Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘arta’


Era o zi superba. Una d-aia pe care o regreti toata iarna. De fapt aici o regreti si primavara. Neavind ce face, m-am gindit sa fac ceva. Daaa! Dar pentru ca vremea ma dadea afara din casa, mi-am propus un jogging pe malul lacului. In consecinta, am luat masina si nu m-am oprit pina n-am ajuns pe malurile insorite ale lacului Ontario, lac care scalda, cind nu ingheata, tarmurile toronteze.

Primul lucru pe care l-am observat, cu oarecare indignare, a fost taxa care s-a pus pe parcare si care nu era in urma cu citiva ani, cind inca detineam apartamente la acelasi lac.  Dar cum guvernul canadian nu scapa nicio ocazie de-a te stoarce de bani, n-as putea spune ca schimbarea m-a surprins. Asa ca am bagat si eu doi dolarei pentru o ora si am luat-o in … pas saltat (stiu la ce v-ati gindit, dar acolo o iau numai in situatii de colonoscopie) Aici ma refer la mersul pe jos, ca la asta inca ma pricep si chiar destul de bine. Bicicleta n-am inchiriat ca nu sunt vreun Chris Froome si n-as vrea sa mi se umfle muschii ca lu’ Popeye .

E, si mergind eu asa, cu ochii mai mult pe ape, bag de seama ca niscai artisti anonimi au facut din nuiele tot felul de chestii, mai mult sau mai putin abstracte, chiar pe stincile de pe plaja. Am tras si eu fo citeva poze, ca tot japonezu’,  fulgerat fiind de-o idee. Drept pentru care am parasit alea sau faleza, depinde cum vrei s-o alinti, si am luat-o pe plaja pe care apele adusesera craci de toate marimile si formele. Asa ca, mi-am ales cam ce consideram ca-mi trebuie pentru a-mi satisface focurile creatiei care incepusera sa ma mistuie si am dat fuga la o firma pe Bloor care vinde tot felul de sea shells, blanuri, arta eschimoasa si alte alea.

Si uite asa, incarcat de materie prima, am ajuns din nou in garajul din care plecasem si unde am nascut, din putul gindirii, al bormasinii, al fierastraului circular si al citorva suruburi, adeziv si vopsea, tabloul de mai jos pe care in mod absolut semnificativ l-am intitulat „Beach” (A nu se confunda cu bitch, chiar daca si asta contine scoici)

SONY DSC

Anunțuri

Read Full Post »


Nu vreti? Bine, atunci voi face pe si mai desteptul si voi vorbi de ambiguitate.

La o citire mai atenta a termenului, iti cam dai seama ce vrea sa spuna ambiguitatea asta. Si as spune ca utilizarea acestei tehnici nu este chiar la indemina oricui, dar atunci cind este, poate deveni extrem de utila. Cazul lui Nostradamus sau a religiei, fiind binecunoscut si acceptat. Insa, daca ambiguitatea poate fi de multe ori utila, poate fi in aceeasi masura si periculoasa, citeodata. Ambiguitatea poate reprezenta portita de scapare dintr-o circumstanta nedorita, dar te si poate baga-n incurcatura, atunci cind subiectele sunt sensibile si mai ales cind banuielile dau tircoale. E, atunci se poate spune ca ambiguitatea nu e de dorit, ci de evitat. Si in fine, daca este intentionata, ambiguitatea mai poate fi folosita pentru a sugera un anumit ceva pe care din diverse motive refuzi sa-l spui. Evident ca tot asa poate exista si-o ambiguitate involuntara care iti poate crea probleme.

Arta ambiguitatii este folosita cu predilectie si cu oarecare indeminare de asa zisii, clarvazatorii.  De fapt pe ambiguitate s-a bazat aceasta „meserie”, inca de pe vremea vestitelor Oracole. Dupa cum se stie, ambiguitatea poate rezida chiar si din pozitionarea diferita a unui semn de punctuatie. De notorietate este premonitia Oracolului Pythia cu „vei lupta, vei invinge, nu vei muri” in care pozitionarea virgulei inainte sau dupa negatie, schimba complet sensul frazei. Tot asa si tot Pythia afirma ca „daca treci riul, un mare imperiu vei distruge. Croesus, increzator in interpretarea lui proprie, ataca Persia, dar vai, tocmai imperiul lui va fi cel distrus, inselat fiind de ambiguitatea profetiei.

Pe linga Oracole, ambiguitatea e des intilnita si in politica. Politicienii alegind so uziteze din mai multe motive. Unul dintre motive ar fi sugestionarea unui anumit lucru, fara a-l numi, pentru a nu putea fi trasi la raspundere intr-o anumita eventualitate. Problema e ca, dupa cum spuneam in deschidere, atunci cind dai de ziaristi dibaci, iscoditori si neincrezatori, e greu de crezut ca vei scapa fara un raspuns transant si fara echivoc.

Ambiguitatea mai e folosita destul de des si-n arta, dar acolo e folosita din dorinta de a conferi operei o doza de mister si de a-i da marelui sau micului public, posibilitatea de-a alege sensul dorit, fara a-l numi.

Da, stiu, ar mai fi si posibilitatea in care ambiguitatea e folosita din nepasare sau din neglijenta sau pur si simplu din greseala. Dar sa ne intelegem, ambiguitatea poate fi suspectata chiar si fara sa existe, tot asa cum poate exista fara a fi inteleasa de cineva care alege sa faca pe prostul sau chiar este. E si uite asa, din aproape-n aproape, am ajuns din nou la titlul postarii.

Si cu asta cred c-am sa inchei dizertatia, intrucit ma dor degetele de cit am vorbit. Asa ca, daca mi-a scapat ceva, va rog sa completati si sa-mi spuneti, daca doriti, cam ce ati prefera, sa folositi ambiguitatea in exprimare sau sa cititi ambiguitatile altora? Asta daca sunteti adeptii ambiguitatii, daca nu, chiar va place vorba dreapta si fara echivoc?

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Recitindu-ma, n-am putut sa nu ma-ntreb „oare acest post despre ambiguitate, se face vinovat de ambiguitate?” Hm! Ce sa zic? Orice-i posibil, dar marturisesc, ambiguitatea ma atrage datorita misterului pe care-l ascunde si care te-ndeamna sa-l descifrezi.

Read Full Post »


by papa

Nebarbierit, cu parul vraiste, sta-n fata foii-ncremenit. Ochii il dor, iar pieptu-i arde, dorinta creste-n el mocnit.

Pe-o canapea linga fereastra, in arcuiri si perne moi, tentatiei fara pudoare, suvite-i cad pe sinii goi.

Nervos, carbunele-l framinta, asuda, scrisneste din dinti, termin-o sticla si ia alta, pare nebun, iesit din minti.

Ochii lui aprigi, ca de vultur, si-i repezii asupra ei, sa-i prinda formele rotunde, cioplite-n marmora, de Zei.

Ea, voluptuasa unduire, privind la el, provocatoare, l-a-nvaluit pe nesimtite, cu-n farmec ce pe el il doare.

Cu miscari repezi, sacadate, pe coala alba-ntruchipa, obscena muzei relaxare, ce-n perne moi se afunda.

Si rupse foaie dupa foaie, de munca lui nemultumit, caci doar un gind i-ardea in vine, un gind salbatec, ne-mblinzit.

In van se-mpotrivii artistul si-a lui launtrica sclipire, el n-avea cum sa mai astepte, ca firea sa-i revina-n fire.

In graba hainele-si arunca si-n patimi se-ntrupara goi, pe inserat, artist si muza, intr-un tablou cu perne moi.

Read Full Post »

Cumpana


                    Cum probabil v-ati imaginat deja, e vorba de pictorul Rudolf Schweitzer-Cumpana, (cine?) ale carui picturi imi plac foarte mult, desi nu auzisem de el pina mai acum citeva zile si peste care am dat cu totul intimplator. Nascut pe la o mie opt sute si ceva, Schweitzer, un sas din Pitesti cu nume de brinza, reuseste totusi sa faca mare brinza cu talentu-i, unanim recunoscut si apreciat. Rudolf studiaza artele plastice prin Berlin si pe la Paris, unde organizeaza expoziti, multe din picturile sale facind acum parte din colectii particulare. Pictor si grafician, Cumpana se face remarcat, expunindu-si operele in mai toate colturile tarii. Multe din tablourile sale, le doneaza diferitelor muzee de arta din tara, unde pot fi admirate si astazi. Iata citeva aprecieri elogioase la adresa pictorului si profesorului Cumpana:

Nicolae Iorga:

„E un zbucium în acest suflet cu totul original, capabil de opere mari, un zbucium onest și fecund. Nimic din ce face nu e ca la alții dar nu pentru că o voiește, ci pentru că e o necesitate absolută a sufletului său ”

Victor Eftimiu

„Dl. Schweitzer-Cumpăna este un talent adevărat cu desen viguros și culori împerecheate original din ale cărui lucrări se desprinde o mare speranță pentru cei ce vor să vadă în Dl. Cumpăna o figură din cele mai interesante ale artei nostre plastice.”

Elena Vacarescu

 „Nenumărați artiști străini s-au priceput să însuflețească sub ochii parizienilor farmecul și vraja patriei lor. Nu știu să fi reușit cineva mai bine ca dl. Schweitzer-Cumpăna. Realist, căutând doar acea desfătare a adevărului ce constituie marea voluptate a artistului, Dl. Cumpăna ne oferă o seamă de pânze frământate și radioase, cărora Orientul le împrumută lumina lui cu luciri argintii și în care viața de fiece zi a țăranului ni se înfățișează cu toată blândețea ei frustă.” 

Iata citeva din lucrarile pictorului Cumpana care, dupa anul 2008, au cunoscut o crestere fulminanta ca valoare de piata, unele ajungind sa se vinda in licitatii cu peste 20k euro.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

 

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

***

Read Full Post »


Imi cer scuze, dar din lipsa de timp, postul meu de astazi va fi mai mult simbolic.

 

Read Full Post »


                    Legatura intre crack si crac e ca primul crack se afla la convergenta a doi craci. Mergi pe strada si oricit ai fi de licentiat, de sofer sau de calugar, ochii ti se vor opri pe perechea de craci care-ti defileaza prin fata. Mintea insa, va continua ascensiunea spre mai bine, pina la intersectia lor, exact acolo unde se afla crack-ul, ca de, asa e mintea, scormonitoare.  Ca aceste accesorii, si inca vreo doua care-mpodobesc pieptul, ne atrag ca un magnet, nu-i de mirare, avind in vedere ca noua ne lipsesc. De fapt, ceva picioare am avea noi, dar ce dracu sa te atraga la ele? In mod paradoxal,  oricit ar fi cracii de lungi si crack-ul de strimt, odata ce i-ai avut pe umeri si nu numai, ochii iti zburda dupa altii. Niciodata nu ne multumim cu ce avem. Intotdeauna tindem la mai mult, dar nu totdeauna si la mai bun, ceea ce constituie al doilea paradox. In orice caz, automultumirea nu duce la nimic bun in conditiile economiei de piata. De fapt, nu duce la nimic bun, in nicio forma de economie.

                    Dar ce nu inteleg eu prea bine, desi m-am straduit, e atitudine ostila a unor tipe, care te sictiresc cind te surprind holbindu-te la cracii, curul sau titele lor.  Sau cind incerci, sa le infigi privirea-ntre picioarele departate ostentativ sau din neglijenta. Care va sa zica, ea-ti apare-n fata ochilor cu o rochita pin-la cur, transparenta si care sta sa crape, atit in fata, cit si in spate, iar tu ca-ti belesti ochii, ca doar aia se vad, esti magar. Pai adica ce-ar trebui sa faci? Sa te uiti dupa avioane? Si sa nu-mi spuna ca umbla cu cracii goi, dintr-o pornire intelectuala sau idealist-religioasa. Nici ca-i ies titele din decolteu ca rezultat al pasiunii pentru muzica sinfonica. Realitatea e ca, cine se-mbraca provocator, intentioneaza sa provoace. Cred ca tocmai am enuntat Teorema Provocarii. Ma rog, teorema, neteorema, comportamentul e absolut OK, dar daca te maninca si-o si arati, de ce nu m-ar minca si pe mine si de ce n-as arata-o si eu? Nu, evident ca n-as umbla cu pantalonii-n vine, dar ma cunosc destul de bine si cind ma uit la o cineva care ma incita, ar fi imposibil ca persoana respectiva sa creada ca ma gindesc la victimele razboiului din Irak sau la pretul franzelei. 

                    Pina la urma, fitele cu “vai ce nesimtire!” pot fi doar un mod de-a spune “doar atit?” Asta nu exclude insa posibilitatea ca ea sa vrea sa si-o traga, dar nu cu tine. Totusi,  cu ce te-ar face pe tine magar acest fapt complet necunoscut? De unde sa stii tu ce-si doreste ispita? Ca doar nu scrie pe ea, “Only for blacks” sau “Just Porche” sau „Nu ma fut de-a dracu” ca sa stii unde te situezi. De aceea nu le inteleg pe cele care te resping in mod brutal, cind incerci sa le „agati”.

                    Sunt insa altele care nu scot o vorba si se uita in balarii in timp ce le vorbesti, vrind sa te convinga ca esti imaterial, desi in sinea lor, vanitatea le e satisfacuta de avansurile tale. La alea e clar ca nu e loc. Exista si multe pe care le-ar trage ata si care raspund interpelarii asteptind o performanta mai elaborata din partea ta, pentru a te putea evalua la justa valoare. E, astea sunt halite. Ma rog, erau. In vremurile respective aveam replici pregatite cam pentru orice fel de situatie, asa ca n-aveau cum sa ne surprinda. Basca faptul ca nu aratam nici pe departe a nenorociti. Eram manierati, amuzanti, atragatori, asa ca, era destul de greu sa reziste, daca era doar nehotarita. Citeodata insa, aveam chef de misto si ne luam numai de strimbe. Incredibil, astea erau si cele mai fitoase si arogante. “Ai impresia ca-s d-alea?” sau “cred ca ma confunzi”. “Cum dracu sa te confund simpatico, cind esti inconfundabil de naspa?” si-o tineam pe mistouri pina ne saturam si ne orientam spre alta strimba. Stiu ca nu-i frumos, dar eram tineri si ni se cam rupea de ce trebuie sau de ce nu trebuie spus uritelor, inainte de-a le cunoste frumusetea interioara, care nu interesa pe nimeni. Cert e ca uritele erau cele mai figurante si ciufute. Ei si pe linga toate astea mai exista si cite-o ea, o ea pe care am intilnit-o de fapt o singura data si care era completamente diferita, diafana si dementializanta. 

                    Ajung in statie si dau cu ochii de o bucata de exceptie. Mama ce craci, ce cur, ce tite!!! Pe linga calitatile fizice, naturale, mai era si imbracata paralizant, punindu-si in valoare, fara stridenta, toate atuurile. Eu aveam o boala si-o mai am si acum, ca bag seama, s-a cronicizat. Degetele de la picioare. Asa ca ochii mi s-au oprit pe sandale. Bai avea asta niste degete de revista. Fara contorsiuni si excese. Frumoase, aranjate dupa marime, ca la raportul de seara, nu cu cite un sabioi iesit aiurea, ca-n picturile renascentiste. Cu pedichiura impecabila, nici slabanoge sa le iasa incheieturile in evidenta, dar nici umflate ca polonezii din alimentare. Ce sa va mai spun, am fost halit din prima clipa? Eram cu ochii pe ea, ca pe spuma de ras, care la vremea respectiva nu se gasea prin magazine. Dupa ce m-am urcat in autobuz, m-am asezat linga ea si dai texte si vrajeli, dar nu de prost gust. Gagica a ris cu pofta, a raspuns flirtului, dar retinut si fara a face vreo alta concesie. Atenta, agreabila, simpatica, desteapta si buna rau. N-as putea spune ca era frumosa sa intri cu capu-n stilpi, dar avea o fizionomie agreabila si bine pusa la punct. Iar cind am coborit in statie la Atheneu, m-a pupat (pe obraz), si-a luat ramas bun si-a plecat cu unu’ care-o astepta. Eu cred c-am mai ramas pret de citeva secunde in statie, stupefiat, urmarindu-i cu privirea, ca doar nu era sa ma iau dupa ei, avind acelasi drum.

                    Cred ca a fost prima gagica care a stiut sa ma puna la punct, cucerindu-ma, totodata. In seara aceea am realizat ca o pereche de craci iti poate suci gitul, dar o atitudine inteligenta iti poate suci mintile, desi fara prima sucitura n-ar fi existat niciodata a doua. Si cu toate ca fusesem pasat, nu-i purtam nici o urma de pica, numai admiratie pentru arta de-a ma refuza elegant si fara figuri de Camin Cultural.

Read Full Post »


Ehe, stimati telespectatori, ce voi afirma in cele ce urmeaza, in mod sigur nu da bine la public, in special la cei cu mentalitati predecembriste, dar dupa cum stiti, eu n-o am cu corectitudinea politica si nici cu politica corectitudinii. Si nu uitati, important nu e sa-mi dati mie dreptate, ci sa  fiti sinceri cu voi insiva. ….

Se vehiculeaza din ce in ce mai mult acuza ca in rindul pustimii si nu numai, cultura generala a devenit o rara avis. Ca observatie, o accept, dar ca acuza, ba.

Mai intii hai sa vedem ce e aia „cultura generala” si cu ce se maninca. Dex-ul, regele neincoronat al limbii(!), afirma pe un ton neutru: „cultura generală este ansamblul de cunoștințe necesare unui individ în viața zilnică” , afirmatie cu care sunt de acord. Numai ca in acest caz, care este cel obiectiv, afirmatia-acuzatie de mai sus isi pierde sensul, intrucit aproape toti posedam acel bagaj de cunostiinte care sa ne permita existenta zilnica.

Numai ca definitia dex-ului se cam bate cap in cap cu definitia de facto, cea a parintilor nostri si-a multora dintre noi, care spune ca aceasta cultura generala consta in volumul de cunostiinte acumulat, fie ca ne sunt sau nu ne sunt necesare. Ba mai mult, as spune ca in general, aceasta cultura generala se referea la cunostinte superficiale menite mai mult sa epateze decit sa asigure acel minim progres, societatii. Faptul ca stim ce-i aia stalactita si cum se formeaza, nu ne face speologi, asa cum daca stim sa fredonam Sonata Lunii nu inseamna ca suntem neurologi, astronomi sau muzicieni.

Uite ca in Nord-America si nu numai, iti poti alege cursurile pe care doresti sa le urmezi, fara a fi obligat sa-ti incarci memoria cu cele pe care le consideri inutile viitorului tau. Nu numai atit, dar scoala nu te obliga sa citesti beletristicele altora si sa le analizezi cind tu esti axat pe matematici.

Problema e, de ce dispare aceasta cultura generala in acceptiune predecembrista, in societatea actuala? Poate pentru ca nu constituie o cerinta si atunci devine inutila, inutilitate prin care se autoelimina? Poate pentru ca intr-o societate in care progresul e asigurat de concurenta, profesionalismul intr-un domeniu de activitate e preferat cunostiintelor generale in alte cincizeci de domenii? Poate pentru ca „time is money” iar beletristica nu-si mai merita imensa investitie de timp? Poate pentru ca e mai util sa discutam despre noi insine si despre ce se intimpla acum si aici, decit despre Aventurile lui Tom Sawyer?

Revenind la definitia dex-ului, ce avantaje zilnice aduce cultura generala pe care am acumulat-o deja prin scoli si prin mijloacele de transport in comun unde-am aflat cum e treaba cu „Drumul spre inalta societate”? Exceptie facind bineinteles, blogareala.  Nu-i asa ca discutiile la serviciu sunt axate pe subiecte de specialitate sau pe flirturi si birfeli? Nu-i asa ca acasa nu discutati cu partenerul vostru de viata despre intriga din „Vaduva vesela” (ar fi culmea), despre impresionism, Hegel sau hidroliza, desi stiti cite ceva din fiecare? Nu-i la fel de adevarat ca in familie discutati probleme cotidiene care va preocupa, va contrariaza si va privesc?

E cumva adevarat ca epoca in care competitia fusese data  prada codrilor, altfel spus apartinea doar necuvintatoarelor, iti oferea acel timp liber necesar culturalizarii intensive si unde partea necenzurata a culturii era cam singura distractie? Si asta pentru ca goana dupa titluri, patalamale si impresii artistice, intr-o societate falimentara, devenisera mai importante decit viata in sine? Pe de alta parte, neavind grija vreunei afaceri, a unei concedieri sau al pensionarii, culturalizarea masiva devenise o moda.

Acum insa, cind economia de piata a introdus competitia si competitivitatea,  un curs de specializare e mult mai util decit zece volume de beletristica. De fapt, daca stai sa bagi de seama, vasta majoritate a cartilor si a filmelor actuale nu sunt altceva decit indrumare utile pentru criminali, psihopati, tilhari, dezaxati si proxeneti. Un fel de compendiu al criminalitatii si antisocialului, de unde poti invata cum sa omori, sa furi, sa jefuiesti, sa violezi si sa terorizezi, fara a fi prins.

Ce beletristici sa discute acesti oameni, cu cine si mai ales, cind? Cine sa-i intrebe de sistemul osos sau de Mausoleul din Halicarnas? Cine va aprecia faptul ca au citit Taras Bulba sau ca stiu in ce directie curge Amazonul? In ce mod le-ar imbunatati lor viata, contemplarea unei Le chapeau de Paille sau a Penseur-ului? Cine le-ar asigura supravietuirea pentru ca recunosc o opera de Verdi sau un citat din Schopenhouer?

Multi am acumulat roabe intregi de cunostintele generale care nu ne servesc la absolut nimic. Poate la ceva blogareala, da’-n rest, zgirci. Si nu numai ca nu ne ajuta pe noi in mod direct, dar nici societatea in care traim. Veti spune ca e si o nevoie organica de cunoastere. Cunoasterea cui? Ca daca stam bine sa ne gindim, e de fapt un proces contemplativ al talentului si imaginatiei altora. Fie ca sunt pictori, scriitori, dansatori, cintareti, arhitecti, actori sau cineasti.  Sa nu uitam ca multi din cei munciti de, asa zisa,  incultura, muncesc 14 ore pe zi, ca sa tina o afacere, o fabrica sau un business oarecare. N-au timp si nici rabdarea necesara sa stea comod in fotoliu, la lumina ceaiului, rasfoind alene „Les dames galantes”

Culmea ironiei e ca am vazut destui „culturisti” care maninca o piine de pe urma celor lipsiti de acea „cultura generala” Chestia cu hrana sufleteasca e doar o metafora care se pare ca nu e nici reala, nici vitala. La urma urmei, aceasta cultura generala nu-ti confera niciun fel de superioritate, nici din punct de vedere material si nici spiritual. Nu te face nici mai bun, nici mai destept, nici mai bogat, nici mai darnic, nici mai civilizat si nici mai fericit. Nord americanii au o cultura generala extrem de redusa comparativ cu standardul nostru romanesc, predecembrist. Cu toate astea, nivelul lor de trai si civilizatie ne este cu mult superior. Cum dracu? Astia cunosc doar tarile cu care au fost in razboi, desi nu stiu pe ce continente se afla, n-au habar de limbi straine, nu stiu ce-i ala un metatarsian si la ce foloseste, n-au auzit in viata lor de solfegiu si nici de Pushkin, iar daca-i intrebi de Michelangelo, iti vor raspune ca e un Ninja Turtle. Ei bine, oamenii astia traiesc la un nivel mult superior noua si nu numai atit, dar societatea lor se dezvolta intr-un ritm la care a noastra nici nu poate visa. Gradul de civilizatie si generozitate ne e mult superior. Societatea lor e bazata pe specialisti, nu pe salonisti.  Relatia „cerere-oferta” si selectia naturala confera echilibru societatii si nu tona de cunostiinte inutile si patalamale luate la kilogram pentru a-ti asigura un prefix numelui. Selectia naturala subordoneaza orgoliul matern, care a imigrat din estul Europei si de prin Asia. Diploma de dragul diplomei valoreaza cit o ceapa degerata si nu-ti asigura un loc de munca. Iar cultura generala, cu atit mai putin. Si atunci, va-ntreb, n-o fi avind dex-ul dreptate? De care parte a baricadei va situati si mai ales, de ce? Va puteti blama copiii si nepotii ca nu au si nici nu vor avea niciodata cultura voastra generala?

Si nu ma intelegeti gresit, si eu sunt unul din cei care apreciaza cultura generala in varianta ei materna, dar traind aici, incepi sa-ti pui si alte intrebari. Ca e o placere stiam, dar e cultura generala si o necesitate?

Read Full Post »

Older Posts »