Ladies,

Cu ocazia prezumtivei primaverii, va ofer citiva  ghiocei virtuali 

si un Martisor muzical

Read Full Post »

Rece, da’ buna!

Asta-i Canada. 

Si in general preferam aurul?

Congratulations Canada for this amazing Olympic achievement!

 

 

 

Read Full Post »

Vai ce morali si imbecili suntem!

Crima:

1. Echipa feminina de hockey a Canadei, Campioana Olimpica, serbeaza victoria cu sticle de sampanie si cigars.

Consecinte:

1. Toti betivii si drogatii presei, politicii si IOC-ului sunt oripilati.

2. Fetele, campioanele, cele care aveau tot dreptul sa petreaca asa cum dorea pasarica lor, sunt fortate sa-si ceara scuze public pentru „ofensa” adusa umanitatii depravate, drogate, corupte, dar principiale.

Urmari:

Opinia publica e oripilata de atitudinea oripilatilor.

Mesaj:

Bai nenorocitilor si demagogilor imputiti, lovi-v-ar toate pucurile si crosele direct in capetele alea demente, luati o pauza si mai muriti cu totii, ca oricum locul vostru nu-i pe lumea asta.

Motive:

1. In primul rind nu aveti tinuta morala sa deschideti gura.

2. In al doilea rind, in toate sporturile, victoriile importante se celebreaza cu sampanie, atunci cum de nu va basicati? Cum de in hokey-ul masculin e perfect OK. Dar in F1? Dar in golf unde Daly fumeaza in timp ce joaca?

Concluzie:

You better go fuck yourself!

Read Full Post »

Lucia lucie

Nu, nu-i vreo declinare latineasca, e pur si simplu situatia economica a acestei insule. De fapt, daca e sa fiu absolut corect, St. Lucia e un tarim al contrastelor. Privita din avion, pata asta de verdeata da bine pe albastrul oceanului si asta te incita la aterizari si explorari. Dupa ce aterizezi, viziunea sufera anumite modificari de ordin estetic. Drumul de la aeroport la Regency Resort te trece prin toate starile de spirit cunoscute. Ca o paranteza, drumul in sine a fost de curind asfaltat, asa ca se prezinta ca-n palma, doar ca e strimt ca o fata mare si te balabane ca un act sexual, cind la stinga, cind la dreapta, cind in sus, cind in jos si nu oricum, ci-n viteza a treia. Si poate ca n-ar fi fost atit de rau, dar se circula pe stinga, iar asta pe mine ma debusoleaza, mai ales la curbe si creste. Tot am impresia ca suntem pe contrasens, dar cind realizez ca si cei din fata tot pe contra sens circula, ma linistesc intr-o oarecare masura. Insula poate fi impartita in doua zone importante. Zone populate si care in general sunt de tot cacatul si zone nepopulate, exotice si superbice. Mai sunt si plantatiile de bananieri, dar astea le-as trece in a doua categorie. In schimb zona populata este exact asa cum e si populatia, neagra bleaga si dezolanta.  Sandramalele in care traiesc sau ce dracu or face dezbracatii astia in ele, sunt de cosmar, neica. Ceva mai sumbru si mai peticit, nu vazusem inca pe viu. Dar aceste zone populate prezinta si ele discrepantele lor. Exista si o multime de vile si vilisoare construite de straini pe rocile astea vulcanice si care-ti cam taie respiratia, dar tinind cont ca sunt inconjurate de maghernitele amintite, farmecul lor se  evapora instantaneu. Un alt mare salt in calitate il faci cind treci de portile resort-ului. E ca si cum ai trece din Tirana in Paris. Flori de toate natiile si culorile, arbusti si pomi ingrijit fasonati, lume spalata, foarte manierata si…imbracata. Se vede clar ca angajatii Sandalelor au un training aparte. Nu trece unu’ pe linga tine sa nu te salute, sa nu te-ntrebe daca totul e OK, iar daca se intimpla sa cari o sacosa cu cadouri sau niscai farfurii cu d-ale gurii sau mai stiu eu ce pahare cu romuri si cogniace, se ofera imediat sa-ti duca acel ceva acolo unde doresti si asta indiferent de functia pe care o indeplinesc ei in resort. Ca o particularitate a locului, lucianilor, de cite ori le multumeam, raspundeau invariabil cu „no presure” care tinea loc de „no problem” Si cred ca erau foarte mindri de gaselnita lor, pe care o imprimasera si pe tricouri. Un alt mare avantaj al Sandalelor e ca nu exista copii care sa-ti urle-n cap toata ziulica. Resort-urile astea sunt proiectate doar pentru adulti si asta le sporeste atractibilitatea. Astea nu-s pentru dadaceala, ci mai curind pentru conceptie. Dar sa nu credeti ca asta avea vreo influenteaza asupra mediei de virsta, care nu depasea buza piscinei in care se balaceau in voie multe periculozitati feminine. Din nefericire, niciuna singura si toate tatuate. Daca tatuajele le-ai fi putut trece usor cu vederea, pe masculii care le insoteau ar fi fost aproape imposibil. Asa ca, daca venisesi la agatat, e foarte probabil c-ai fi luat-o-n mina sau in bot, depinde cite pahare de tupeu ai fi avut la bord. Insa ca familist convins, axat pe o saptamina de fut conjugal, n-aveai a te plinge. Pe linga asta, toata lumea era chitita pe distractii si relatii sociale. De aceea puteai initia discutii cu oricine, oricind si despre orice, fara a parea deplasat. Asa se face ca am cunoscut o gramada de cupluri din mai toata Nord-America. Ziua eram in jurul piscinei consumind cocktail dupa cocktail, multe cu nume rezonante ca de pilda Lucian Delight sau Lucian Smile, iar seara ne intilneam in restaurante (toate excelente) si la dans dupa 21:30. Restaurantele erau in numar de cinci si fiecare cu specific diferit. Toate insa de cinci stele. Mincarurile erau variate, gustoase, artistic prezentate si in cantitati mici. Singurul care n-as putea spune ca m-a dat pe spate a fost Armando, cu specific italienesc. La Kimono, stateam cite zece in jurul plitei in timp ce „japonezul” de culoare ne prepara fo cinci feluri de japonezisme, jonglind in acelasi timp cu ustensilele lui taioase.  La Pitons, cel caraibian, mielul ne-a incintat realmente toate simturile, iar la Toc, chateaubriand-ul a fost meserias. Vinul nu-l mai amintesc intrucit facea parte din orice decor. Dupa restaurant, in fiecare seara aveam cite un grup local care ne agita, pentru vreo doua ore, cu tot felu’ de reggae-isme si soca-te. Asta se intimpla in aer liber, pe malul piscinei. Cu barul din piscina m-am inteles extrem de bine, doar ca dupa un timp cautam numai locurile umbrite. Asta si pentru ca fazele mele de bronzat sunt dupa cum urmeaza. In prima zi ma inrosesc. A doua zi ma inrosesc. Iar din a treaia zi incep sa arat a vagin si vagin ramin pina dupa decorticare. Dar o data napirlit… eheheeee, zici ca-s spanish, nu alta.  Singurele regrete pe care le incerc in legatura cu aceasta vacanta sunt cafeaua, zborul si durata. Cum o fi posibil ca-ntr-un resort, unde platesti un kil de malai pe noapte, sa nu existe o hardughie de facut espresso si capucino? Plus ca filtrata pe care-o serveau era cu mult sub nechezolul ceausist. Dar e foarte adevarat ca ne aprovizionau zilnic la camera cu plicuri de Maxwell din care ne trageam singuri cite una scurta, motiv pentru care le-am iertat deficienta. Pe de alta parte, tot aici am descoperit ca daca adaugi o cantitate considerabila de Courvoisier, gustul neplacut al cafelei dispare fara urma si regrete. Dar evident ca asta era cafeaua de dupamiaza, cind stateam lungit pe un chaise longue privind la nelipsitul meci de voleyball din piscina, la care se ridea cu lacrimi. In schimb chestia cu zborul e o poveste mai veche si irezolvabila. In Europa daca zbori trei ore, ajungi din Londra la Bucuresti, desi nu vad de ce ai face-o. Dar aici, baga-s-ar dracu-n distantele lor, daca zbori trei ore din mijlocul oceanului, tot in mijlocul oceanului esti. Si nu e numai durata zborului care ma dementializeaza, dar cind zbori de la iarna la vara si invers, te trezesti cu niste turbulente de te turbulentezi si tu, oricit de-n cur te-ar durea de unde-ti petreci restul zilei, in aer, turtit pe uscat sau momeala pe fundul oceanului. Cind ne-am dus, a fost binisor, dar cind ne-am intors a fost ca-n filmele despre al doilea razboi mondial, in care antiaeriana germana te lua la ochi. Bai daca nu dirdiia Airbus-ul ala din toate niturile, de incepusem sa intru la idei de rezistenta a materialelor si a grinzilor cu zabrele. Basca faptul ca de la St. Lucia la Virginia Beach, „Ikaru” n-a depasit 600km/h de parca participam la funeralii aeriene. Cind insa a trecut pe uscat, a marit strocul la 850, si uite asa a mai recuperat timpii pierduti pa peste mari si oceane. Ajunsi la Toronto, alta surpriza, ca astia tocmai ce fusesera cocosati de-o furtuna de zapada, asa ca ne-au tinut la usa pret de inca 45 de minute, ca tot ne era noua drag zborul. In fine, indianul, sau ce dracu o fi fost, de la turnul de control ne-a dat OK-ul si am navalit hotariti spre pisda, ca orice avion in calduri. Problema era ca noi de coborit coboram al dracului de repede, dar pamintul nu se vedea nici sa-l futi. Pina la urma, cind mai aveam putin sa dau cu ouale de asfalt ca uliul, s-aratara toate luminile orasului si asta a avut darul sa-mi extraga morcovul care ma penetrase adinc. Pilotii buni; de ce n-as recunoaste-o? Problema e ca balubele alea negre si proaste din aeroportul St. Lucia, au incarcat jumatete din bagajele pentru Toronto, in avionul de Montreal, care decolase cu o jumatate de ora inaintea noastra. Asa ca, multi pasageri au parasit aeroportul cu mina goala. Noi am fost mai norocosi, am gasit una dintre valize. Dar in fine, asta m-a afectat mai putin, atita timp cit simteam Canada sub picioare. Nu acelasi lucru-l pot spune si despre zapada de afara. Alba, rece si depresanta! Un fel de St. Lucia decedata. Brrrr!!!

Read Full Post »

Nadir’s romance

Dupa soarele si veselia din St. Lucia, vremea trista din Toronto imi provoaca o stare de melancolie si ma duce cu gindul la una dintre cele mai frumoase arii de opera compuse vreodata.  Pentru a preintimpina orice fel de confuzie, aria e la fel de frumoasa si daca se intimpla sa iasa soarele.

Read Full Post »

Olympics

Copilasi, va las un post olimpic, pentru comentarii sportiste sau de care aveti chef. Daca cumva intreaba de mine ala care a invetat iarna, spuneti-i ca ma poate gasi aici

Read Full Post »

Incredibilmente Donna, Buon San Valentino!

Doamnelor si domnisoarelor, de Ziua celor ce iubesc, fie ca serbati sau nu aceasta zi, va urez sa va fie plina de zimbete si placeri nebanuite. Ca dovada a dragostei ce va port, permiteti-mi sa va ofer

un trandafir,

o melodie

si o sugestie, „tot ce veti face, sa faceti din toata inima!”

Read Full Post »

Crapa Craiova?

O fi tot din cauza incalzirii globale? De fapt fosta „iubire” a ajuns „Campioana unei mari … dezamagiri” si asta nu-i tot. Ce se va alege din echipa lui Ticleanu, Lung, Geolgau si Camataru? Se dizolva sau se multiplica? Adica Universitatea pleaca la Severin si o Stiinta va lua fiinta, datorita unui Iulian, sibian cu „suflet” de craiovean? Bun, dar care din ele va deveni campioana responsabila cu marea iubire? Sau astea doua echipe sunt doar avortonii Maximei? Nu stiu cum va iesi socoteala pina la urma, nici a cui socoteala va iesi si nici a cui va fi mai mare  (cica a lu’ Mititelu e cit prazu’), dar in mod sigur va fi un ditai cacatul, cu poale-n cap si pizduieli, cu „ma-ta-i curva”, „ba ma-ta” si tot asa, dupa cum am invatat deja ca se rezolva litigiile la romani. Ca avocatelul ala anonim vrea sa puna mina pe os, nu-i de mirare si nici de condamnat, ca doar d-aia-i osul facut, sa-l iei in mina, dar cum vor cracana astia Craiova ca pe iades, zau ca nu-mi da prin minte. Adica, cine va beneficia de palmaresul Maximei, Severinul?  Cine-i va purta culorile, emblema si mai ales, cine-i va revendica istoria. Gura lumii spune ca ar mai fi si fostul patron al Craiovei care-si asuma controlul absolut asupra istoriei. La urma urmei, istoria e cam tot ce-a mai ramas valoros din ce-a fost odata „Campioana unei mari iubiri”. Privind metamorfozarea Nord-Americana a echipelor de hockey, baseball, bascketball si football, as putea spune „so what?”. Aici piata dicteaza locatia. Sau mai pe intelesul tuturor, banul. Se duc montrealistii la meciuri, au echipa de baseball. Nu se mai duc, au canci si echipa o ia spre sud unde-si pot vinde biletele. Probabil ca si in Romania acelasi proces va guverna adresa echipelor, doar ca noi ne-am obisnuit altfel si ne e greu sa renuntam la metehnele socialiste cind ieseam la pensie de la aceeasi fabrica unde incepusem sa lucram. Noi romanii si poate si alte semintii incercate de marxisme si leninisme, gindim altfel atasamentul fata de un ceva anume. Pe noi fluiditatea si incertitudinea inca ne mai sperie. Nu pe toti, dar pe multi. Poate-o sa rideti, dar cred ca suntem mai devotati din punct de vedere sentimental decit vesticii. Nu spun mai harnici. Nuuu, fereasca-ne Basescu de asa un blestem! Numai ca atasamentul asta care la noi este, sau era, de apreciat, in vest suna a status-quo, care e un fel de sperietoare, de bau-bau. Aici sunt de apreciat cei care cauta in permanenta schimbarea, noul si se pot adapta usor noilor conditii. Oamenii care sunt gata sa o ia de la capat, in alta parte, cu si mai multa energie. Cei pe care competitia nu-i sperie, ba dimpotriva, ii motiveaza. Caci competitia guverneaza societatea capitalista si-i asigura progresul. In privinta echipelor de care vorbeam, filosofia e putin diferita. Competitivitatea nu se calculeaza functie de talentul si locul in clasament, ci functie de numarul abonamentelor vindute. Aici, dupa cum am spus, piata dicteaza locatia. Toronto, de exemplu, are o echipa de hockey de tot cacatul, dar care-si vinde toate abonamentele an de an. Cum? Dracu stie, ca eu nici la tv nu-i mai urmaresc, la cit sunt de handicapati. Dar cum eu nu sunt etalonul business-ului torontonian, abonamentele continua sa se vinda si asta-i motivul pentru care Maple Leaf e inca aici. In acelasi timp, echipa de hockey a Quebec City-ului, care era bunicica, desi nici aia nu dadeau in clocot, a pierdut piata si din aceasta cauza, echipa a luat-o la vale in … munti (!?!), in Colorado, unde din Nordique au deveni Avalanche si au luat cupa, in timp ce Quebec-ul a luat-o-n gura. Tot in gura si tot pe limba lui Balzac a luat-o si Montrealul cu echipa de baseball. Si asta pentru ca n-au reusit sa produca si sa-si seduca monrealistii. Odata pierduta piata, pierzi si business-ul si impreuna cu el multe alte business-uri adiacente se duc dracului de ripa. Pentru un oras, pierderea unei echipe e de fapt o minitragedie economica. Asa ca pierderile Craiovei vor fi si de ordin financiar nu doar sentimental, in cazul in care Mititelu-si va lua „galetusa” si se va muta pe malul Dunarii, unde nisipu-i mai bun de cozonaci. Nu stiu daca o noua echipa va fi infiintata, dar daca va fi, ii va fi extrem de greu sa-si apropie suporterii fostei Maxime si sa o ia de la lingura, de prin liga a III-a. Plus faptul ca-i vor trebui bani cu bascula sa ajunga unde-i Universitatea acum. Si nu m-ar durea sufletul asa tare daca n-ar fi vorba de-o craioveanca pasionata care sigur va lua drumul Severinului numai de dragul mititelui doljan.

Read Full Post »

Masa cu doua picioare … si cur

Asta numesc eu serviciu de 7 stele pe o curtava. Unde mai pui ca-ti serveste Coors, ceea ce mi separe providential pentru berea respectiva. Va dau cuvintul meu ca nu m-ar deranja daca as lua zilnic masa pe o masa ca asta.  Mentionez ca asta-i primita cadou de la Emiru. Asta prieten!!!

Read Full Post »

De la Auschwitz la Calcutta

„Atentiune se-nchid usile!”  Intre transportul in India si cel spre lagarele de concentrare naziste exista multe similitudini. E foarte adevarat ca sunt si diferente, dar asemanarile le cam estompeaza. Uite, de pilda as mentiona  „impuritatea” rasei pasagerilor, apoi numarul lor si nu in ultimul rind, putoarea din interiorul compartimentelor. Dar realitatea e ca transportul spre Auschwitz se facea cel putin in conditii de siguranta maxima. Din trenurile lor si sa fi vrut sa cazi, nu te lasau garzile. Cu toate acestea, din punct de vedere estetic, ceea ce realizeaza ciorchinele asta de tigani, din imaginea de mai jos, e incintator. Si sa stiti ca nu-i vreun trucaj bollywoodian. Nu, e pe bune. Un fel de circ pe boghiuri, ca daca nu v-ati dat inca seama, sub ciorchinele uman geme un tren.

Enjoy train travel in India!

Pe de alta parte,  cea ma semnificativa diferenta consta in starea de spirit a calatorilor. In timp ce in trenurile mortii  domnea durerea si disperarea, astea indiene par sa fie „incarcate” de voie buna si veselie. Asta ma face sa cred ca o calatoria cu trenul in India este un privilegiu, chiar un lux, indiferent cit de inumane ar fi conditiile. Pina la urma, si amariti astia tot ca o turma de vite sunt tratati si asta e probabil cea mai zguduitoare asemanare. Cum dracu o fi posibila o astfel de viermuiala in plin secol XXI e greu de imaginat. Si nu ca m-ar durea in cur de soarta indienilor, ca dupa parerea mea fiecare popor isi merita soarta, fie c-o recunoaste sau nu,  dar  cind te gindesti ca astia au constituit una dintre cele mai vechi civilizatii omenesti, te cam cuprinde mirarea in ce hal au ajuns si tot pe barba lor. Evident ca pentru turisti exista si fonduri si bunavointa, dar din fericire, nu in asta consta gradul de civilizatie al unui popor.

http://www.greatnarulaholidays.com/india-train-travel-tours.html

Read Full Post »