa regrete c-au venit cu jumatatea. Ca desi purie, la vreo 45, tipeza era cam de nota 9 cu felicitari. Frumoasaaaaa, nu era. Adica n-avea vreo fizionamie sa-ti disloce mandibula, da-n rest era de „mama ce i-as trage-o!”, Basca faptul ca era imbracata, aranjata si colorata paralizant de misto.

Lasind de-o parte bauturile, gustarile, dansul si intentiile clare sugerate de gestica fara echivoc, ma voi ocupa in continuare de gazda care flirta cit sa dea de-nteles ca e intr-o enorma dispozitie de fut. C-o fi contribuit si bautura la acea stare euforica, n-as putea sa spun intrucit o cunosteam doar de citeva ore, dar in mod sigur nu eram singurul care spera sa-i viziteze iatacul.

E si uite asa, din dans in dans, din limba-n limba, „orologiu suna noaptea jumatate”. Dupa chiuiturile prevazute in programa de Revelion, trecem la ciocnit de sampanii, pupaturi si urari de bine. Venindu-mi rindul sa ma ciocnesc cu tipa, zic: „La multi ani sexoasa doamna!” La care „doamna”, fara sa raspunda urarii, ma corecteaza zimbitoare „Domnisoara!” Aaaaa, ce? Gindesc in tacerea de concert care se asternuse peste „studentime”, in timp ce pe gura-mi iese un „Hai las-o dracu de vrajeala!” Zice (in aceeasi tacere adinca) „Te mira? De ce? ” Cum „de ce?”? zic, „pentru ca la cum arati mi-e imposibil sa cred c-ai scapat atita amar de timp.” Desi replica parea c-a distrat-o, nu stiu cit de bine i-a picat ca mi-a aruncat un „Aaaa, deci ma consideri baba! Bineeee, o sa-ti demonstrez ca se poate”

Cu toate astea, nu mi-a demonstrat niciodata. Cred ca acel nefericit „atita amar de timp” a eliminat orice sansa, daca o fi fost vreuna, inafara celor pe care mi le dadeam singur. Si uite asa am plecat cu cine venisem, regretindu-mi gafa. La drept vorbind nici n-am mai vazut-o vreodata cu atit mai mult cu cit si „cometa” de nepoata-sa disparuse din anturaj, fiind trecuta la rezolvate.

Read Full Post »

Am pus-o!


Nu, de fapt n-am pus-o, adică vîndut-o, așa cum s-ar putea înțelege, dar am pus-o, finalmente, pe market, aici. Corona asta, pe lînga faptul ca e idioată, e și incurcă lume. Una din lumile pe care a încurcat-o, e a mea. Tergiversările i se datoreaza in exclusivitate. Nu că m-ar deranja foarte tare, că nu stau in ploaie, dar cînd ai un plan in cap, dat peste cap (!?!) sau întîrziat, amînat, mutat spre dreapta din motive pandemice, iți cam vine s-o fuți direct în orificiul bucal pe domnișoara Corona. (s-o fi transmițînd și prin contact sexual virtual?)

A propos de bot, nu știu dacă ați văzut clipul cu tipul care se spală pe mîini si spune sictirit: futu-va-n gura cu spălatul vostru pe mîini, că mi-a venit factura la apa de zici ca am crescatorie de delfini. Am ris și rîd de cîte ori o ascult sau îmi aduc aminte de ea.

Revenind, nu spun că a pune o casă pe market e vreo mare realizare de fantastic (vorba lui Pascu), că in fond, oricine, oricînd o poate face. Dar dupa cum spune un ințelept proverb, pe care mi-l atribui, (citez din memorie) „daca nu faci primul pas, n-ai cum să-l faci pe al doilea”. Proverb la care am ajuns dupa mai multe încercari de-al face pe al doilea înaintea primului.

Acum că ne-am lămurit cum stă treaba cu proverbele, să vorbesc puțin și despre proces în sine. Cum să vă spun, ca să mă înțelegeți mai bine? E ca o dezvirginare anala fara lubrifiant.  Bibileală, întîlniri, aranjamente, discuții, negocieri, planuri, telefoane, analize, decizii, fixări, cosmetizari, inspecții, fotografieri, filmări … etc.  Mai rămăsese să dau și niscai interviuri, că-n rest le făcusem cam pe toate. Dar pe de alta parte, ce draci era să facem pe timp de restricții și jale? De fapt multe din cîte-am făcut le-am făcut pe pitici sau … ilegal. Pînă și vizita la frizeriță, deși eram mascati de-ai fi zis ca mă operează pe creier, nu că-mi scurteaza pilozitațile.

Dar în fine, am reușit să trecem cu bine de perioada de strictețe maximă. Acum urmeaza să pastrăm casa ca pe bibelou, ceea ce se pare c-o să-mi revină mie, întrucît sunt ăla cu timp liber. Nu ma plîng, dar nici nu pot spune că țopăi ca iedul, de fericire. Că daca nu știți cam cît deranj se face și dacă prajești doar două ouă, vă spun eu. Mare! Adică trebuie să strîngi imediat totul, să pui toate vasele, inclusiv tigaia, pahare, tacîmuri, farfurii, în mașina de spălat. Să bagi sarea și piperul la locul lor, să stîngi fața de masa sau ce-o fi și totul să fie ascuns ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Aaaa, bașca mirosul de prajeala sau orice alte mîncăruri. Nașpa, este? Și unde mai pui că asta poate să tină o lună sau două. Dar de, business-ul cere sacrificii și cine să se sacrifice? Eu.

 

Read Full Post »


Ca pina la urma cam asta e-ntrebarea care se pune, mai ales in timpurile astea de rastriste. Ca ce fac medicii si guvernele lumi sunt doar pansamente. Ca atunci cind ti-ai ciobit un deget si i-ai bagat un bandaj cu ceva antibiotic. Si nu spun ca asta ar fi vreo munca-n zadar, nu, dar asta este o actiune reactiva. Care nu e rea, dar de preferat ar fi una preventiva.

Evident ca mai sunt rugile. Ruga de preintimpinare a unei imbolnaviri si rugile de vindecare a unei boli. In fine, ruga sau frectia la picior de lemn sunt cam una si aceeasi actiune curativa. Asa ca, lasindu-va in seama rugilor, puteti muri linistiti, dar cu luminare, ceea ce, sa recunoastem, este mare lucru. In cer, nu pe Pamint.

Si uite cum, din aproape-n aproape, ajungem la vaccin. Vaccin care e contestat de multi intrucit vaccinul in sine e un excitant. Inoculind o cantitate infima dintr-un anumit virus, forteaza sistemul imunitar sa produca anticorpi meniti a distruge acel virus. Pai bun, dar s-au intimplat numeroase accidente in care oameni vaccinati au murit. Pentru ca s-au facut erori, pentru ca fiecare organism raspunde in mod diferit vaccinarilor sau pentru ca virusul avea o radacina diferita, suferind vreo mutatie neprevazuta.

Pe de alta parte, cu vaccinarile astea repetate se va ajunge in situatia in care nu vei putea calatori daca nu ai dovada vaccinului X,Y sau Z. Sau nu poti intra la un spectacol sau meci sau chiar in magazine. Paranoia molimelor va deveni din ce in ce mai pregnanta pe masura ce populatia globului va creste. Si, dupa cum se vede, creste, neica, nu se-ncurca. Ne-mpuiem ca sobolanii. Asta e si motivul pentru care mincam tot ce misca.

Si atunci ce e de facut? Pentru ca va spun, oricit te-ai feri, virusul il poti lua totusi si asta pentru ca o fereala absoluta nu exista. Pai singura solutie, as zice, e sa ne fortificam sistemul imunitar. Ca ala e cam sigurul caruia-i pasa de noi. Restu sunt baliverne de aburit creduli. Si cum aud ca Vitamina C executa astfele de fortificari, am dat-o pe lamii si orice altceva care contine aceasta vitamina. In special, fructe.

E adevarat ca fortificarea asta poate cauza alte neajunsuri, dar daca vraciul de familie apreciaza ca ai liber la C, arde-o! Nu sta pe ginduri. Iar daca produsele respective sunt scumpe, ia direct Vitamina din farmacii. De fapt aud ca si Vitamina D ar fi necesara, mai ales pe timpul iernii cind nu prea-ti da mina si termometrul sa-ti expui goliciunea trupului la soare. Si poate c-or mai fi si alte modalitati de fortificare a sistemului imunitar, dar eu numai de astea am aflat.

Asa ca, in concluzie, decit s-asteptam vaccinari si ventilatii, mai bine ne unflam cu vitamine. Pe cale naturala ar fi ideal, dar nici pe alte cai nu poate fi mai rau decit virusarile.

Eu cam asta fac, cu atit mai mult cu cit am intrat in categoria de virsta preferata de virusi. Ca am asa o presimtire ca daca nu m-ajut eu, asteptind ajutoare de la forurile superioare sau inferioare, e posibil sa dau coltul si tare n-as vrea, deocamdata, atita timp cit inca mai am planuri de viitor.

Read Full Post »

Older Posts »