Feeds:
Articole
Comentarii

Portugal, here I come!


In urmatoarele trei saptamini ma puteti gasi aici, daca chiar nu mai puteti astepta.

Happy Valentine’s Day!

Anunțuri

As avea un raspuns


Ho, nu mai sariti cu gura pe mine ca lacustele! Stiu ca nu mi-ati pus nicio-ntrebare, dar asta nu se cheama ca nu pot raspunde unei intrebari prezumtive. Ca de pilda, ” nasul ti-e comparabil cu ala din gravatar?” Subliniez ca asta-i un exemplu de intrebare, nu cea la care voi raspunde. In schimb voi raspunde la cea imaginara, dar posibila.

Raspunsul ar fi, da. Dar evident ca dupa un raspuns atit de laconic, ar urma „si ti-a placut?” La care as raspunde cu ” sa mor daca stiu ce sa raspund!” Dar daca nu pot spune daca mi-a placut, pot spune cum a fost.

Eram printr-o clasa de liceu, dar mai mica de-a 11-a. Iesind de la liceu, impreuna cu Andrei, o luam spre Drumul Taberei 34, adica spre blocul lui. Eu locuiam in spatele Favoritului, la vremea respectiva. Dar pina sa ajungem, intilnim o „bucata” buuuuna! care se pare ca plecase de la acelasi liceu si mergea in aceeasi directie. Depasind-o, o-ntreb, poate din obisnuinta, poate din „timiditate” „tu tot la Andrei mergi?” Fata, fara sa clipeasca, ma masoara si raspunde cu aceeasi nonsalanta cu care fusese intrebata „astazi, nu, dar daca ma suni miine dimineata, cine stie?” Adica, wow! La asa raspuns nu m-as fi asteptat nici sa-l fi stiut in prealabil. Zic, „pai atunci asa ramine, te sunam miine, dar daca-mi dai numarul de telefon, ca din neglijenta l-am ratacit cu celelalte” Ride si zice: „cum adica „te sunam? amindoi?” Zic, „da!” Zice, „bine!”, moment in care primul ménage à trois mi-a inundat mintile, de nu ma mai intelegeam cu ele

A doua zi aveam scoala, dar cui sa-i arda de ea? O sun. Imi da adresa si sun din nou, dar  de data asta, la usa. Goala! Well, goala sub un halat de baie care i-a alunecat in mod accidental. E si dupa o cafea si-o zbenguiala, ne arde de limbi. Limbile ceasului, ca Andrei hotarise sa ma lase pe mine deschizator de drumuri si nici nu parea sa se grabeasca. Si uite asa, menajul la care visasem se transformase intr-o banala … posta. Asa ca, nemaifiind vorba de vreun menaj, am hotarit o a doua zbenguiala, in timpul careia suna si Andrei la usa. Dar intrucit era intirziat, am hotarit sa-l intirziem putin mai mult si ne-am vazut, in continuare, de vibratiile defazate la care ne supuneam benevol. In limbaj popular li se mai spune „contre”.

In fine, vine rindul lui. Dupa numai 5 minute iese-n curul gol soptindu-mi, „nu mi se scoala”. „Pai si ce cauti aici, dobitocule? Doar n-oi vrea sa ti-o scol eu” Se-ntoarce jenat si dupa ceva timp ies amindoi surizatori, ceea ce insemna ca reusisera s-o solidifice,  intr-un tirziu, si ca n-am fost singurul executat, in dimineata respectiva.

Mai tirziu am aflat ca fata o ardea cu italieni si alte natii, ceea ce ma face sa cred ca globalizarea fusese implementata inainte sa fie conceputa.

Asa ca, da, am fost la posta. Daca la postele de genul asta s-ar fi referit prezumtiva intrebare. Daca nu la astea, atunci ce rost ar fi avut intrebarea?

Complicind simplitatea


Pentru ca tocmai s-a vorbit de nume si prenume, pe blogul Renatei, am decis sa nu las asa o mindrete de subiect sa se raceasca, cind as putea sa-l dezvolt, canalizindu-l pe un alt fagas. Asa se face ca am cautat si gasit citeva chestii delicios de idioate. Dar pentru a fi, cit de cit, obiectiv, trebuie sa spun ca acest cusur, de-a complica lucrurile, il avem cu totii. Nu in aceeasi masura, dar il avem. De ce? Nu stiu, poate pentru a ne dovedi noua insine cit de tare ne crapa capul de inteligenta. Sau poate din dorinta de-a soca, de-a epata, de-a fi in centrul atentiei, in fine, de-a fi mai altfel. Talentul de-a complica, chiar si cele mai simple lucruri, este specific rasei umane si probabil ca nu vom scapa de el niciodata. problema e ca de multe ori complicindu-le, dam in ridicol, ca-n exemplele de mai jos.

Trebuie totusi sa spun ca sunt si unii indivizi care incearca sa simplifice lucrurile la un minim nejustificat, dar nu sunt predominanti. Marea majoritate incercam sa ne ingreunam existenta, si de cele mai multe ori, fara motiv, dar cu succes.

Iata doua exemple extrem de simple, dar elocvente. Prin extrapolare putem concluziona ca situatiile expuse nu sunt niscai cazuri izolate. Cam acelasi lucru facem cu totii si facem zilnic, incercind sa reevaluam banalul, dindu-i forme si intelesuri, de multe ori, aberante.

Dar pentru ca ma aflu intr-un  moment de sinceritate debordanta si realism exacerbat, pot spune ca nici postul de fata nu face exceptie. Scriindu-l mi-am complicat viata realizind  practic … nimic. Spun asta pentru a nu lasa impresia ca as fi eu lupul moralist. Lup, poate. Moralist, poate. Dar in niciun caz si una si alta.

 


Cam asta e situatia actuala. Acum un an m-am oferit voluntar sa fiu dat afara. N-au vrut. Le-am explicat ca as avea ceva motive. Nu m-au crezut. Le-am propus un tirg. L-au ignorat. Si atunci nu mi-a mai ramas altceva de facut decit sa-i fut.

Afacerea e in felul urmator. Daca vor ei sa te dea afara, ca esti bou, te dau, dar nu oricum. Iti tragi o compensatie, functie de pozitie si de numarul de ani lucrati. Legea spune ca sa te plateasca o saptamina pentru fiecare an lucrat, dar pentru a nu fi tiriti prin tribunale, iti ofera cite trei saptamini pentru fiecare an lucrat. La mine s-ar traduce in 63 de saptamini. Dar ei nu sunt prosti si nici nu au scrupule. Nu. Ei asteapta sa-ti dai demisia pentru a-ti da drept compensatie un cordial sut in cur, atunci cind esti meritos si au nevoie de tine. E normal? Nu e, dar asta e realitatea.

Da, am spus ca nu sunt prosti, dar ce nu stiu ei, e ca nici eu nu sunt. Si nu e vorba de suta de mii, ci de un principiu binecunoscut care spune ca decit sa plinga mama, mai bine sa plinga ma-sa. Pe de alta parte, lozinca lor cu „we value our employees” e doar o vrajeala bulangista, exact ca pe vremea ceausismului. Totul se reduce la exploatarea individului, pina la ultimul cent, indiferent de sistemul social. Mai devreme sau mai tirziu, toti vor realiza ca nu sunt decit niste numere. Chiar si cei care detin functii de conducere, asa cum am fost si eu.

Asa ca, dupa o luna in concediu medical, voi sta alte trei saptamini in concediu de odihna, dupa care-i voi suna si-i voi anunta ca din motive obiective, care chiar sunt oarecum reale, ii voi pasa in continuare. Ei ma vor trece pe „fara plata”, sperind sa-mi forteze mina si sa-mi dau demisia pentru a-mi plati … pula. Numai ca eu pot sta pe fara plata lor pina s-or plictisi. Si atunci vor fi nevoiti sa-mi propuna un deal (ca intelegere, nu ca movila de pamint). Pentru ca nu pot lucra cu un manager in minus pentru mult timp. E vorba de o suta si ceva de angajati care lucreaza de capul lor. Iar daca pun pe altul in loc, pot sa-i dau in judecata si sa cer „constructive dismissal” care se plateste. Asa ca …

Concluzia e urmatoarea. M-am hotarit sa-i fut, si-i voi fute, desi sigur nu le voi produce vreo gaura, nefiind vorba de buzunarul lor, ci de cel al companiei.

Priveste-ma-n versuri (57)


 

*

Pot parca orice marime

Si va spun, va intra unsa,

Dar sa nu va puna dracu

S-o aduceti fara husa.

***


V-am spus ca ma ud, metaforic vorbind,  cind ascult Paganini? V-am spus, asa ca, sa n-avem vorbe. Dar de Paganini la clape v-am amintit pina astazi ? Nu. Pai nu, ca daca as fi facut-o, nu mai scriam postul de fata.

Da’ sa va mai intreb una. De Lisitsa ati auzit? Pai daca n-ati auzit, veti auzi acum si o veti si vedea. Nu stiu voi, dar eu as ascultat-o ore intregi, desi nu sunt un tip … ascultator, dupa cum stiti.

Cum? Nu-i frumoasa? O, ba este! Nu-i priviti frumusetea, ascultati-i-io! O cit e de frumoasa cind miinile-i plutesc pe clape in Fur Elise! Oare le atinge?

N-as vrea sa las impresia ca-s vreun meloman inrait, dar ce am ales mai jos n-are cum sa nu placa, chiar si celor care asculta manele ziua-ntreaga.

In deschidere e prelucrarea lui Liszt dupa Campanella lui Paganini si in incheiere un preludiu superb a lui Rachmaninov sau …noff, functie dupa cum va cade bine.