Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘cugetari papale’ Category


Pe la teveurile canadeze umbla, mai nou, o reclama cu un tatuat care frige un ceva pe BBQ si baga ca garnitura o fasole boabe dintr-o cutie de Bush’s. Linga el e un ciine haios, cu ochelari de soare pe bot si cioc de capra, asteptind ca masa sa fie servita. In fine, tatuatul spune nu stiu ce, ca nu m-am ostenit sa-l ascult, iar ciinele-i raspunde ” dude, I like this wild side”

Pornind de la reclama asta, care sa mor daca am inteles-o, m-a strafulgerat un gind. De fapt au fost mai multe, dar pe unul singur l-am retinut. Si anume, cam cum ar fi daca am putea discuta cu animale, pesti, pasari, reptile si insecte? Ma refer la vorbirea articulata, nu la sunete, tipete si ciripituri. Adica sa presupunem ca toate „necuvintatoarele” ar fi capabile sa vorbeasca-n engleza si ca ne-am putea intelege cu ele si ele intre ele. Oare atunci le-am mai vina? Le-am mai minca? Le-am mai tine in custi, colivii, acvarii si gradini zoologice? Cam cum ar fi sa auzi „ajutor, obsedatul asta vrea sa-mi ia gitul!  criminal nenorocit!” sau  „da-mi ba drumu din colivia asta, alta distractie nu ti-ai gasit, imbecilule?” sau „iar ma scoti ba la munca, fii-al dracu de trintor imputit!” sau ” de ce dai ba cu biciul, dati-as bot si tie si lu nevata-ta? ” sau „ce va zgiti ba, n-ati mai vazut animal, animalelor!” Ar mai fi si altele, dar cred c-ati prins idea.

Care ar fi oare relatia om-animal in eventualitatea ca ne-am putea conversa cu ele, asa cum ne conversam intre noi? Oare animalele de orice fel, ne-ar mai hali sau s-ar mai hali intre ele? Cum ar fi sa asisti la discutia intre o pisica si un soarece, cind pisica si-ar dori sa-l devoreze? „O sa te maninc, focar de infectie ce esti! „; „Minci p#!@, timpito, ce-s prost sa stau!?”

Nu stiu voi, dar eu cred ca ar fi extrem de interesant sa-i aud certindu-se, injurindu-se, balacarindu-se. Cel putin tintarii si mustele, pe care in mod sigur am continua sa-i asasinam, cred ca s-ar vaicari toata ziua cam cum se vaicaresc evreii de holocaust.

Dar oare masculii le-ar mai face curte femelelor dansind ca idiotii, sau ar baga tot felul de vrajeli verbale, asa cum facem noi, ca sa-si asigure si ei o babardeala? Ca de babardit probabil c-o vor face tot pe unde apuca, ca nu vad cum vorbitul le-ar putea genera oarece pudoare comportamentala, ei neavind vreun cod al bunelor maniere.

Si inchei cu o comunicare sexoasa, fara cuvinte, de care si noi suntem capabili, nu doar animalele. Ba as zice ca la cum se misca astia, nici nu cred ca mai au nevoie sa si-o traga.

Read Full Post »


De multe ori se spune despre un anumit ceva ca e inutil. Ca e o actiune, un gind, o persoana, un mesaj sau orice altceva, in momentul in care e etichetat ca inutil, ça veut dire ca nu e folositor. Ca nu produce, ca nu creaza, ca nu aduce nimic nou si bun, ca e degeaba. Dar eu va jur ca nu-i asa. Tin minte cind eram adolescent, auzeam citeodata „ba, e inutil efortul, la asta nu tine”, cind de fapt tinea si a tinut.

Asa ca, daca e s-o analizam la rece, la foarte rece si la fucking cold, ne dam seama ca inutilitatea este doar un punct de vedere care in cele mai multe cazuri e lipsit de obiectivitate. Tot asa cum si obiectivitatea este la rindul ei un subiectivism, dar de grup.

Spun asta pentru ca vedeti voi, desi un ceva iti poate parea inutil, in realitate e posibil sa nu fie. Aici se spune ca „one man’s trash is another man’s treasureNumai ca eu nu asta afirm, ci merg mai departe si spun ca „one man’s trash could be same man’s treasure” care e, zic eu,  mult mai temerara.

Dar pentru a nu mai lungi bla bla-ul asta agonizant, vreau sa spun ca un Tour Eiffel a fost o constructie controversata intrucit colosala investitie nu putea fi justificata, la vremea respectiva, in niciun fel. Si uite ca totusi, acel maldar de fiare a ajuns un simbol si poate cel mai cunoscut in intreaga lume. Este el util? Nu si Da. Ca Parisul poti sa-l vezi si din avion sau de pe vreun bloc mai bloc. Vorba e, cine dracu-ti va plati 17  euro sa ti se urce pe terasa blocului? Nimeni, pe cind Le Tour Eiffel e vizitat anual de 8 milioane de turisti care sunt dispusi sa cheltuiasca acea suma de bani doar ca sa se urce-n virf. Valoarea economica a acestei inutilitati a fost estimata la fabuloasa suma de 435 miliarde de euro, ceea ce nici Eiffel nu visase cind l-a proiectat si construit. E, cum vi se mai pare, francezilor? La fel de inutil? S-ar parea ca nu, desi daca facem abstractie de turism si souvenir-uri, pare al dracului de inutil.

Dar hai sa va arat o alta inutilitate care e si mai si decit turnul Parisului. Ii spune Kyaiktiyo Pagoda si e construita pe un ditai bolovanul care sta intr-un echilibru nefiresc. Asta e undeva prin Burma si localnicii spun ca acest cataroi a fost scos de Budda din funduri de ocean si urcat in creierul muntilor, asa, ca n-avea ce face. Ba mai mult, tot Budda s-ar face raspunzator si de mentinerea lui in echilibru. Asa o fi, ca daca duhul sfint lasa evreici bortoase, de ce n-ar executa si Budda o traznaie, ca doar sunt in competitie. Dar dupa cum vedeti, bolovanul a fost deja placat in totalitate cu aur. Aur care e produs manual in foite foarte fine pe care credinciosii le cumpara si le lipesc pur si simplu peste celelalte foite lipite de altii pe Golden Rock. E un fel de ofranda adusa aluia care le-a urcat cataroiul pe stinci.

Si hai sa spunem ca legenda-i legenda si bolovanul e acolo din motive de natura, nu de Budda, numai ca budistii n-au fost multumiti doar cu atit. In semn de omagiu adus acelui Budda, au trintit si o pagoda in virful pietroiului care pare ca sta sa se pravale. E pagoda aia inutila? Pai cam este, ca nu-i de vizitat, ci doar de admirat. Cu toate astea uite ca e unul din punctele cele mai vizitate din Burma si care atrage zeci de mii de turisti. Asa ca din punct de vedere economic si evident, religios, pagoda cocotata pe bolovan devine extrem de utila.

Si nu stiu cum, dar Budda nu s-a rezumat doar la acest bolovan. Se pare ca tipul facuse o pasiune din caratul asta, intrucit in lumea buddista sunt mai multe pietroaie de genul estuia. Iar budistii au facut o datorie sau obligatie din a construi pagode aurite sau aiurite, depinde din ce punct de vedere privesti fenomenul, in virful acestor cataroaie gata sa se prabuseasca. Alaturat pun si o alta pagoda birmaneza, care nici asta nu cred ca poate supravietui unui cutremur de 5 grade.

 

56131cefccdceee69a74cae0706e1c19

 

golden-rock-kyaiktiyo-pagoda-burma-myanmar-2
15280748518_78ca4c0b0f_bdsc_0694

 

 

15148131582_0b0c489408_o

Read Full Post »

Ce nu inteleg moralistii


 

Read Full Post »


De ce dracu o fi ajuns expresia asta atit de populara? Stie cineva, ca pe mine personal, nici Stancu si nici Descultii lui nu m-au emotionat vreodata. Cu toate astea, pe Darie l-am retinut, desi nu-mi propusesem. Mare lucru popularitatea asta! Ajungi dintr-un nimeni, un cineva si dintr-un descult, un VIP.

In fine, cert e ca, si aici doream sa ajung inainte sa ma impiedic de Stancu, ceea ce nu-mi place mie, cel mai mult, e sa uit. A, ca uiti o boala venerica, o melodie a lui Grigoriu sau vreo relatie esuata, e una, dar sa uiti momente care te-au fericit de-a lungul timpului, mi se pare depresant si de cacat. Bun, inteleg ca unora le-o ia mintea razna si traiesc intr-o lume numai de ei perceputa, dar aia zdraveni, aia de ce dracu uita? Ca daca uiti, nu cred ca te mai poti numi zdravan. De fapt, intrebarea ar fi, de ce uitam frumosul, ca de rest oricum ne doare-n pix. Mai mult, unii afirma ca dupa o anumita virsta, traiesti din amintiri. Pai da, dar dupa acea „anumita virsta” te podideste „roza” de care vorbeam si daca amintirile se opresc ieri,  din ce traiesti? Nu ca as putea concepe sa traiesc din amintiri sau ca ar fi o regula general valabila, dar daca asta au decretat inteleptii natiunii, era firesc s-o mentionez.

De ce oare nu avem o memorie selectiva, ca doar e a noastra? In mod normal ar trebui sa ne putem controla memoria, asa cum ne putem controla anumite porniri comportamentale. Asta ar trebui, dar uite ca nu se intimpla. Suntem inclinati sa ne amintim toate nenorocirile si mai putin incidentele placute care ne-au marcat trecerea prin viata. Sa insemne, oare, ca nenorocirile ne-au marcat mai mult si din acest motiv le uitam mai greu? Sau ca suntem mai tentati sa facem haz de necaz, decit sa facem haz de haz?

In fine, eu, si poate nu numai eu, imi exersez memoria pe blog (sa insemne ca traiesc din amintiri?), ca altfel, nu stiu cite mi-as mai fi amintit, din cite am trait. De multe ori am incercat si de multe ori am reusit sa basculez ceea ce m-a durut. Motivul era simplu. Una ca alea rele-s depresante si alta, ca sa le fac loc alora de care mi-as fi dorit sa-mi reamintesc, periodic. Ca pina la urma si memoria asta are unele limite. Limite care se pare ca se restring o data cu virsta, caz in care – cum sa nu uiti, Darie? E totusi foarte adevarat ca prezentul e intotdeauna cel care conteaza, dar asta nu inseamna ca daca prezentul e de bine m-as bucura sa-l dau uitarii incepind de miine sau de la anu.

Dar pentru a nu prelungi la nesfirsit introducerea, am sa intru-n cuprins.

Eee, era … vorba de o intimplare extraordinara. Mmmm…da! Cum va spuneam, cred c-am uitat la ce doream sa ma refer. Dar ce e sigur, e ca acum sunt racit, stau in casa, beau tuica fiarta si tocmai am terminat ce aveam de spus.

 

Read Full Post »


Daca esti bun, esti luat de prost. Toti cunoastem expresia si-i cunoastem si sensul.  Ba m-as hazarda in a spune ca expresia a devenit o normalitate, cu timpul. O fi fost si inainte, dar cum in vremurile respective aveam alte preocupari, n-am avut timp s-o aprofundez. Si cum reciproca nu e valabila, ma voi ocupa doar de expresie ca atare.

As putea da un exemplu proaspat si din virtual, insa, din lehamite fata de subiectul respectiv, il voi ocoli. Dar intrucit expresia are o aplicativitate vasta, nu am a ma plinge si de aceea mi-am propus o exemplificare din realitatile angajatului.

John si Mark, sa zicem, lucreaza la aceeasi companie de vreo 20 de ani. „Lucreaza” figurativ vorbind, ca John mai mult se face ca munceste, el fiind un idiot, dar nu patologic. El e prost sau javra, diferenta nefiind relevanta. Din punct de vedere profesional este exact individul de care vrei sa scapi cit mai repede. Faptul ca a supravietuit timp de douazeci de ani e un mister sau poate, e sansa de-a lucra in conditii care-i favorizeaza pe cei ca el si care n-au fost depistati in primul an.

Spun asta deoarece, pentru a-l da afara pe un incompetent, trebuie sa demonstrezi in primul rind ca ai incercat, pe toate caile, mai putin aia sexuala, sa-l aduci la un nivel acceptabil. Proces complicat si care te solicita pe tine, manager, nu pe John, pe care-l doare direct in fundu’ curtii pentru ca tu vei fi ala care va trebui sa-l monitorizezi, sa organizezi frecvent one on one cu dobitocul, sa documentezi si sa-l informezi de fiecare pas gresit si sa-i asiguri training-urile necesare pentru a-i intra in cap ceea ce nu i-a intrat pina atunci. Apoi, ca nu s-a terminat, ii dai o atentionare verbala, daca decide sa ramina la stadiul de inutil. Dupa care una scrisa. Dupa care o suspendare. Dupa care incepi procesul de extirpare, prezentind intregul dosar departamentului de resurse umane care te va chema si la un interogatoriu, c-asa-i in tenis. Si pentru a pune un ditai colacul peste un pui de pupaza, performanta ta va avea de suferit pentru ca n-ai reusit sa reintegrezi un dobitoc. Dobitoc care, in general, este tata sau bunic.

Si atunci, vi se mai pare ciudat faptul ca dobitocul a supravietuit? Mie, nu, ca ce menager isi taie craca de sub cur si se-nhama de buna voie la o munca de sisif pentru un dobi? Dar pentru ca ceea ce am spus nu justifica titlul, am sa mentionez si faptul ca dupa ce ai completat toate etapele mentionate, dobitocului i se va face vint, dar nu oricum. Nuuuu. I se va oferi un asa numit pachet compensatoriu. N-as putea spune ce anume trebuie sa compenseze, dar stiu sigur ca la noi i se ofera salariul pe trei saptamini pentru fiecare an lucrat, plus beneficii, daca se hotaraste sa ramina acele 60 de saptamini pe statul de plata si sa nu ia toti banii gramada. Pachetul are rolul de a evita un eventual proces intentat de John, companiei pentru wrongful dismissal, ca se poarta, chiar daca ai toate motivele sa-l dai afara.

In acelasi timp, daca Mark, un angajat model caruia nu-i poti reprosa absolut nimic, ba mai mult, a fost evidentiat an de an, doreste sa se retraga, i se da fix paula. Nu numai ca nu i se da acel pachet, daca decide sa demisioneze, dar daca este o reducere in personal, caz in care se acorda, totusi, acel pachet, iar Mark se ofera voluntar, e refuzat pe motiv ca e indispensabil companiei.

In concluzie, putem spune ca daca esti prost pentru altii, poate fi bine pentru tine, iar daca esti bun pentru altii, poate fi prost pentru tine. E normal? As zice ca nu, dar ca multe alte anomalii, face parte din viata de zi cu zi. Intrebarea e, daca anomaliile exista si au devenit parte din cotidian, de ce ne mai raportam la acea normalitate iluzorie? Ne mai ajuta cumva? Ca eu nu prea stiu cum.

Read Full Post »


Ma uit la ei si ma intreb: cum mi-ar fi fost copilaria si adolescenta daca astia cu electronica lor s-ar fi trezit mai devreme cu vreo patruzeci de ani si ar fi inventat celularele astea nenorocite. Ca acum, oriunde ai intoarce capul, nu vezi altceva decit pusti si mai ales pustoaice care butoneaza tot felul de telfoane celulare. De fapt si adultii fac acelasi lucru, dar din motive ceva mai intemeiate.

Nu stiu ce extaz ii strabate pe tinerii de astazi, dar eu nu mi-as fi dat tineretea (fara celular), pe labareala de astazi. Privind si comparind, as zice ca astia mai mult agonizeaza, cu ochii lipiti de ecrane, ca mucii de chiuveta. Ca la urma urmei, nu doar celularele sunt problema, ca mai e si un Nintendo si un Wii si un internet cu toate XXX-urile lui, si lap top cu lap dance-uri si cite si mai cite jocuri distractive si instructive pentru psihopati, ucigasi, mercenari si labagii.

Asta nu inseamna ca noi stateam ca sfintii in icoane, ca doar nu eram vatamati, nici la minte si nici la corp. Doar ca neavind virtualul de astazi, o ardeam in real. Fie cu un fotbal in parcarea blocului, fie cu beletristicele la moda, fie cu schimbul de secretii. Pentru ca dupa cum stiu cei mai copti dintre noi (de stiut stiu ei, dar nu stiu daca si-or mai aminti), pe atunci nu frecam mesaje catre diferite adrisante,  atunci frecam direct adrisantele. Si nu spun, pina la o anumita virsta si frecusurile respective aduceau a labareli, diferenta constind in faptul ca una-i telefonul si cu totul alta, don’soara. Una e sa-ti folosesti vazul si alta sa-ti intre toate simturile-n erectie. Asa ca, ceea ce vad adolescenii de astazi pe site-uri, noi vedeam pe viu, ca de aceea am numit-o adoleSEXcenta. E adevarat ca nu stateam comod in fotolii, ci prin scarile blocurilor, daca parintii nu erau plecati, prin parcuri sau pe aleile intunecate ale cartierelor. Cu toate astea, l-as da dracu de fotoliu si toata mobila din casa pentru trairile de atunci.

In sfirsit, trecem mai departe ca scopul nu e sa produc orgasme spontane, ci sa relatez o constatare platonica si personala. Dar pentru ca-mi place sa privesc realitatea si prin prisma opozantilor, as spune ca nevoia de comunicare este imensa. Acum realizez si poate nu sunt singurul, cita nevoie de comunicare exista in oameni. Ca sunt banalitati, ca sunt inutilitati, ca sunt infantilisme sau chiar discutii stupide si fara rost, comunicarea si socializarea membrilor societatii omenesti cred ca a crescut in ultimii 20 de ani in mod exponential. Nevoia de socializare e proportionala cu numarul acestor telefoane celulare care creste ca pupila cind da de inturnericul de sub scara blocului. Hmm! MmmDA! Zic sa revenim, totusi. De asemenea nivelul informational este infinit mai mare decit ceea ce reuseam noi sa accesam la vremea respectiva, legal si mai mult ilegal si nu ma refer la „Pif le chien” pe care-l imprumutam de la Biblioteca Franceza.

In concluzie, pe linga neajunsuri, ar fi si o basculanta de avantaje, dar progresul, din cite stiu, nu s-a ocupat niciodata de latura idealista, sentimentala si poate calitativa a lucrurilor, ci de tot ceea ce e palpabil. De latura materiala, de avantaj, de profitabilitate, de productivitate, de eficienta, de confort si comoditati, de mai repede, de mai mult si de mai sclipitor. Si inca ceva, pentru a realiza progresul, asa cum e el, cu bune si rele, e nevoie de cunoastere, de inventivitate, de perseverenta, de sacrificiu, de cite si mai cite trasaturi de caracter de care nu s-ar spune ca ducem lipsa, privind la ultimii o suta si ceva de ani.

Si atunci vin si ma-ntreb din nou, „ce mi-as fi dorit?” Gindurile bune ar inclina spre progres. Gindurile rele spre … scara blocului. Si de aceea zic, sa le ia dracu de ginduri. Fiecare sa traiasca ce-i de trait si cum intelege ca-i mai bine.  Eu mi-am trait tineretile si mult mi-au mai placut! Asa ca, revenind la titlu, desi s-ar putea sa nu para credibil, prefer sa traiesc cu amintirile tineretilor trecute, decit sa traiesc tineretile actuale.

 

Read Full Post »


Cum – necum am dat peste cintecul asta pe care-l ascultam, de ne tocisem timpanele, prin scoala primara. Ei bine, ascultam noi mai mult Hendrix, Joplin, Cocker, CCR, Beatles si in general cam tot ce transmitea Europa Libera, dar la Richie Havens m-am oprit din alte motive.

 

 

Si nu pentru ca as vrea sa vorbesc despre Woodstock, ci despre freedom-ul asta pe care ni-l dorim cu totii. O zic in engleza pentru ca in romaneste nu-mi amintesc sa fi existat la vremea respectiva. Totusi, sunt convins ca in afara libertatii de gindire, nimeni n-a fost vreodata liber in adevaratul sens al cuvintului. Nici in Romania, nici in alte parti ale lumii. Dar cum noi, la vremea respectiva, asociam libertatea cu tot ce era american, hippie si neconventional, e clar ca eram lipiti cu urechile de Europa Libera si de Metronomul lui Cornel Chiriac. La urma urmei pentru noi, care nu faceam politica si nici de calatorii nu ne prea ardea, libertatea se referea strict la vestimentatie, muzica, pilozitati capilare si „teachers leave the kids alone”.

Mai tirziu, notiunea de libertate ni s-a extins, geografic vorbind, cuprinzind, pe linga US, intreg vestul Europei, iar lipsurile si interdictiile autohtone incepusera sa ne afecteze din ce in ce mai mult. Nu tu pasapoarte, nu tu valuta, nu tu relatii cu strainii, nu tu vestimentatie modernista, nu tu … mai nimic din ceea ce in vest era considerat normalitate. Ca le procuram la negru sau ca unii si-au pus pielea-n saramura pentru un amarit de pasaport, e alta discutie si-o las pe alta data.

Si pentru ca indignarea noastra sa atinga apogeul, il mai auzeam si pe americanul Havens invocind libertatea, plingindu-se ca-i lipseste, chestie care ni se parea, pe buna dreptate, de neinteles, la cit de „ascultatori” eram noi, desi libertatea noastra lipsea cu desavirsire. Mai tirziu am realizat ca nici libertatea altora, care aveau cam tot ce ne lipsea noua, nu era totala, ci doar una care cuprindea mai multe libertati, dar in niciun caz pe toate.

Acum, la multi ani de atunci si la multi ani de „afara” realizam ca libertatea este o notiune abstracta care ni se vintura zilnic prin urechi pentru a ne inocula ideea ca supunerea este de fapt parte integranta a libertatii.

La drept vorbind si urmarind reality show-ul „The bush people” care se refera la unii care traiesc in salbaticie, libertatea in sine-i urita, grea si de neconceput. Dependenta de civilizatie, cu toate bunele si relele ei, e evidenta pina si la cei care s-au izolat, intr-o oarecare masura. Si privindu-i pe Brown-ii astia, pot spune cu toata convingerea ca n-as putea renunta la comoditatile pe care mi le ofera civilizatia, oricit de tentant ar suna cuvintul „libertate”. Concluzia ar fi ca lumea isi doreste anumite libertati, functie de necesitati sau capricii, dar in niciun caz o libertate absoluta in care fiecare sa se intretina de unul singur si in care sa beneficieze numai de ceea ce produce si de ceea ce-i ofera natura, nimic altceva.

 

 

Read Full Post »

Older Posts »