Feeds:
Articole
Comentarii

Life after virtual


Banuiesc, pentru ca niciodata nu poti fi sigur de reactiile pe care le vei avea la un moment dat, ca asta e ultimul post. Spun asta pentru ca, dupa cum s-a observat, n-am mai scris, n-am mai citit, n-am mai raspuns si in general, n-am mai accesat acest site.

Acum as vrea ca fiecare din voi sa faceti un lucru. Interesant, zic eu. Cronometrati cit timp va ia blogul sau blogaritul pe zi. Nu altceva, doar timpul alocat blogului sau blogaritului. Veti fi uimiti. Eu am fost, desi eu nu petreceam atit de mult timp cit altii care sunt nevoiti sa poarte conversatii interminabile cu interminabil de multi comentatori. Nu spun ca nu mi-a facut placere atunci cind s-a intimplat, dar daca e sa constientizezi timpul pe care-l petreci zilnic cu ochii-n ecran, te vei crucii, chiar ateu fiind. Eu m-am si din aceasta cauza, am decis la o pauza. Pentru ca vazind cite pot face in schimbul acelui ecran, m-am mai crucit inca o data si am hotarit s-o tai. Poate pentru moment, poate forever.

Si nu vreau sa se creada ca fac pe nebunul si indiferentul. Nu. Initial lipsa comentariilor m-a contrariat. Apoi m-a afectat. Iar in ultimul timp m-a lasat complet indiferent si rece. Rece, metaforic vorbind, ca altfel sunt cald spre fierbinte. Deci, nu asta e cauza renuntarii ci timpul care-mi zboara printre degete incercind sa compun cite ceva, sa citesc compozitiile altora, sa le comentez, sa raspund comentariilor si sa-mi bag picioarele daca merita. Virtualul atrage, nu zic nu, dar nu se compara cu realitatea. Si asta pentru ca in virtual iti lucreaza mai mult imaginatia si inteligenta, pe cind in real fuctionezi cu totul. In real exista oameni, in virtual doar adrese. In real iti folosesti toate simturile, in virtual, doar vazul. Si ala din ce in ce mai afectat de radiatiile ecranului. In virtual poti fi deceptionat zilnic. In real mult mai putin datorita faptului ca nu interactionezi cu j’de mii de „adrese”, ca-n virtual. Ca ai si satisfactii, nu contest, dar care nu se compara cu cele pe care ti le ofera realitatea.

In fine, nu incerc sa conving pe nimeni pentru ca oricum n-as reusi, doar justifc, in felul meu, decizia.

Asa ca, la revedere virtualilor!

 

Reclame

Priveste-ma-n versuri! (79)


 

Intr-o seară soacra-i spune,

Norei, ce stătea la masă:

De-o să-mi leg năframa-n spate,

Nici să nu te-aud prin casă,

Să vorbești numai in șoapte,

Că-s in cea mai proastă pasă.

*

Bine mamă, dar să știi,

Dacă-mi vezi tigarea-n mină

Si-un pahat cu băutură,

Crăcănată și-ntr-o rină,

Mă cam doare-n crăpătură,

De năframa ta de lină.

***

 

poza n-am facut-o, din pacate,

google le face pe toate.

 

 

 

 

Tinuta morala a divinitatii


Citeam astazi un articol despre tamiierea vestiarelor FCSB-ului. Da, e absurd, dar se pare ca si adevarat. De inutilitatea acestor gesturi si ridicolul lor nu discut pentru ca e cumva de risul curcilor frigide. Tot in articol mai spunea autorul ca Becali ar fi afirmat ca Tudor are ruga mai puternica decit a lui. Si asta-i si motivul pentru care l-a angajat, ca prin rugi sa-i cistige meciuri. Si despre astfel de gesturi care contrazic pina si invataturile religiei as vrea sa vorbesc. Pentru ca daca divinitatea e o perfectiune, asa cum pretind religiile si credinciosii, e imposibil sa presupui ca va incerca sa influenteze in vreun fel o competitie in care cel mai bun ar trebui sa cistige, fara vreun ajutor exterior.

Asadar, sportivii si nu putini, se roaga cind intra pe teren sau dupa ce reusesc sa inscrie cite un gol sau, ca in cazul Halepei, multumesc divinitatii pentru ajutorul acordat in a cistiga un meci. Ba-i trimite si un mic pupic in semn de inalta recunostinta. Unii multumesc si pentru ocazia „oferita”, chiar daca au ratat-o. Timpeala frizeaza ratiunea intr-un mod imposibil de explicat.

Intrebarea mea e urmatoarea: E normal ca divinitatea sa se amestece intr-o competitie interumana? Pentru ca ajutindu-i pe unii, se cheama ca-i defavorizeaza pe ceilalti si atunci cum ramine cu echidistanta de care e firesc sa dea dovada, atita timp cit, dupa cum se spune, ii iubeste in mod egal pe toti, ei fiind creatia ei?

Dar si mai ciudat mi se pare ca desi o Halepa ii multumeste pentru c-a ajutat-o sa cistige in turul doi, maninca bataie in turul trei. Pai ce-a facut Halep in decurs de 48 de ore de nu mai merita ajutorul divin? Cum de-a parasit-o in favoarea oponentei? Pentru ca daca n-a mai ajutat-o pe ea, e clar c-a ajutat-o pe oponenta, care poate fi atee. Chiar e de domeniul absurdului.

Dar fotbalistii care se roaga atunci cind intra pe teren? De ce sa-i ajute pe ei sa cistige si nu pe oponenti, ca doar si aia se roaga si in general la acelasi demiurg. Dar daca se roaga la demiurgi diferiti? Cine cistiga? Aia al caror demiurg e mai influent sau mai tare? Si atunci, sunt competitiile decise de sportivi sau de divinitati? Sunt rezultatele meritate sau corupte de interventia unor forte imorale, lipsite de cel mai elementar fair play?

Personal mi se pare o prostie. O prostie care contrazice definitia demiurgului. Pentru ca daca divinitatea se ocupa de favoritisme, deja nu mai are tinuta morala care i se atribuie. Iar daca are tinuta morala care i se atribuie, inseamna ca cei ce se roaga sau multumesc pentru un gol, o victorie sau mai stiu eu ce mai poate presupune o competitie, refuza sa gindeasca si sa realizeze ca o divinitate, daca exista, nu-i poate ajuta pe ei in detrimentul adversarilor.

Dar ca de atitea ori in trecut, raspunsul va fi „cu ce te deranjeaza pe tine?” La care as raspunde ca nu ma deranjeaza pe cit ma surprinde lipsa de ratiune a unor oameni care, in general, rationeaza. Oameni care se roaga pentru un cistig desi ar dori ca divinitatea respectiva sa fie un model de corectitudine si moralitate. Nu stiu voi, dar mie mi se pare ca aceste doua notiuni sunt in totala contradictie.

Ca te rogi pentru sanatatea ta sau a altcuiva, mi se pare putin mai firesc, daca presupunem, prin absurd, ca exista acel cineva care sa te ajute. Desi chiar si in cazul respectiv, de ce te-ar ajuta pe tine sa fii sanatos si i-ar lasa de izbeliste pe sutele de mii de copii care mor inainte de-a li se oferi „sansa” de-a pacatui? Nu are nicio logica si nicio divinitate care este asa cum e descrisa de scripturi nu poate oferi un astfel de ajutor.

Ca rugile reprezinta un mod de-a te autosugestiona, ca cel mai cel e de partea ta si nu a celuilalt, e absolut logic, dar ca o divinitate se poate deda la trucaje becaliene, mi-e imposibil sa concep si nu inteleg cum un credincios care crede in corectitudinea acelei divinitati, se asteapta ca acea divinitate sa fie totusi incorecta? Si am sa raspund tot eu. Poate pentru ca nu gindeste. Pentru ca rugaciunea a devenit un automatism lipsit de sens. Un mod comod de-a te autoconvinge ca se poate.

Si in incheiere, de ce prefera credinciosii sa-i spuna ajutor si nu autosugestie? Pentru ca, din punctul meu de vedere, devine degradant sa te tot rogi pentru ajutor atita timp cit esti intreg si in deplinatatea fortelor fizice si mentale. Nu numai degradant, dar si imoral. Pai daca tu te rogi zilnic si de cite ori treci pe linga o biserica, un handicapat de orice fel ce sa mai faca, cind ala ar avea mai multa nevoie de ajutor decit tine?

E vreo lege dincolo de lege?


Nu raspundeti ca nu pe voi va intreb. Nu va intreb pentru ca intrebarea era retorica. De ce retorica? Pentru ca-i cunosc raspunsul. Raspunsul meu, nu neaparat vreun raspuns bazat pe obiectivitate, ca d-asta-l numesc al meu si nu al nostru.

Ei bine, dincolo de legi, consider ca este constiinta fiecaruia dintre noi. Ce legea nu prevede, poate sa prevada constiinta. Reciproca fiind, de asemenea, adevarata. Problema e ca exista situatii in care constiinta se ascunde in spatele legii, ignorind faptul ca legile sunt lipsite de constiinta. Si aici doream sa ajung.

Despre parerea mea referitoare la dreptul diasporei de-a vota in Romania, stie si UE-ul si unele institute de stiinte securisto-sociale. Si asta, adica votul diasporei, ar fi unul dintre exemplele in care constiinta foloseste legea ca justificare a unui vot greu de justificat pe cai morale si chiar logice. Un alt exemplu, ca doar de vot am mai trimbitat pe blogul asta, ar fi pensia si pensionarii.

Ieri am fost la o petrecere geriatrica. Cu indulgenta-i spun petrecere, dar daca era sa numar cam citi prafuiti erau acolo, mi-ar pieri si bruma de ingaduinta de care pomeneam.  Un bun amic, director al sigurului ziar in limba romana din Toronto, si-a sarbatorit mai multe evenimente. Si amicul fiind un leader in cadrul diasporei romanesti, evident ca invitatii, si nu putini, erau membri activi ai comunitatii romanesti din TO.

Cum noi nu avem tangente cu comunitatea, e clar ca multi dintre invitati ne erau necunoscuti. Asta nu ne-a impiedicat sa intram in discutii cu unii dintre ei. Si uite cum, din vorba in vorba, aflu, desi stiam si de la alti romani, ca multi, daca nu, majoritatea, si-au luat deja sau se duc in Romania sa-si pretinda pensia pentru anii lucrati acolo. E si aici discutia a luat o turnura previzibila. Previzibila pentru ca in acceptiunea mea, cel care a parasit tara pentru o viata mai buna, chiar indestulata, n-are ce cauta la Casa de Pensii din RO.

Pentru ca logic vorbind, daca tu ai plecat la mai bine, lasind mai raul in urma, nu vad scuza pentru care te-ai intorce sa faci raul si mai rau.  Ca daca cei ramasi o duc prost, asa cum tu n-ai vrut s-o duci, cu ce tupeu te-ntorci sa-i saracesti mai mult decit sunt. Si nu-i vorba ca iei bani din buzunarul celor care muncesc si au, dar iei, cu buna stiinta, bani care provin din fondul de pensii, adica din buzunarele aproape goale ale pensionarilor.

Da, stiu ce prevede legea, dar intrebarea e: ce-ti prevede constiinta? Pentru ce te injosesti sa iei 200-300 de dollari pe luna sau cit draci o fi pensia aia, cind ai din ce trai si chiar foarte bine? Pentru ca toti, cei cu care vorbisem, amintisera de vacante la Paris, la dracu, la lacu, asa ca aveau resurse, nu stateau in pensia romaneasca. Stiu ca e dreptul celui care a muncit si contribuit cu acel procent la fondul de pensii, dar daca nu ai nevoie, pentru ce sa-l pretinzi? Ca daca ar fi sa-l pretinzi unora care stau pe saltele din bani, as mai intelege. Dar cind pagubitii sunt vai de ei, cum poti face asa ceva? E ca si cum un milionar i-ar lua maruntisul din cana, unui om al strazii. Mi se pare o culme a meschinariei si josniciei.

Si eu am lucrat multi ani in RO plus facultatea care acum am aflat ca e calculata la vechime, dar mi s-ar parea degradant sa aplic pentru acei bani stiind ca sunt romani care nu vor avea o pensie sau o vor avea diminuata din cauza mea si-a altora ca mine. Ca vina e a celor care se perinda la putere, nu disput, dar decontul il vor face tot cei nevoiasi. Si atunci?

Cu toate astea, cei cu care am discutat, continuau sa evoce, in corpore, prevederile legale si dreptul lor ca fosti contribuabili. Si unde mai pui ca toti sunt de cei ce frecventeaza biserica romanesca in fiecare duminica si-ti vorbesc de religie, de morala si de alte boli psihice, c-o dezinvoltura de-ai zice ca-s sanatosi.

Dar intrucit ma aflam in minoritate si deja sila incepuse sa-mi naclaiasca rabdarea, am decis sa-i las sa-si continue discutia informativa de cum si unde trebuie sa mergi in Bucuresti pentru a-ti revendica pensia cea de toate zilele. Oricum ai da-o, e urit, tare urit!

Obosesc iubindu-te


Nu e cazul meu, dar de curind am redescoperit-o pe Gianna Nannini. Tipa nu mi-a placut niciodata si nici acum n-am reusit s-o plac, dar melodia asta si interpretarea ei, m-au cucerit. Pina si textul imi place, desi nu pot relationa cu situatia respectiva. Asa ca, v-o pun si voua in speranta c-o veti asculta iar si iar, asa cum am procedat si eu pentru un timp.


Si ma voi referi la un caz recent, pentru ca exemplele sunt covirsitor de multe.

Sunt convins ca multi romani, din Romania, au stat si dupa orele 23 sa urmareasca finala feminina de la US Open. Dar noi, astia de peste tari si mari, am fost cu totii trup si suflet alaturi de Bianca Andreescu care „dadea piept cu uraganul atirnat de-o semi-luna” (doua saptamini, in textul de fata)  in care facuse prapad printre tenismenele prezente la US Open. Dar uite ca monstrul a dat din nou peste Bianca, canadianca care i-a tras-o de i se mulase costumul de diva pina la indecenta.

Ca o paranteza, Serena chiar nu s-o uita in oglinda inainte sa iasa pe teren? Sau confunda tenisul cu inotul, dorind sa reduca frecarea cu aerul, pentru a-si conserva energia pe cale de disparitie? Nu stiu motivele, dar o jucatoare care sa se imbrace mai penibil decit Serena Williams, nu cred ca exista sub Soare. Si nici sub Luna.

Revenind, cred ca nu gresesc spunind ca Bianca e cel mai frumos lucru care i s-a intimplat diasporei romanesti. De ce? Pentru ca noi, tiganii, noi, hotii, noi, tilharii si mai stiu eu ce alte „calitati” cu care ne-au garnisit stainii, gratie performantelor unor jeguri de oameni care ne fac originea de ris si de condamnat, noi, zic, am devenit dintr-o data, prin evolutiile Simonei si ale Biancai, muncitori, tenaci, ambitiosi, talentati, inimosi si primii-n lume.

Dar ce nu stie strainatatea, e ca o Simona si o Bianca nu au corespondenti si-n media romaneasca, care debordeaza de incompetenta. O fi fost asa si inainte de ’89? Nu stiu, ca pe vremea respectiva media romaneasca, in totalitatea ei, era axata doar pe lins in cur si cum nu era vorba de curul meu, eram complet dezinteresat.

Dar oare media romaneasca actuala e singura incompetenta, vasala unor interese meschine, absurda si abjecta? Nu, dar eu pe asta o citesc, asa ca, de ce as lua-o pe alta in discutie? Si cum citesc, cum imi plesnesc toti nervii. Ca na, unul a observat public ca Bianca a uitat complet de Romania. Pai adica ce era sa spuna fata? „Multumesc Romaniei ca i-a determinat pe ai mei s-o paraseasca?” Sau cum? Desi idiotul care a scris un astfel de titlu aberant, n-a verificat sa vada ca Bianca a dat interviu in limba romana unui post romanesc din US. Si nici n-a verificat sa vada ca ea e canadianca, nascuta, crescuta si consacrata in Canada. Si cind spun „crescuta”, ma refer la mentalitatea in care a crescut, ca aia se pune, din punctul meu de vedere, nu ca mama s-a nascut in Craiova. A crescut intr-o mentalitate in care se face o distinctie clara intre competenta si incompetenta, nu ca in cazul mediei romanesti. Spun asta pentru ca in Romania actuala, incompetentii se considera competenti sa vorbeasca, sa arate cu degetul, sa analizeze, sa sfatuiasca, sa manipuleze, sa minta si sa se prostitueze.

Si hai sa mai dau exemple recente de dobitocie media. Un nimeni afirma ca CTP a facut-o de doi bani pe Halepa, desi ala spusese ca Simona a fost o intimplare, pe cind Bianca e rezultatul unui sistem bine pus la punct. Pai si asta nu inseamna ca Simona a facut performanta datorita ei, nu a sistemului … inexistent in Romania? Si atunci nu e asta o apreciere a meritelor Halepei? Cum a putut sa traga idiotul ala concluzia ca CTP a sters cu ea pe jos?

Un alt timpit se intreaba „A cui e Bianca?” Adica ce alt exemplu mai elocvent ca asta, in privinta dobitociei ziaristice, poate fi reprodus? Respectivul spune ca undeva, cindva, Bianca se va intoarce acasa. El nestiind ca „acasa” pentru Andreeasca e Canada, ea fiind canadianca, asa cum am mai spus-o si asa cum stie toata lumea. Mai mult, Toma Caragiu era grec, nascut in Grecia din parinti greci si din cite-mi aduc aminte era considerat foarte roman. Cum de nu se intreaba acest Peste Prajit, „al cui a fost Toma?”

Tot incompetentul asta de Geambasu, pretinde ca L’equipe, ziar frantuzesc de sport, are filtre sofisticate prin care nu trec jignirile cititorilor care comenteaza articolele aparute. Si ca la noi injuriile, la adresa ziaristilor, abunda. Pai abunda, inutilule, pentru ca respectul se cistiga, nu se pretinde, asa cum faceti voi. Ia incearcati voi sa deveniti ziaristi competenti, ca cei de la L’equipe, sa vezi ca nu va mai balacaresc cititorii. Si inca ceva, cei care va fac de doi bani sunt si oameni scoliti, dupa felul in care sriu, nu doar terchea-berchea, 2 lei perechea. Asa ca, bine ar fi sa bagati la cap si sa va insusiti criticile si jignirile pentru ca sunt fondate. Lasati lamentarile si pretentiile, ca atita timp cit nu veti schimba nimic, nu va puteti astepta la rezultate diferite.

Si inca ceva. Cum de nu s-a intrebat media romaneasca „a cui e Bianca” atunci cind parintii ei au fost nevoiti sa plece din tara? Cum de nu-si pune media romaneasca aceasta intrebare cind mii de familii de romani pleaca din tara? Sa-nteleg ca le pasa doar de romanii care se afirma si numai atunci incepe sa urle patriotismu-n ei? Pina atunci cei plecati erau priviti doar ca niste dezradacinati si patriotarzi.

Toti din media se pling ca sistemul e de vina si asa e, dar ei sunt o componenta foarte importanta a acestui sistem. Ba intr-o oarecare masura sunt chiar creatorii lui. Si afirmatia nu e aberanta atita timp cit zilnic si in toata media incompetenta e ridicata la grad de competenta.


Ca orice incapatinat, recidivez, desi trecutul n-ar recomanda recidiva. Dar in cazul de fata, trecutul poate s-o suga, ca mreana, deoarece am intrecut pina si propriile-mi asteptari. Cinci crapi. Adica, nu unul, nu doi. Cinci, neicusorule. Colegul, recte fiu-meu, s-a bucurat si el de patru, dar la el nu era vreo mare scofala de-nvirteala intrucit mai daduse iama-n ei si-n trecut. Dar eu? Eu carele in viata mea canadeza cred ca am fost la crap de vreo 20 de ori, ori in care am prins numai vreo trei crapi si un somon, eu, zic, am fost de cartea recordurilor personale. Un fel de Bianca Andreescu in ale pescuitului.

Concluzionind, as spune ca realizarea de luni cu greu va mai putea fi egalata vreodata. Asta in eventualitatea ca ma voi decide s-o mai dau in pescuieli. Dar o voi da, pentru ca de la anu, nici permis nu-mi mai trebuie, asa ca, pazea!

In fine, din tot amarul ala de crapi, am luat acasa trei … carasi, ca domnii crapi sunt grasi ca porcii si nu-mi inspira imaginatia culinara. De fapt si caraseilor le-as fi redat libertatea daca nu mi-ar fi facut, un amic, bun, capul avion cu saramura lui. Asa caci, din cauza unor inundatii bucale, carasii au sfirsit pe gratar, intr-o tigaie ca sa nu-mi bulibaseasca bbq-ul cu mirosul lor de balta si de … alte alea.

Era prima saramura si mindru am mai fost de ea. De fapt nu cred ca exista cherhana pe lumea asta sa egaleze gustul celei pe care am executat-o. Va prezint doar inceputul si sfirsitul, ca restul e usor de imaginat.

 

 

 

 

.

.Dar ce-or avea totate astea cu porcul din titlu? Pai n-au, dar daca tot am dat-o-n pestele ma-sii, zic sa mai prezint un preparat piscicol. De data asta, adica ieri, a fost vorba de cod, porc si spanac. Codul, desi despuiat, l-am vestimentat in bacon. Un ceva care sa ucidizeze monotonia unui peste prajit. Si ca sa n-o mai lungesc, bag citeva imagini cu procesul de productie.