Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘about papa’ Category

Eu l-am. Voi l-ati?


Mi-a luat citeva ore, dar pina la urma l-am ucidizat. De fapt, mult timp am pierdut cautind nenorocitul ala de picior sau cum s-o numi suportul in care-l infigi. Nu stiu cum se-ntimpla si cum de numai mie, dar sa dea dracii-n el de suport ca-n fiecare an il caut de-mi vin spumele.

Dar ca de fiecare data, l-am gasit si dupa ce mi-am verificat pozele revelioanelor trecute, m-am oprit la rosu. Acum doi ani il impodobisem numai cu globuri aurii. Anul trecut cu cele albastru-argintii, asa ca acum le-a venit rindul celor rosii, combinate si cu ceva auriu, pe ici, pe colo. Si desi eram cam lovit in aripa, dupa petrecerea de aseara, am tras de mine ca tare-mi doream sa scap de grija bradului. A mai ramas haleala, dar intrucit Craciunul il jucam in deplasare, ramine doar Revelionul. S-ar zice ca m-am scos!

Iata rezultatul!

SONY DSC

 

 

Anunțuri

Read Full Post »

Reactii la variatii


Imi aduc aminte cu oarecare nostalgie, dar si dezgust de vremurile ceausiste. Si ma refer in special la anii 80-90, desi nici 70ii n-au fost mult mai breji. Atunci cind iarna-ti clantaneau dintii-n gura, indiferent daca erai afara, in casa, la restaurant, la teatru sau in vizita. Iar vara, cam tot asa, dar pe invers. Mureai de caldura, cu limba iesita de-un cot. (Probabil ca si-n asta consta succesul la femei, ca sigur nu eram noi niscai Redfords).

Iata un exemplu elocvent. Intr-o seara de iarna geroasa, prin anii 80, am fost la teatru, la National. Era o piesa cu Piersic si Rebenciuc, atit. Nu mai tin minte titlul, dar ce-mi amintesc e ca dirdiiam cu paltoanele pe noi, ca Piersic l-a intrebat pe Rebenciuc ” de ce nu vrei ca fiul tau sa se faca actor?” si raspunsul lui Rebenciuc „ca sa nu inghete pe scena, ca taica-sau” Faza la care Piersic, care nu se astepta, si-a facut un mare semn al crucii si a inceput sa chicoteasca. Evident ca toata asistenta a izbucnit in ris, cind si-a dat seama ca replica a fost o improvizatie si ca nu facea parte din textul original. Inchid paranteza.

Nu stiu altii cum suporta, dar pe mine unul, variatiile mari (ma refer la cele de temperatura) ma deprima al dracului de tare. Ca bai, eu mi-am dorit din totdeauna un locsor pe Pamintul asta in care temperaturile sa nu scada sub 20, dar nici sa nu depaseasca 30. Celsius, bineinteles. La variatiile astea (tot de temperatura) zau ca n-as avea nimic de obiectat. Ca sa stiti, ca sa dau cu nasul de zapada, mi-as dori sa iau avionul, nu sa deschid usa.

Si hai ca n-ar fi mare daravela sa ma relochez, mai ales ca exista astfel de locatii, problema e ca nu sunt singurul care jinduieste la astfel de temperaturi. Mai sunt mustele, tintarii, tiritoarele si o gramada de alte lighioane. Si desi iubesc fauna, nu-mi place, da’ deloc, sa ma calc cu fauna pe picioare. Fiecare sa-si vada de specia si regnul din care se trage, ca-i mai sanatos. Bine ar fi sa existe o granita intre oameni si insecte, pasari si animale. Cu pestii n-am nimic, dar sa fie vegetarieni si binevoitori, nu d-aia care se uita la noi cam cum ma uit eu la fasolea cu ciolan si rata pe varza.

E si ca sa revin, am sa spun ca vara era un dezastru mai dezastruos decit iarna. Ca de frig te puteai apara, dar cum dracu sa te aperi de caldura aia sufocanta, cind n-aveam aer de respirat si nici aer conditionat sa ne-o conditioneze? Tragedia mare era seara si noaptea. Seara cind ieseam la discoteci si restaurante si cind iti transpirai camasa de parca veneai de la prasit, iar noaptea cind apartamentele deveneau cuptoare iar noi, detinuti sortiti exterminarii. De geam deschis nu putea fi vorba din cauza tintarilor care aveau o foame-n git de te-ar fi supt cu totul. Si cum nici de invelit nu te puteai inveli, tot din cauza de caldura, te duceai frumusel in baie, te udai, dupa care te asezai frumos pe pat, sperind ca vei adormi inainte sa se evapore apa de pe tine.

Mare lucru aerul asta conditionat. Ca si aici cind e cald, e de-ti fierb creierii-n cap, numai ca oriunde ai intra, racoarea iti readuce creierii la temperatura optima de functionare. Evident ca acum si la Romania s-au schimbat temperaturile interioare, dar nu-i asa c-ar fi superb sa n-ai nevoie nici de aer conditionat si nici de incalzire? Ei bine, eu la asta visez si din aceasta cauza in februarie vom merge din nou in Cascais, de unde ne-am intors acum citeva saptamini. E adevarat ca variatia e cam de la 10 la 30, dar cred ca e mult mai rezonabila decit de la -20 la 40.

Read Full Post »


„Va place Beethoven? Dar Simfonia a 9-a? E, va place, nu va place, o s-o ascultati, daca tot ati intrat pe blogul asta. E adevarat ca asta e o oda a bucuriei fara partitura, doar c-o reteta, intrucit e vorba de-o simfonie de culori in 9 borcane. De ce 9? Pentru ca atitea am avut in casa la momentul respectiv si mi-a fost lene sa ma mai duc sa cumpar altele. Asta pe de-o parte, iar pe de alta parte, cine dracu sa manince atitea muraturi? De fapt le-am pus pentru Revelion, ca dupa cum v-am relatat, la Revelioanele precedente, la noi petrecerea dintre ani tine doua zile. Sau mai exact, doua nopti. Si tinind cont ca vom fi vreo 26 de muraturi …oops!, de revelionisti, am considerat ca 9 borcane vor fi suficiente.  Iar daca nu vor fi, mai execut si-o salata de varza murata cu ulei, piper si determinarea de-a contrabalansa efectele alcooalelor de tot felul. Pentru ca, la urma urmei, ii vreau pe toti treji si apti pentru dantuiala inceputului de an. Cind spun „dantuiala” n-as vrea sa se creada ca vom topai ca iezii-n miriste. Voi avea grija sa bag o muzica mai moderata, ca dimineata sa-i vad plecati pe propriile picioare, nu pe targi, rupti de oboseala si cu inima-n git.

Dar cum pina atunci mai sunt vreo doua luni, timp suficient pentru ca legumele sa se mureze, zic sa ma ocup de Halloween, ca diseara-mi vin musterii mascati dupa dulciuri. Boo ha ha!

HAPPY HALLOWEEN!

Read Full Post »


Era o zi superba. Una d-aia pe care o regreti toata iarna. De fapt aici o regreti si primavara. Neavind ce face, m-am gindit sa fac ceva. Daaa! Dar pentru ca vremea ma dadea afara din casa, mi-am propus un jogging pe malul lacului. In consecinta, am luat masina si nu m-am oprit pina n-am ajuns pe malurile insorite ale lacului Ontario, lac care scalda, cind nu ingheata, tarmurile toronteze.

Primul lucru pe care l-am observat, cu oarecare indignare, a fost taxa care s-a pus pe parcare si care nu era in urma cu citiva ani, cind inca detineam apartamente la acelasi lac.  Dar cum guvernul canadian nu scapa nicio ocazie de-a te stoarce de bani, n-as putea spune ca schimbarea m-a surprins. Asa ca am bagat si eu doi dolarei pentru o ora si am luat-o in … pas saltat (stiu la ce v-ati gindit, dar acolo o iau numai in situatii de colonoscopie) Aici ma refer la mersul pe jos, ca la asta inca ma pricep si chiar destul de bine. Bicicleta n-am inchiriat ca nu sunt vreun Chris Froome si n-as vrea sa mi se umfle muschii ca lu’ Popeye .

E, si mergind eu asa, cu ochii mai mult pe ape, bag de seama ca niscai artisti anonimi au facut din nuiele tot felul de chestii, mai mult sau mai putin abstracte, chiar pe stincile de pe plaja. Am tras si eu fo citeva poze, ca tot japonezu’,  fulgerat fiind de-o idee. Drept pentru care am parasit alea sau faleza, depinde cum vrei s-o alinti, si am luat-o pe plaja pe care apele adusesera craci de toate marimile si formele. Asa ca, mi-am ales cam ce consideram ca-mi trebuie pentru a-mi satisface focurile creatiei care incepusera sa ma mistuie si am dat fuga la o firma pe Bloor care vinde tot felul de sea shells, blanuri, arta eschimoasa si alte alea.

Si uite asa, incarcat de materie prima, am ajuns din nou in garajul din care plecasem si unde am nascut, din putul gindirii, al bormasinii, al fierastraului circular si al citorva suruburi, adeziv si vopsea, tabloul de mai jos pe care in mod absolut semnificativ l-am intitulat „Beach” (A nu se confunda cu bitch, chiar daca si asta contine scoici)

SONY DSC

Read Full Post »


… ca eu m-am hotarit sa-mi trag o vacanta prelungita. Nu de la munca, ca la aia salivez de cind m-am angajat, ci una de pe blog. Nu, nu sunt bolnav, sau cel putin nu ma bintuie nicio simptoma, si nici n-am de gind sa ma retrag in sihastrie sau in meditatii transcedentale, religii si alte activitati oculte si aberante. Nu ma simt obosit, nu sunt ofticat, suparat, frustrat, ocupat sau saturat si nici n-am primit fo restrictie de la forurile superioare ale conduceri de partid si de stat din cadrul familiei. Pur si simplu ma retrag pentru citva timp din virtual, dorind sa dedic acel timp, realului, care, chiar daca poate nu da bine la public, voi spune ca mi se pare mai atractiv.

Imi cer scuze celor 150 de „haitasi” care ma urmaresc, dupa cum afirma wordpress-ul si evident celor care comenteaza cu regularitate. Dar na, cind ti se pune pata se cheama ca esti dalmatian, chiar daca Doberman ar suna mai bine.

Probabil ca voi mai intra ca sa nu uit password-ul, dar in liniste si consens.

Pup you all! (for now)

Read Full Post »


Dup-atita „frig si ceata” a venit timpul sa mai relaxam atmosfera. De fapt nu intentionez sa vorbesc despre sex, desi as avea ceva cunostinte in materie, dar am ales titlul asta pentru ca-mi place cum suna. Any comments?

Si pentru ca ne-am linistit in privinta continutului, ziceam sa povestesc cite ceva despre locul care-mi maninca 8 ore din viata, zilnic. Nu zic, si eu le maninc ceva malai si beneficii, dar ce dracu sa fac daca nu se mai poate trai doar din cules, vinatoare si albinarit?

Compania in care lucrez se numeste … X, ca doar nu v-ati asteptat sa-i spun numele in clar, si se afla la confluenta unei autostrazi cu o strada auto, ca tot masini o circula si p-aia, nefiind pietonala. Ei bine, cind ies de pe autostrada si intru pe strada auto, ma prostdispun. Bag sama ca apropierea de munca nu-mi face bine, pentru ca, dupa cum am mai spus, munca mi-e draga cam ca scarlatina. Si asta ar fi motivul pentru care, atunci cind intru pe strada companiei, toate lucrarile in curs de rezolvare imi inunda creierii. Asa ca, de multe ori, drumul de la hwy pina-n parcare nu-l mai constientizez, gindind la caii verzi care-mi tropotesc pe zidurile biroului. Intr-o zi un coleg mi-a spus „te-am claxonat cind stateam la stop, dar nici nu m-ai bagat in seama”. Zic „nu-mi amintesc sa fi stat la vreun stop”. Sunt convins ca vi s-a intimplat si voua, dar nu zilnic, ca mie.

Ajuns in birou, imi infig lap-top-u-n priza ma-sii si-mi incep rutina zilnica. Cafea, rapoarte si fut. Futul e de doua feluri. Unul se manifesta de jos in sus. Si altul de sus in jos. Diferenta, exceptind sensul, este ca la futul de jos in sus pot riposta cu propriul fut, spre deosebire de cel de sus in jos la care scincesc neputincios, intrucit de multe ori, si mai totdeauna, e dolorant. Dar ca sa fiu absolut sincer, am sa spun ca dolorant a fost la inceputuri. Acum am devenit mai nepasator si detasat. Bag sama ca ori mi s-a largit orificiul afectivitatii, ori aia din zonele rarefiate ale corporatiei nu reusesc sa ma mai sperie, oricit de urit s-ar strimba la mine.

Dar hai sa detaliez putin futul pe care-l aplic celor care incearca sa mi-o traga de jos in sus. In meetingurile, pe care le conduc desi condusul respectiv nu-mi produce niciun fel de fiori pe sira, se aduna lume multa si pestrita. Odata chiar ma gindeam, uitindu-ma la ei, ca parca-ar fi un cird de bibilici. Si pentru ca ma dureau ochii, privindu-i, le-am spus ca de a doua zi sa vina cu halatele pe ei. Asa ca acum, in sedinte, vad albastru. Albastru vedeam si inainte, dar nu din cauza tinutei.

E si uite asa incepem meetingul cu ce este, desi n-ar trebui sa fie, motiv pentru care urmeaza acel sir lung de why-uri. Cum justificarile „pestritilor” sunt, in general, puerile, singele mi se urca direct in creieri, inundindu-i. E si atunci se lasa cu ceva tipurituri. Numai ca asa cum m-apuca, tot asa trebuie sa-mi treaca, chiar daca nu-mi trece. Pentru ca, pe bune, trecerea e doar aparenta. Fiind nevoit sa-i aburesc cu ce au de facut si ca un alt rezultat nu e acceptabil, ma vad nevoit sa-l joc pe mister Cool. Insa nu de putine ori, nici eu nu-s convins de ceea ce trebuie sa-i conving pe ei. Dar na, trebuie sa-mi fac treaba asa cum mi-o cere „tara si partidul”, nu constiinta, pregatirea si experienta profesionala. Altfel spus, sunt nevoit sa maninc cacatul, desi nu-mi place, oricit ar fi el de dulce. Ca daca nu-l maninc, I’ll be in shit, care tot cacat s-ar traduce.

Totusi, zilele de lucru au si un farmec aparte pe care-l percep doar la 4PM cind fug spre casa, ca detinutii din pirnaie. Si ca sa vezi fatalitate, toti caii aia verzi dispar de parca nici n-ar fi existat vreodata. Sau poate ca nu dispar, dar desi ramin sa se zbenguiasca in continuare pe peretii biroului, I don’t give a shit until next morning.

Read Full Post »

Dorintele copilariei


De nascut, m-am nascut intr-o casa in spatele magazinului Eva si de-a stinga Ateneului Roman, pe Nicolae Golescu. Acum e un ceva care-si spune „La Mama”.  Dar de copilarit, pina prin clasa a 3-a, am copilarit pe Dorobanti, vis-a-vis de COS (Casa Oamenilor de Stiinta) intr-o curte mare strajuita pe-o parte de casele boieresti ale nu stiu cui, si in care locuiam vreo citeva familii, de gardul Liceului Sadoveanu si de gardul Spitalului (pe atunci, de inima) Ascar. Cum spun, ala e locul pe care mi-l mai amintesc si legat de locul respectiv, inca imi mai aduc aminte cum puneam capace de bere pe linia tramvaiului 5 care trecea pe Dorobanti, trecind prin Piata Lahovari spre cinematograful Patria si apoi pe Magheru spre Universitate.
Dar nu la capacele de bere vreau sa ma refer, ci la faptul ca in fata curtii era o poarta de fier, mare, impunatoare, iar de-a lungul cladirii, pe trotuar, un grilaj inalt cam cit sa te poti aseza pe el si care avea ca destinatie protejarea unui spatiu pentru radacinile de edera, ca flori nu-mi aduc aminte sa fi fost plantate vreodata. Ei si cu grilajul respectiv incepe istorioara.
De multe ori, dupamiezele, cind ai mei nu mergeau vis-a-vis, la Mon Jardin (Gradina Trandafirilor) sau la Poarta alba, in locul carora acum troneaza hotelul Sheraton, ieseam cu taica-meu la strada si stateam pe grilajul metalic de care-am pomenit. Si cum stateam asa, jocul preferat, dupa care eu eram topit, era sa numaram si sa ne impartim masinile care treceau pe Dorobanti. Nu multe, dar masini destul de misto, intrucit era la nu multi ani de la nationalizare si tot ce apartinuse patronilor, acum devenisera proprietatea intreprinderilor comuniste si alocate cadrelor de conducere. Asa ca nu va veti mira aflind ca erau o gramada de masini americane, nemtesti, frantuzesti si bineinteles rusesti.
Si uite asa, urmaream masinile si  le imparteam intre noi. Una lui, una mie. Iar cind ne plictiseam, faceam un inventar sumar pentru a vedea a carui colectie e mai tare. Evident ca Volga, Pobeda si Moskvici erau cih, caca, punctajul maxim revenind celor americane si nemtesti. Iar cind se intimpla ca punctajul meu sa fie mai mare decit cel al lui taica-meu, eram in culmea fericiri. Poate ca asta e si motivul pentru care masinile respective imi intrasera oarecum in gratii si nu numai atit, dar desi poate va veti amuza, mi-am promis atunci ca nu voi muri pina nu voi avea un Mercedes, doar al meu.
Si poate ca nu dorinta-n sine socheaza, intrucit stim cu totii cam cite-si doresc copiii, dar acest termen limita ma surprinde si acum. Ma surprinde pentru ca la virsta respectiva mi-am acordat tot timpul pe care il puteam avea la dispozitie pentru a-mi satisface dorinta. N-as putea sa spun de ce am decis acest termen, dar probabil ca imposibilitatea de-a avea o astfel de masina, la momentul respectiv, m-a determinat, in mod inconstient, sa-mi acord suficient timp pentru a-mi onora promisiunea pe care mi-o facusem.
Dar, o data cu trecerea timpului, lucrurile s-au mai schimbat. Prioritatile au luat un alt curs si acea dorinta fierbinte, s-a racit definitiv. Totusi, cind i-am cumparat, acum doi ani, Piratului, un Mercedes, am amintit in treacat de marea dorinta a copilariei, dupa care am uitat-o din nou. Din fericire, pentru ca fericire am simtit, sotia n-a uitat si ieri cind se-mplinisera 4 ani de cind aveam Infinity-ul, nu l-am mai schimbat cu altul nou, ca de obicei, ci am primit in dar masina dorintelor copilariei. Si desi uitasem, m-am bucurat ca la virsta cind mi-o dorisem. Nu pentru masina, ca nu ma mai misca, dar pentru ca mi-am tinut, prin intermediul sotiei, promisiunea pe care mi-o facusem cindva, odata. Basca faptul ca C300 4Matic e mai ieftina decit un Q60 cu vreo $200/luna, asa ca pina si din punct de vedere financiar avea sens sa leased Mercedes-ul si sa-mi tin cuvintul dat.

Dar asta nu inseamna ca acum, gata, pot da coltul linistit, ca nu asta era idea.

 

 volga pobeda moskvici
Then                                                                                                                                                                                                           Nowmercedes-c300 mercedesbenz-220-1963-10

Read Full Post »

Older Posts »