Pura Vida 2

Cum spuneam, GPS-ul ne-a cam tras-o cu 417 lui. E adevarat ca era o scurtatura, dar era o scurtatura care-ti putea scurta si zilele, nu doar traseul. Ce e totusi interesant in ordilul prin care am trecut, e faptul ca de-a lungul acelui drum al groazei erau case locuite de oameni. Ca daca ar fi fost locuite de vulturi, as fi inteles. Dar de oameni?  Ce cautau aia acolo, n-am reusit sa pricep. Poate doar daca era vreun cascador care-i aproviziona saptaminal.  In fine, sa fie la ei acolo ca pe mine nu ma mai prind prin coclaurile alea, oricit ar fi ele de mirifice.

Asa ca, ajungem ingroziti la destinatie si ne cazam la prietena prietenilor al carei hotelas se cheama „bunastare”. Nu era de nelocuit, dar am preferat o alta locatie. Evident ca prietenii nostri nu puteau sa zica nu, asa ca dupa prima noapte ne-am relocat, doar noi, intr-o mini superbitate, la poalele vulcanului Arenal, care era la o salva de tun de La Fortuna si care, din motive suspecte, rimeaza cu „anal”.

Apropos, n-as locui linga un vulcan activ nici sa stiu de bine ca trebuie sa dorm pe aerisirile de metrou. Si unde mai pui ca bestia scuipa lava in mod frecvent, dupa spusele localnicilor. Nu spun c-o fi vreun Vezuviu, dar nici nu m-ar mira sa devina. Asa ca, mai bine mai departe decit statuie-n Costa Rica.

Dar sa revin. Superbitatea se numeste Baldi, dupa numele cui l-a conceput si-l patroneaza. Este un resort cu citeva restaurante si vreo 25 de piscine cu apa termala, intr-un decor natural urcind usor spre vulcan. Evident ca n-ajunge la el. De fapt, ca sa fiu sincer, n-am apucat sa-l vedem pe acest Arenal intrucit era tot timpul in nori sau vapori sau ceata sau ce draci o fi fost albeata aia care-l acoperea pe de-a-ntregu. Poze nu prea am sa v-arat intrucit majoritatea le-am facut cu telefonul sotiei pe care si-a propus si reusit sa-l piarda in Portugalia. Asa ca pun citeva facute cu al meu.

Piratul meu a salvat pozele trimise de sotie asa ca am gasit si poze de la Baldi pe care ma grabesc sa le atasez.

 

Ce trebuie sa stiti, in eventualitatea ca va bate gindul, e ca preturile sunt piperate si tot ce consumi e pe bani si nu putini. Dar eu zic ca merita.

E si cum stateam noi in piscinele lor calde, unele chiar fierbinti, savurindu-ne coctail-urile, mi-am zis in barba „vai cit sunt de laba!”.Oops! Nu, n-am spus asa ceva. Asta-i din balada „Viorita”. Ce mi-am spus suna dupa cum urmeaza: „ce-ar fi sa scurtam balaceala, de care ma cam plictisisem dupa citeva zile,  si s-o ardem inapoi in Ojochal unde am putea sa ne cazam chiar la vila pe care tocmai o cumparasem?” Si cum intrebarea am expus-o mai apoi in plen si cum plenul a aprobat-o in unanimitate, uite cum am scurtat si sederea la Arenal si-am tuns-o, din nou spre sud. Dar de data asta am luat Carretera Pacifica.

Referindu-ma la nordul tarii, as spune ca e napadit de turisti, acolo aflindu-se cele doua aeroporturi internationale, si de iguane. De fapt iguane si sopirlite sunt in toata tara.

Ajunsi la locul cu pricina, am debarcat si nu ne-am mai dezlipit de piscina pina seara. De fapt asta a fost programul zilnic, pool, papa si purificare cu diverse alcooluri. Serile insa, (ah, serile!) au avut un pronuntat caracter cultural. In fiecare dintre cele 5 petrecute aici, am vizitat cite un restaurant. Si mincarea, dupa cum spuneam, a fost la inaltime, desi eram la nivelul oceanului. Basca faptul ca unele terase, ca cea de la Heliconia, intrau direct in jungla si unde mi-am serbat ziua de nastere. Asa ca de la masa putea-i admira si-o flora, ba chiar si-o fauna. Alte restaurante vizitate si de vizitat ar mai fi Exotica, Citrus, Pancito Cafe.

Această prezentare necesită JavaScript.

Noaptea ne retrageam la piscina si la un sprits, urmarind sopirlitele care o ardeau pe pereti la vinatoare de insecte. Atunci am realizat ca insectele sunt de-o prostie crasa si meritau sa fie halite. Chiar n-am vazut vreo sopirlita sa rateze prada. Am vazut in schimb sopiltite estimind gresit marimea prazii. Ele se repezeau la tot ce ateriza pe perete, dar citeodata gura le era mai mica decit prada si atunci se reorientau.

In fine, cumparatul de case in CR nu e chiar taka-paka. E ceva mai complicat ca astia ca sa-si mai traga ceva colones, care nu-i pluralul intestinului gros, au infiintat o vrajeala, ca un fel de banca de stat, care verifica provenienta veniturilor. Asta ca nu cumva sa-ti speli banii in spumele Pacificului lor. Dar furaciunile nu se opresc aici. Masinile-ti rup contul si asta pentru ca pun aia niste taxe la cumparare sau la adus de-afara ca-ti vine sa-ti iei scuter, ca tot bastinasul.

Dar cum luna de zile, care a fost si de miere si de fiere, se terminase, am mai bagat 250km si ne-am ritornerat la San Ferentari pentru ca alt aeroport international mai la sud nu exista. Ajunsi acasa am frecat-o vreo trei zile dupa care ne-am luat zborul spre Portugalia. Iar acum, dupa alta luna de zile a mai ramas sa vindem casa, desi nu stiu cui ii arde sa cumpere case in timpurile astea virusante, sa cumparam un apartament, sa preluam vila, daca Costa Rica si-o deschide granitele, sa angajam oameni, sau sa-i reangajam pe cei care s-au ocupat pina acum de ea si tot asa. Nimica toata. Basca si ajunsul in RO, pe care nu stiu unde o sa-l inghesuim.

Dar pina atunci, zic ca mai intii sa ne vedem trecuti cu bine de bolesnita asta care-si face de cap prin lume, ca restul le-om rezolva noi.

Read Full Post »

Pura Vida!

Asta ca sa stiti cum saluta costaricanii. Si nu c-as fi eu vreun costarican, dar nici nu strica sa-mi exersez putin limba, if you know what I mean.

Amicii din Canada care au un teren cumparat in Ojochal, au incercat si reusit sa ne convinga s-o vizitam pe don’soara Costa Rica pentru a le vizita si proprietatea pe care intentioneaza s-o vinda. Amica si cu mine am facut rezervarile mai mult dupa poze si review-uri ca nu prea aveam habar decit de zona unde le era parcela. Si uite cum am zburat impreuna, precum cocorii,  spre America Centrala.

Ajunsi in San Jose, am observat cu mirare ca am luat primul bot. Bot pe care cu greu il pot numi „hotel”. Dar fiind obositi si sictiriti, am destupat o sticla de vin si totul ne-a aparut ca prin minune, minunat si colorat, hotelasul fiind plin de masti traditionale locului. Oricum, bine ca am stat doar doua nopti. Intre nopti, adica ziua, am incercat sa descoperim metropola. Dar vai! Metropola inchipuita era de fapt doar o bleaga metropula. Motiv pentru care ne-am afundat intr-un restaurant de unde-am mai iesit pe inserat.

A doua zi am dat fuga sa inchiriem un SUV pentru calatoria spre Ojochal. Si pentru ca „ghizii” nostri cunosteau topografia, ne-au propus s-o taiem prin munti. Si bine au facut intrucit drumul a fost de vis, cu niste peisaje rupte din Monet. Si pentru a ne bucura si gura, nu doar ochii, am tras la un restaurant, suspendat desupra vaiilor, unde am mincat un „porc” adevarat, ca la bunica-mea, de Craciun.

Ajunsi In Ojochal, am parasit Carretera Pacifica, cotind spre stinga si-n sus. N-as spune ca dupa ce s-a terminat asfaltul am fost foarte bucuros, dar cind am dat cu ochii de Villa Vista, unde eram asteptati, mi-a cazut falca. Nu atit din cauza de vila, cit mai mult de peisaj. Si-n acel moment mi-a-ncoltit un gind in cap. Un gind care mai apoi a-mbobocit ca pina a doua zi sa-nfloreasca in toate spendorea lui.

Cum nevasta managerului, canadieni, ne-a spus ca patroana, canadianca si ea, ar dori sa vinda proprietatea, a doua zi am fost calare pe ea, figurativ vorbind. Fata s-a aratat incintata, dar luata prin surprindere de my „indecent proposal”, si-a aminat raspunsul pina a doua zi, desi convenisem si la pret. A doua zi cind ne-a spus ca n-ar prea vrea deocamdata, ne-a cam luat piuitul. Piuit care avea sa ne revina putin mai tirziu, pentru ca dupa cum e sa fie si sa se intimple, tipeza fiind agenta de real estate, ne-a propus sa ne arate o alta vila care era pe market la un pret asemanator si nu departe de-a ei. Iar asta a fost si cea care chiar ne-a dat pe spate de era sa cad imbracat, sumar ce-i drept, direct in piscina peste patroni care s-a-ntimplat sa fie prezenti si tot canadieni.

E si cum ne revenise piuitul, i-am piuit agentei sa trinteasca o oferta. Problema era ca noi cam trebuia sa plecam inapoi in nord, ca facusem rezervari la Playa Hermosa, la dracu cu carti. Dar cum aveam telefoanele la noi, n-a fost nicio problema sa ne contactam si sa negociem.

La Playa Hermosa, care e mai putin frumoasa decit sugereaza denumirea, ne-am luat direct al doilea bot. Era o turma de latino-manelisti cazati in acelasi hotel care duduia de fumuri de gratar si de zece cintece costaricane cintate in acelasi timp din directii diferite. Cred ca le daduse sindicatul liber la toti odata. Dar cum nici sindicatul asta nu e chiar timpit, a doua zi au disparut ca potirnichile. Pare-mi-se, pauza se terminase si urma scufundarea in munca de zi cu zi. Dupa ce au disparul sindicalistii a fost ceva mai bine, dar tot am scurtat sederea cu vreo trei zile (din 7), ca sa nu prindem si weekend-ul urmator cind atmosfera se putea anima din nou.

Da, numai ca acum aveam sa luam al treilea bot si cel mai dureros. Ca in drum spre La Fortuna, unde niste prieteni ai amicilor nostri au un hotelas si unde ni s-a propus sa petrecem fo 10 zile, ne-am ghidat dupa nenorocirea asta de gps. Bai si unde nu ne-a dus asta pe un drum de-i spune 417, de ne-am urinat pe noi de frica. Sotia conducea, asa ca incredere aveam, dar nenorocirea aia de drum care era din bolovani si mergea sus-jos in niste pante aberante si pe buza unor ripe la fel de aberante,  mi-a ucidizat orice speranta de supravietuire. Peisajele erau, din nou, de infarct, dar cum drumul era infarctul propriuzis, nu puteam sa-mi deslipesc ochii de la el, fiind incordat ca-n timpul colonoscopiei.

Va urma si nu peste mult timp, ca sa nu ma lase memoria.

 

Read Full Post »

Remember me?

Ca voi ma remember au ba, are mai putina importanta, dar trebuia sa pun un titlu si altul sa-mi placa, n-am gasit.

Asa ca, dupa o pauza de citeva luni, am decis sa mai bag un update. Poate doua, ca sa nu se spuna c-am disparut ca magaru-n ceata. Dar spre deosebire de anii precedenti, de data asta voi posta din an in Paste. Pastele poate fi al cailor. Si asta pentru ca nu mai am timp la dispozitie asa cum aveam cind munceam. (!?!) Si desi pare paradoxal, motivul e cit se poate de simplu. Simplu de priceput pentru ca in realitate e destul de complicat si time consuming.

Ca vedeti voi, in aste luni de zile am tot umblat pe ici, pe colo si nu numai c-am umblat, dar ne-am si amorezat.  Si asa amorezati cum eram, am revenit decisi sa vindem casa, ceea ce nu e putin lucru. In consecinta va trebui sa luam un apartament, ceea ce e si mai naspa. Naspa pentru ca ne-ar trebui vreo doua apartamente babane ca sa indesam toate bulendrele adunate de-a lungul acestui „sejour” torontez de treizeci de ani.

Dar pentru a nu lasa curiozitatea sa va roada unghiile, asa cum ar fi normal, va declar ca pricina indragostelii se numeste Costa Rica. Nu toata, ca daca e vorba de capitala, ce mi-e San Jose, ce mi-e Ferentari? Tot un drac. Si cu toate ca acest Sfint de Costa Rica a fost refugiul protipendadei basiste, a ramas o basina de oras. Ca o fi avind si un cartier mai VIP pe care nu l-am dibuit, e posibil, dar intr-o zi de stat in San Ferentari numai la descoperiri nu mi-a stat mintea.

Dar daca lasi nordul in seama turistilor si conduci fo 250km mai la sud sau iei un avion d-ala de transporta droguri, dai de padurile tropicale cu investitorii lor canadieni, americani si francezi. Si ca sa va dati seama de inversunarea acestor investitori, precizez c-am cunoscut, printre multi altii, si-o frantuzoaica, urita ca San Jose-ul, care, pentru a nu se-ncurca cu fiste ce proprietati, a cumparat tot muntele. Munte pe care-l vinde parcela cu parcela celor care vor sa-si construiasca o vila in mijlocul naturii si cu vedere la Pacific.

Mentionez ca natura e dementiala. In special flora, fauna si vremea. O mai fi si altceva care tine de natura? In fine, acolo, intre Torpicul Racului si Ecuator, sunt doua anotimpuri mari si late de cite sase luni. Unul, asa zis, secetos, adica iarna, dar in care umiditatea e destul de ridicata. Si unul ploios, adica vara, in care umiditatea e, probabil,  totala. Temperaturile sunt intre 24C-36C tot timpul anului, indiferent ca ploua au ba.  In orice caz, daca infigi un bat in pamint, sigur va creste un copac. Si am mai aflat ceva, apropos de umiditate si caldura. Pielea, nu numai aia la care va ginditi voi,  se simte extrem de bine si flexibila. Basca incheieturile si organele carora se pare ca le place o astfel de sauna naturala. Ma refer numai la organele interne, asta ca sa nu dea buzna toti impotentii in amarita asta de Costa Rica. Si mai e ceva. Daca n-ai masina de uscat toale, esti fiul ploii, ca hainele ti se usuca in trei zile, si nu complet, daca nu le pui in soare.

Un alt motiv de amorezeala a fost haleala. Pai daca e ca-n rai, mincarea nu putea fi decit divina. Bai baiatule, au aia niste restaurante mititele, cochetele si cu zvinc, de nu-ti vine sa crezi. Iar papa e buna rau. Carnea are gust de carne, nu de soia iar pestele e de cazi direct cu capu-n acvariu de la intrare. Si nu exagerez cu nimic. Preparatele sunt de Ritz si nici prezentarea nu e foarte departe. Iar gustul e de nu-ti vine sa mai pleci.

E si daca ne-am amorezat, cum ziceam, a trebuit sa ne si luam. Asa ca, ne-am luat o „villa” ca era de genul feminin. De fapt sunt trei townhouse-uri lipite ca siamezii si c-o mare piscina. In realitate e un business, pentru ca townhouse-urile se inchiriaza. Cu alte cuvinte, pot produce. Cam ca oile, caprele si gainile ouatoare.

De acolo, de pe deal sau munte sau ce-o fi el de pamint, se vede si padurea tropicala si Pacificul. E, cum s-ar zice, un fel de „raiul pe pamint”. Asa ca, ajuns aici, nu-mi trebuie sa-l mai vad pe ala din scripturi, fripturi si alte mitologisme misoginiste. P-ala n-au decit sa-l vada altii, daca-i mina curiozitatea.

De fapt am decis sa incheiem cam toate conturile pamintene si sa ne retragem in raiul de care vorbeam. Si uite asa revenim la vinzarea casei. Intentia e sa cumparam totusi si-un apartament in TO, ca mai avem si aici o „vaca” de muls. Si cum „vaca” inca produce, de ce-am instraina-o?

Dar pina la solutionarea tuturor problemelor, inclusiv cea regalista, cu „corona”, pun citeva poze cu „capra” din Costa Rica, ca sa vedeti ca nu-s nebun cind vorbesc de-ndragosteala.

 

 

 

Read Full Post »