by papa
Nebarbierit, cu parul vraiste, sta-n fata foii-ncremenit. Ochii il dor, iar pieptu-i arde, dorinta creste-n el mocnit.
Pe-o canapea linga fereastra, in arcuiri si perne moi, tentatiei fara pudoare, suvite-i cad pe sinii goi.
Nervos, carbunele-l framinta, asuda, scrisneste din dinti, termin-o sticla si ia alta, pare nebun, iesit din minti.
Ochii lui aprigi, ca de vultur, si-i repezii asupra ei, sa-i prinda formele rotunde, cioplite-n marmora, de Zei.
Ea, voluptuasa unduire, privind la el, provocatoare, l-a-nvaluit pe nesimtite, cu-n farmec ce pe el il doare.
Cu miscari repezi, sacadate, pe coala alba-ntruchipa, obscena muzei relaxare, ce-n perne moi se afunda.
Si rupse foaie dupa foaie, de munca lui nemultumit, caci doar un gind i-ardea in vine, un gind salbatec, ne-mblinzit.
In van se-mpotrivii artistul si-a lui launtrica sclipire, el n-avea cum sa mai astepte, ca firea sa-i revina-n fire.
In graba hainele-si arunca si-n patimi se-ntrupara goi, pe inserat, artist si muza, intr-un tablou cu perne moi.