Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘proza papala’ Category


 

                   Tiganusul se lasa incet pe sezut, isi dezveli ciotul care-i mai ramasese din picior, puse vreo doi gologani in cana de tabla, pentru ca trecatorii sa aibe unde sa-i arunce maruntisul de prin buzunare, si incepu sa ingine o rugaciune doar de el inteleasa. Plecase in apus, in Franta, dus de tac-su, un tigan mustacios, negru ca pana corbului si urit mirositor, care il trimitea zilnic la cersit in fata Catedralei. Nu, nu venea aici de placere si nici cu tragere de inima. Simtea in adincul sufletului, inca de copil, ca ceea ce face e-mpotriva firii lui, desi fusese crescut si invatat sa suteasca si sa cerseasca de la altii.

                    Ehe, daca n-ar fi fost accidentul ala nenorocit din targ, care l-a lasat beteag, inca de cind era doar de-o schioapa, de mult ar fi fugit in lume. Viata pe care o ducea devenise insuportabila, mai ales in zilele cind oamenii parca aveau buzunarele „tesute” si trebuia sa se intoarca seara acasa fara o letcaie. Ei bine, acele seri, cind tac-su, tiganu’, isi iesea din minti, duhnind a bautura, injurindu-l, blestemindu-l si spunind ca nu-i bun de nimic, ca se vede ca nu-i de-al lor,  ei bine, acele seri, el cu greu le mai suporta. Totusi, curios lucru, le astepta cu nerabdare. Spera ca intr-o seara, tiganul sa spuna si al cui e el de fapt, daca nu „de-al lor”. Asta-l macina si ar fi fost in stare sa suporte luni intregi de umilinta, numai sa afle adevarul.

                    In fiecare zi, in timp ce-si recita cu sarg partitura invatata de la tac-su, isi privea cu ciuda ceea ce-i mai ramasese din picior, incercind sa-si aminteasca circumstantele accidentului. Simtea ca e ceva ascuns in spatele acelei intimplari si nu intelegea ce.  

                    Isi lasa fata in jos, isi facu palmele caus si sufla in ele sa le incazeasca,  „dar daca nu sunt al lor, atunci al cui?” Tot ce-si amintea, era un murg inhamat la o trasura si o voce calda care-l alinta necontenit. O voce pe care si-o dorea si care-i rasuna permanent in minte. O voce pe care o aude si acum. O aude spunind „Viens, mon amour, nous somme en retard”. Deschise instinctiv ochii. In fata lui, aparu o femeie, infasurata intr-o blana imensa si care ajuta un baietel, poate cu vreo doi anisori mai mic decit el, sa coboare din masina aia lunga si sclipitoare. „Je vous en prie madame!” mai spuse „tiganusul” sperind sa mai auda odata vocea aceea, singura care-i lumina copilaria. Femeia scoase o hirtie de zece euro din geanta, o puse in cana de tabla si fara sa mai scoata un cuvint, se indrepta spre usa Catedralei, tinindu-si grijulie odorul de mina, in timp ce-n urma lor, micutul „tiganus” ofta lacrimind, „dommage!”

  

Anunțuri

Read Full Post »