Asta este probabil paradoxul societatii actuale, fie ca-i dai o interpretare ad litteram, fie c-o folosesti in sens metaforic. Este totusi de subliniat ca dictonul nu se aplica si fundamentalistilor, pentru care viata n-are nici pret, nici rost, in mintea lor bramburita si fucked up.
Dar pe de alta parte, nici mintea celor carora li se poate aplica acest dicton nu e mult mai breaza. Politicienii, de exemplu, ar dori sa-l apuce pe Dumnezeu de picioare, dar nu prin sacrificiu personal, ci sacrificindu-i pe altii. Adica pe cei ce i-au ales. Si desi asta in sine poate parea un alt paradox, e practicat cu succes la scara globala. La noi, cel putin, e o piatra de capatii a politicianismului. Toti dorind puterea, sacrificindu-si semenii.
Trecind insa de la politicieni la cei care presteaza munci adevarate, as spune ca si printre acestia sunt multi, daca nu chiar foarte multi, care incearca sa apuce ciolanul pe meritele altora. Altfel spus, sa traga spuza pe turta lor cu efortul altora. Va e cunoscuta situatia? Sigur ca va este.
In ceea ce ma priveste, as spune ca exista o diferenta clara intre cele doua interpretari ale postulatului. Si asta pentru ca daca ne referim la cea metaforica, mi-am dorit intotdeauna „Raiul” dar pentru asta am inteles sa-mi sacrific situatia materiala, sociala si financiara de la acea vreme si s-o apuc pe drumul anevoios care ducea spre acel „Rai”, cu speranta declarata ca voi reusi. Si n-as spune ca mi-am dezamagit asteptarile.
Pe de alta parte, eu fiind „at…ipic” si absolut sigur ca nu voi ajunge-n Raiul promis de popi, nici nu mi-l doresc, asa ca ma situez cumva in afara zonei de influenta a acestui paradox. Dar stiind ca nu sunt nici vreun Matusalem, sa traiesc cu sutele de ani, mi-am ales o destinatie exotica, Iadul. Asta nu pentru ca as crede in existenta lui, ci pur si simplu din placerea de a fabula pe marginea unei idei absurde.
Deci, presupunind ca ar exista un Iad, cred c-ar fi mult mai atractiv din punct de vedere social. Spun asta pentru ca, pentru mine, va fi mult mai placut sa stiu ca ma invirt printre pacatosi onesti, decit printre pacatosi ipocriti. Asta ca sa nu le mai amintesc pe pacatoase, ca atunci Raiul ar deveni nu doar neinteresant, ba chiar respingator. Informatia biblica ne spune cum ca toti suntem pacatosi, pacatuind zilnic, cu fapta sau cu gindul. Asa ca, fie ca esti pacatos si atit, fie ca esti pacatos iertat de Barosan, tot pacatos se cheama ca esti. Numai ca cei ce se roaga de iertarea pacatelor, au ei asa o impresie ca ruga-i absolva de pacate si ca asa, din bun senin, devin imaculati si mai vituosi decit … Paganini.
Pe de alta parte si asta e partea pentru care cred ca Raiul ma va rejecta, se mai spune, si tot prin scripturi, ca „fericiti cei saraci cu duhul, caci a lor e imparatia cerului”, adicatelea, Raiul. Si cum eu nu ma consider sarac cu duhul, adica prost, e clar ca Sf. Petru m-ar dori in Rai, cam cum imi doresc eu o dulceata de cartofi prajiti. Asa ca nici nu voi incerca in vreun fel sa ma „spale” altii de pacatele pe care le-am pacatuit. Sunt ale mele, le recunosc si nu ma dezic de ele, chiar daca, poate, pe unele le regret. N-am sa incerc niciodata sa cumpar „indulgente” divine pentru a-mi usura constiinta. De fapt consider ca iertarea de care se vorbeste e doar o vrajeala aberanta de-mbrobodit imbroboditii. In fond, odata ce ai calcat pe bec, pacatul va ramine, becul e spart, fie ca pacatul va fi prescris ori ba de … whoever. Asa ca, cine crede ca iertarea te absolva de pacat, zic eu ca ar trebui sa mai reflecteze. Nu de alta, dar toti putem viola, ucide, tilhari, la ceas de noaptea, fiind absolviti instantaneu in urma rugilor din timpul zilei. Pai unde dracu-i logica si unde am ajunge in urma unei astfel de logici?
Asa ca eu, am sa las de buna voie acea „imparatie a cerurilor”, pe unde zburda satelitii de telecomunicatii si nu numai, celor saraci cu duhul, ca nu ma pot pune contra cuvintului divin.
Dar pentru a reveni la titlul acestui post, as spune ca „nu mai visati, neica, raiuri, daca sacrificiul va repugna!”
Read Full Post »