Restrictiile impuse de virusi, prin intermediul guvernelor, produc efecte imprevizibile subiectilor. Dintre aceste efecte, trei sunt de-o importanta vitala. Pe primele doua nu le stiu, dar al treilea este culturalizarea fortata si in masa. Mentionez ca semnificatia termenului „masa” difera de cea a termenului „masa”, desi la singular au aceeasi forma. Diferenta mai consta si in numarul de picioare. Asa ca, dupa cum spuneam, noi, masele, ne culturalizam de cred c-o sa ne crape capul de-atita cultura.
Culturalizarea consta in tras de fiare, beletristica, muzica, film si Australian Open, ca tocmai i-au dat startul. In ceea ce ma priveste ma mai culturalizez si cu ceva football in limba engleza. Nu de alta, dar nu-mi pot lasa nervii sa lincezeasca. Si pot spune ca Chelsea mi-i intinde la maxim, pina aproape sa-mi plesneasca. Dar cum sunt un tip echilibrat, ma linistesc rapid in compania cartilor. Un bridge, o canasta si uite asa reusesc sa-mi revin dupa un meci tensionat.
Dar astazi ma voi opri din nou la un film. „Greenland”, care, desi e mai mult white decit green, a reusit, filmul nu insula, sa-mi reaminteasca faptul ca suntem niste nimeni in Universul asta si ca valorile noastre n-au nicio valoare la scara macro. E adevarat ca filmul o da cotita cu iubiri, familie, devotament, sacrificiu si alte daraveli de care Universului i se cam rupe, dar aduce-n discutie si marea problema a omenirii, existenta. Existenta noastra si dependenta ei de tot ceea ce ne inconjoara. La drept vorbind, existenta noastra e un paradox. Pe de-o parte natura ofera conditii prielnice vietii iar pe de alta incearca necontenit prin cutremure, eruptii, cicloane, tzunami si alte dulcegarii de genul astora, s-o curme. De curmat incearca si Universul, nu doar natura. Si nu sunt convins ca toata lumea realizeaza faptul ca locuim pe o imensa bomba riscind zilnic sa fim bombardati cu cataroaiele care cutreiera Universul fara vreun scop anume. Daca nu ma credeti, intrebati dinozaurii.
Stiu ca e depresant sa vorbesti de-asa ceva, dar asta e filmul si nu numai filmul, ci si realitatea. Imaginile de final ale filmului redau aspectul dezolant dupa un mega bombardament cu meteoriti. Bombardament in urma caruia numai cei care au apucat sa ajunga si sa fie primiti in buncarele antiatomice, au supravietuit.
Evident ca multi mintosi, minati de un egocentrism exacerbat, vor invoca tot felul de motive abracadabriene producerii acestor fenomene, abolut firesti, la nivel universal. Iar asta ma face sa cred ca omul, la modul general, si-a pierdut simtul masurii. Multi au impresia eronata ca Universul se roteste in jurul nostru si ca numai pacatele omenirii pot declansa astfel de calamitati devastatoare. Ei, adica aia multi la numar si la fabulatii, cred ca aceste dezastre constituie o pedeapsa cereasca si ca de fapt, „Universul” sau, who ever, ne iubeste de se topeste, pur si dezinteresat, cind de fapt noi suntem importanti doar in mintea noastra muncita de nestiinta, supozitii si frica.
Dar filmul mai devoaleaza un aspect al realitatii pe care toti il cunosc, dar prefera sa-l ignore. Si anume instinctele primare carora inca le suntem vasali. Meteoritii rupeau Pamintul si oamenii spargeau si furau din magazine. Nu toti, dar multi. Si jur c-am mai vazut imagini de genul asta acum, de curind, dar nu mai tin minte cu ce ocazie.
Undeva prin adolescenta am citit „Ultimatum. Ultimile zile ale unui razboi atomic” scrisa de Mordecai Roshwald. Finalu e asemanator, doar ca fiind vorba de razboi atomic, cei ascunsi prin buncarele din lumea intreaga si care comunicau unii cu altii prin radio, ca si in filmul de fata, refuzau sa informeze partea „adversa” de tipul de plutoniu folosit ca nu cumva aia sa poata iesi primii la suprafata. O degradare umana care cu greu poate fi explicata, gindindu-te ca la suprafata nu mai exista viata si nici caramida pe caramida. Astfel ca probabilitatea ca unii sa ajunga sa-i distruga pe ceilalti era practic nula. Cu toate astea instictele de jivina si nu logica sau umanitarismul, primau.
Un fim trist, nu prin actiune in sine, cit mai mult prin crudul realism.
VatiClanul Papal 