Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘portugalia’


Si uite asa, din post in post, am ajuns la fundul sacului lusitan. Dupa cum spuneam, in plimbarile noastre zilnice, am descoperit, intimplator, adresa unde locuise Mircea Eliade. Eliade fusese trimis de Guvernul Legionar, la putere in acele vremuri, ca atasat cultural pe linga ambasada Romaniei din Portugalia. Afinitatea dintre Eliade si miscarea legionara fiind bine cunoscuta si documentata. De fapt Eliade a refuzat sa se dezica de acea miscare si de Garda de Fier, chiar si atunci cind a fost arestat din porunca lui Carol al II-le.  In fine, nu intru in detalii de ordin istoric si politic, dar ca sa vezi fatalitate,  Carol al II-lea cu Lupeasca lui au locuit intr-o vila in Estoril, la o ‘zvirlitura de bat de casa in care locuia Mirciulica. Vila pe care am vizitat-o, nu pentru ca m-ar fi interesat, ci pentru ca acolo locuieste acum, intr-un apartament, o amica, Mihaela, pe care am cunoscut-o toamna trecuta. Poze n-am facut, dar daca veti cauta pe google, vila Rei Carol din Estoril, veti vedea si vila si pe Mihaela. De fapt, in acele timpuri Estoril devenise refugiul monarhiei europene. Toti „fugitii de acasa” se aciuisera aici.

” „Foștii regi se adăpostesc la Lisabona”, se intitula un articol apărut în 3 martie 1952, în „The Milwaukee Journal”. Subtitlul e grăitor pentru starea de spirit surprinsă:„Își petrec timpul pregătiți permanent să caute noi refugii în caz de pericol”. Exponenții a cinci familii regale dădeau, potrivit ziarului american, strălucire comunității refugiaților de pe malul Atlanticului: Carol al II-lea, fostul rege Umberto al Italiei, Don Juan de Bourbon – moștenitorul tronului Spaniei, un conte de Paris, Henri de Orleans, și arhiducele Franz Iosif din Casa de Habsburg. Lor li se adăuga amiralul ungur Horthy, care cochetase și el cu instituția monarhică, în cei 24 de ani cât fusese regent al Ungariei. ” Aici puteti citi restul articolului care, drept sa va spun, e captivant.

De fapt, hotelul Vila Gale in care am stat e situat chiar linga Vila Italia unde se refugiase Umberto, macaronarul.

Dar ca sa revin, ca m-a cam luat valul, pe linga Eliade, am spus ca voi prezenta si ceva preparate culinare cu care ne-am intretinut in pauzele dintre plimbari si care, in majoritate, armonizeaza placut cu oceanul. Doar ca saltul de la Eliade la peste prajit mi se pare nesanatos si de aceea voi renunta la haloi si voi pune poze de prin Cascais, incluzind si resedinta lui Umberto, ba chiar si pe Mihaela.

Tineti-va bine ca sunt o multime de poze.

Casa in care a locuit Eliade.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Urmatoarea e vila lui Umberto. Precedenta e Hotel Vila Italia.

SONY DSC

Hotel Vila Gale

SONY DSC

Hotel Farol

SONY DSC

Piateta de linga nenorocirea aia de Hotel Baia.

SONY DSC

Si asta-i „nenorocirea”

SONY DSC

SONY DSC

Cascais si Estoril.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Palma aia rosie e opera unui artist roman si cu vreo doua zile inainte sa plecam au mutat-o in Lisabona. Interesant e ca ambele fete arata dosul palmei. Ca un fel de rugaciune.

SONY DSC

SONY DSC

Tabla de mai jos nu e vreun deseu, ci o opera de arta. Arta in intelesul lor, nu al meu.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

O mini expo cu masini clasice.

SONY DSC

 

Si gata ca dau in bilbiiala.

 

Reclame

Read Full Post »


Bun, acum ca terminasem cu vizita la Jesus, care, intre noi fie spus, n-a fost in stare sa ne ofere nici macar un serbet cu apa rece, ne-am indreptat atentia si masina spre alte zari. Cum spuneam, Sesimbra care bineinteles are si un palat. Mai exact, ruinele unui palat. Dar pina la palat, am trecut pe la Sanctuarul Cabo Espichel, in Arrabida. Nu ca ar fi aici vreun punct de mare atractie pentru mine, dar cica a fost si este pentru altii. Legenda spune ca aici un nene a vazut imaginea Maicii Domnului. E si cum asta se intimpla prin secolul XII – XIII, toti au halit-o si o mai halesc si astazi, motiv pentru care au construit o capela, frumusica, si o gramada de chilii pentru pilgrims sau pelerini, care veneau sa se roage sau ma rog, ei stiu. Cert e ca odaile alea sunt din piatra, scunde, intunecate, aducind mai mult a carcere. Carcere care au ramas, sau au fost lasate, de izbeliste, in voia intemperiilor naturale, ca pelerinii vin cu rulote, in zilele noastre. Bag sama ca s-au smecherit, intre timp. Spun asta pentru ca erau parcate citeva RV-uri mai amarastene de prin Italia si Franta.

Dar zic sa trecem la poze. Iata, pentru o intelegere mai exacta, cum arata locul unde se spune ca bintuie Maica Domnului. Si sa nu uit, locul respectiv e cocotat pe un ditai cliful la vreo 100m deasupra oceanului. Interesant mi se pare faptul ca atit cit am stat acolo, nu mi s-a aratat nici-o Maica. Precizez ca tipa din antepenultima poza nu e Maica Domnului, ci sotia domnului, adica a mea.

 

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Urmatoarea statie, Sesimbra cu peron pe dreapta. Cum spuneam, aici sunt si ruinele unei cetati din care au mai ramas doar zidurile, in interiorul carora e un restaurant mititel si uritel, un cimitir la fel de mic si la misto, citeva statui si-o bisericuta simpatica pe care sotia s-a decis s-o viziteze … dansind. In acelasi timp si profitind de situatie, eu mi-am facut de cap c-o sirena. Buna rau si cu niste tite ca piatra, nu alta.

Si cum zidurile, de care vorbeam, sunt cocotate pe un munte, la poalele lui se putea vedea Sesimbra scaldata in soare si mingiiata de valurile oceanului. Am coborit, evident, si-n orasel sau asezare omeneasca, pentru ca-i prea mica sa-i spui oras si nici a sat n-arata. Ei bine, de cum s-a oprit masina, ne-am repezit ca vulturii in prima terasa, ca ne crapau ochii de foame. Aici ni s-a recomandat o boritura de catel. Un sea food care arata de parca mai fusese mincat odata. E adevarat ca la gust era OK, dar ca aspect, veti vedea ca nu exagerez. Numele nu i-l mai stiu, dar suna a caldare, chestie care chiar i s-ar fi potrivit. Apoi am umblat putin pe ici, pe colo, pe niste stradute, ingrijorator de strimte, ca altceva oricum nu era de vazut si dusi am fost spre Setubal.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Ziua am incheit-o la Setubal, care este cel mai sarac si mai comunist oras in Portugalia. Aici, din cite am inteles, in afara de peste nu prea merita sa poposesti. Cu toate astea, am vizitat o fabricuta care face faianta, manual, asa cum o faceau mosii si stramorii lor. Nu mai stiu daca v-am spus, dar Portugalia e tara faiantei si a plutei. Nu cred ca exista vreun loc in tara asta unde sa nu existe faianta pictata. In loc de lusitani, eu le-as spune faiantari sau plutasi.

Si pentru a nu pierde gustul si a mai cheltui si ceva euro, am intrat la o degustare de vinuri din care ne-am ales cu fo doua sticle, citeva pahare de vin si citeva informatii extrem de interesante. Adica, astia exporta vin in America, dar citeodata se intimpla ca nu toate butoaiele sa fie cumparate, motiv pentru care se ritornereaza tot pe cale navala. Fascinant e faptul ca la venire, vinul e de o calitate mult superioara. Ei spun ca s-ar datora miscarii permanente a vinului in butoaiele din cala si probabil a aerului salinizat. Cel putin asa ni s-a explicat. Mai mult, o fiola plimbata din vinul ala era echivalenta, ca pret, cu o fiola de vin de 40 de ani, adica 99 euro. Noi ne-am rezumat la doua sticle de 20 de ani, ca inca nu ne pierdusem chiar toate mintile.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Postul urmator va fi si ultimul dedicat acestei vacante. Va voi vorbi de mincaruri, de ideologul legionarilor si ce-oi mai avea pe camera.

 

 

Read Full Post »


Cum spuneam in postul precedent, l-am vizitat pe Jesus, neinvitat, ca, sincer, asta ar fi ultimul lucru pe care mi l-as dori. De fapt, o invitatie din „zona” aia, chiar n-ar fi binevenita si nu doar pentru mine.

Asa ca, intrucit Jesus era primul stop, in drumul nostru spre Sesimbra si Setubal, Paula ne-a ridicat de la hotel si-am purces sa-l vizitam. Ajunsi in Lisabona, dupa ce am pescuit si o familie de malaezieni, ne-am oprit, involuntar si neplanificat, la un filtru politienesc. Dupa ce s-au convins sticletii ca n-avem arme, bombe sau stupefiante, am trecut podul care e o copie fidela a lu’ Golden Gate, dar in miniatura. De fapt a fost compus de acelasi autor. Podul are vreo 2 km si e superb, dupa cum veti vedea. Mai amonte, e altul de vreo 17km, dar nefiind in program, l-am salutat de la distanta.

E si cum treci podul, o cotesti direct la poalele lu’ Jesus. Asta, statea pe un ditai soclul de vreo 100m inaltime si privea in zare, cu bratele larg deschise, incercind sa-l imite pe frati-sau, ala din Rio. Dar ne-am convins ca bratele sunt deschise la misto, intrucit statuia-l reprezinta inaintea rastignirii si nici nu se poate spune c-o facea de fericit ca ne vede. Poate doar in semn de „bine-ati venit sa mai cumparati bilete!” pentru ca nimic nu-i gratis, nici macar alea sfinte sau cum or fi ele. Si sa stiti ca biletele respective nu sunt deloc ieftine, ba sunt chiar scumpe sa te sui doar pe soclu, nu mai sus, ca asta nu e ca gagica din NY.

A propos, Bula i se destainuie unui prieten:

„Bai, ultima femeie in care am intrat a fost Statuia Libertatii”

Si unul fara legatura cu subiectul. Pe o banca-ntr-un parc era scrijelita o conversatie

„Il iubesc pe Gheorghe”

„Proasto, Gheorghe e gay”

„Nu sunt proasta, sunt Ion”

Revin. Si tot in virful dealului, de jur imprejurul statuii, e un ditai parcul numai cu maslini. Maslini, nu masini. Nu m-ar mira sa aflu ca au fost adusi din tara sfinta si replantati, ca sa se simta statuia ca acasa. Totul era intr-o ordine si-o disciplina de parca erau asezate cu sublerul. Exact ca pe vremea raposatului in brambureala Jerusalimului. Mai erau si alte statui si cruci, dar paleau la vederea lui Jesus care aduce si cu o „Mama Patria” sovietica. Ca si alea-s niste monstruozitati de beton. Cel putin aia din Volgograd ( fostul Stalingrad) e de speriat avioane.

Si am platit, ca ce era sa fac? Doar nu era sa ma pun cu demiurgul. Si realitatea e ca merita. Nu statuia, privelistea. De acolo, de sus, vezi toata Lisabona. Cum? Poze? Bineinteles c-am facut, ca doar d-asta l-am platit, sa-l pozez. Numai ca de data asta nu le mai aranjez, le las asa cum au cazut. Io-te-le!

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Seara ne-am dus la Casino, in Estoril, la un concert Fado, un fel de flamengo imperecheat cu Amalia Rodrigues. O jale si-un of. Muzica trista care desi nu-mi displace, imi produce o stare de apatie, daca-i doar cintata. Dar daca e ca-n clipul pe care vi-l pun, ca exemplificare, atunci e putin diferit.  Si asta pentru a satisface toate gusturile, indiferent de sex si orientare sexuala. Iar fatuca asta, care desi are o zbirna cam cit a mea, mai prezinta si alte protuberante care in mod sigur au darul de-a te binedispune. Daca nu, aveti o problema.

Read Full Post »


Se spune ca vremea e schimbatoare ca femeia. Sau viceversa, ca ordinea-mi cam scapa. Dar oricare ar fi ea, ordinea, n-am auzit de femei care sa-si doreasca sa se uriteasca.  Ca poate o fac in mod involuntar, nu zic, e posibil, dar vremea o face si fara o motivatie temeinica. Adica din frumoasa de sa pice, se face de nu-ti vine sa te mai dai jos din pat.

Cam asta s-a intimplat in ultimile zece zile ale periplului lusitan. Norii permanenti, ploaie cu intermitente si ceva temperaturi mai pe la 10-12. Pina si oceanul incepuse sa dea in clocot, de nebun. Bag sama ca era posedat de niscai crampe ca izbucnea din cind in cind, la cite-un val, de te lua cu groaza. Valuri, neica, cit casa. Well … o casa mai mica, adica mai cotet confort sporit, cu etaj pentru ouatoare. Adica undeva la vreo cinci metri. Si cind se izbeau de mal, se producea o adevarata ejagulare exploziva, ca-n pozele pe care le-am tras, fascinat fiind de ceea ce nu mai vazusem pina atunci, decit in intimitate.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

 

 

 

 

Offff, ca decit sa ma pui sa aranjez poze in WP, mai bine ma lasi sa dau din gura si din degete, ca la aia ma mai pricep. Ma refer la blogareala, de data asta.

In fine, pe o vreme ca asta de mai sus, ne-am aventurat intr-o … aventura (!?!) Adica am luat, asa de capul nostru, un autobuz pina la Sintra care e la vreo 20km de Cascais si unde ploua (ca sa fiu in ton cu vremea) cu palate.

Bai, e Sintra asta un loc asa, pe un deal, mai munte, unde se urca pe niste nenorociri de stradute din care ai impresia ca nu vei scapa cu viata. Cum or fi construit. aia, palatele pe stincile alea, n-am idee tot asa cum n-am ideea de cum au construit si aia la Monserrat-ul spaniol sau la Meteora greceasca. Ca sincer, la cit teren drept e de jur-imprejur, cred ca doar matochist sa fii, sa te supui la astfel de chinuri.  Sau poate ca or fi fost d-aia care se autoflageleaza de dragul prostiei care-i guverneaza.

Dar daca e sa faci abstractie de „cum?” atunci dai de „ce” si ramii mut. Ce splendori au reusit aia sa construiasca si sa imbine cu splendorile naturii, e de poveste. Pe bune!

Da’ s-o luam pe rind. In Sintra, cel mai faimos, viu colorat si mai in virful dealului, exact cam ca -ula calului, strajuieste Castelul Pena. Cum insa pe ala il vazusem anul trecut, l-am sarit.

Si din saritura am ajuns la Quinta de Regaleira. Ei bine, asta nu se putea vizita, dar puteai vizita gradinile unde va spun cu mina pe drapel, ca ai ce sa vezi. In primul rind sunt doua, asazise, fintini sau puturi a caror logica nu ne-a explicat-o nimeni, dar care corespund cu niste grote sapate de ape. Banuiesc ca propitarul s-a aventurat in grotele respective si a dorit sa le faca mai multe iesiri. In fine, cert e ca sunt spectaculoase. Cel putin una dintre ele, ca pe a doua n-au apucat s-o finiseze. Si pentru a va dovedi ca nu-l maninc pe … dinsul, cum spune o vorba moldovineasca, bag si ceva poze, desi daca-l google-iti, gasiti cu sutele, dar nu facute de mine.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

 

 

 

 

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

 

 

 

 

 

 

 

Ziua urmatoare, dar mai pe ploaie, am vizitat si palatul Monserrat. Superb! Nici mare, nici mic. Frumos conceput pentru o familie, nu pentru suite intregi. De fapt nici nu stiu daca sa-l numesc palat, asa cum o fac portughezii, dar tinind cont de parcul in care a fost construit, poate ca si-ar merita titulatura. Astuia n-am fost capabili sa-i umblam toata gradina pentru ca, dupa cum am spus, ne-a trintit o ploaie care ne-a schimbat planul initial. Iata si pozele si nu va mai lamentati ca sunt multe, ca daca am facut 1000, ce draci sa fac cu ele, daca nu sa le si postez?

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

 

 

 

 

 

 

 

 

In episodul viitor voi descrie vizita pe care i-am facut-o lui Hristos.

Read Full Post »


Dup-atita frig si ceata, ne-am ritornerat la si mai frig si si mai ceata, care s-ar traduce prin fulguire, fulgui-le-ar incalzirea aia globala care, de globala ce e, a uitat s-o incorporeze si pe craiasa asta de Canada. Dar am ajuns si ma incearca un sentiment de bine, dar si unul de rau, pen’ ca ultimul apartament vizitat in Cascais mi s-a cam lipit de suflet. Apartamentul, nu si pretul lui. Dar sa revin la ce-a mai fost, ca au fost destule pina la apartament.

Cum nu suntem adeptii bijbiielii, luam numai tururi organizate pentru a vizita diverse puncte de atractie. Asa ca am ales unul la Evora, care includea si Arraiolos, unde este o mare potgorie in Monte da Ravasqueira. Pe linga degustarea vinurilor, aici am vizitat si o expozitie cu calesti, trasuri  sau cum s-or numi ele, vechi si, as spune, simpatice, ca exponate de muzeu, ca dracu s-ar da cu ele in zilele noastre. Dracu si Lisaveta a II-a, ca aia tuseste daca nu defileaza in aurita sau aiurita ei caruta regala.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Laudata cu surle si trimbite, ca leagan al civilizatiei autohtone, Evora e un orasel inconjurat de ziduri masive, cam ca Avila, a Spaniei, dar mult mai mare  si, parca, nu la fel de pitoreasca. Un loc incarcat de istorie unde, ca sa fiu sincer, m-au impresionat placut doar ruinele templului Dianei si apeductul, marturii ale civilizatiei romane. Admirindu-le, am avut un sentiment indescriptibil si de aceea nici nu voi incerca sa-l descriu. Daaa!

Pen’ ca privind lucratura executata acum 2000 de ani, cu niste unelte rudimentare si pe baza unor cunostinte de rezistenta si geometrie destul de precare, comparativ cu cele de astazi, ramii cam cu gura cascata si cu creierii balacindu-se intr-un noian de intrebari. Apeductul aduce cu cel din Segovia, doar ca ala era mult mai spectaculos, fiind pe doua niveluri. Un apeduct destul de impozabil exista si in Lisabona, dar o sa ajung si la ala, cit de curind.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

 

 

 

 

Am mai vizitat si vreo doua catedrale, ca pentru biserici s-au gasit bani in toate timpurile. Niste constructii, pe cit de imense, pe atit de inutile. Dar tinind cont ca te costa vreo 4 euro, de persoana, sa le vizitezi si cum nu e altceva de vizitat, se pare ca-si cam scot pirleala cu turismul actual.

Si pentru ca tot ajunsesem la catedrala lu’ San Francisco, am vizitat si Capela dos ossos. Asta de pe urma e o alta prostie pe care nu stiu cine a gindit-o, dar uite ca am ajuns s-o vizitez, ca oaia proasta. Capela asta cred ca-i unica-n lume prin faptul ca toti peretii interiori sunt claditi sau mai bine spus, tapetati, cu craniile si oasele unora care se zice ca trebuiau venerati si pentru ca nu era loc pentru atitea catafalcuri, i-au deshumat si cimentat in pereti, asa cum se vede si-n pozele de mai jos. Personal consider a fi o timpenie a alora si o mai mare timpenie a mea, acceptind s-o vizitez, desi stiam despre ce e vorba. E cam ca atunci cind o arzi pe una doar din dorinta de-a o bifa, desi nu ti-ai dorit-o niciodata.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Dar vizitatul capelei nu e atit de inspaimintator pe cit e faptul ca s-au gasit idioti care sa fure oase si cranii din pereti, motiv pentru care s-a facut un fel de balustrada protectoare din sticla pentru ca bolnavii sa nu poata ajunge la oase. Am intrebat si eu, din curiozitate, cam ce ciorbe se puteau pregati din oasele respective si raspunsul a fost ca cei care le-au ciordit sunt aia care se tin de spiritisme, acatiste si alte bazaconii oculte. Chestii care, fiind intr-o indisolubila legatura cu religia, reprezinta profunzimi ale mintii omenesti care, pentru un superficial si ignorant ca mine, sunt imposibil de patruns si inteles. Profunzimi pe care eu le numesc sarlatanii, intrucit mi se pare a fi un termen mult mai definitoriu.

In episodul urmator voi baga un Monserrat si o Quinta da Regaleira, c-asa-i sta bine turistului, cu atit mai mult cu cit acolo idiotenia asta macabro-scheletoasa e inlocuita cu frumusetea vietii. Cu frumosul creat de om in mijlocul frumosului creat de natura.

 

Read Full Post »


Ploua, sa-i fut!

Nu stiu daca v-am spus, dar am venit la Portugalia c-o intentie. De fapt, doua. Una sa mai scapam de iarna canadeza si doi, sa cautam un hogeac pentru iernile viitoare, pentru ca alea din Canada prea sunt date-n draci de arctice. Asa ca, intentia unu fiind rezolvata, am trecut la intentia doi.

Si cum in plimbarile noastre pe la piata de zarzavaturi, carne, peste si alte alea, am trecut si pe linga un bloc in constructie, am dat fuga la birourile unde se executau vinzarile apartamentelor. Aici am dat de o binevoitoare care ne-a dat cam toate amanuntele, cu documentatie cu tot. Problema e ca preturile sunt ca la Monte Carlo. Adica, pentru un apartament normal de 114 m2 cu doua dormitoare, cereau intre 700 000 si 850 000 de euro, functie de pozitionare. Pozitionarea de 700K era cam de pirnaie comunista. Poate chiar mai rau, ca la 5 metrii distanta sunt postate niste bloculete confort 3, de te lua jalea privindu-le. Deci, dupa un calcul sumar, ajungi la concluzia ca se cere un nesemnificativ 7600 de euro/m2 pe o pozitionare prietenoasa. Adica, multicel spre „ati inebunit, minca-v-as?”

Dar cum Paulo e un fel de omul orchestra, ne-a prezentat-o pe Ceu. Si pentru ca tot am cunoscut-o, am hotarit ca ea sa fie cea care sa ne arate cam ce e de vinzare in Cascais, mai ales ca e agent de imobiliare.

Si uite asa am dat peste un apartament in constructie, cu ceva finisari deja implementate. De placut nu mi-a placut, dar costa numai vreo 370K de euro, asa ca la pret as fi halit-o, dar in rest nu m-a atras cu nimic. Poate ca daca veneam din Romania as fi fost incintat, dar venind de la casa cu 3m inaltime si spatiu relativ mare, nu prea-ti mai da ghes inima la un 2,40 m inaltime si 110 m2 pentru un apartament cu doua dormitoare. Veti spune ca asta-i snobism. Pai este, dar ce sa-i fac? Sa-l fut, ca pe vreme? Obisnuinta fiind a doua natura si nu numai atit, dar obisnuindu-ne cu binele mai repede decit cu raul, bag sama ca nu sar prea mult din tiparele omenesti.

Asa ca l-am pasat. Apoi am vazut un resale, de 14om2 in Guia (se citeste Ghia, nu stiu din ce motiv) care ne-a placut, desi era tot de 2.40m inaltime. Frumos, dar la parter si cerea 725K de euro. Evident ca oferta care i-am fi facut-o ar fi fost in jur de 650K, dar parterul nu ma atrage, ca inca n-am ajuns in scaun cu rotile.

E si pe final de zi, am vazut un junghi de cu greu am rabdat sa nu borasc pe presurile lui. De fapt dupa prima incapere sau cotet, i-am spus agentei ca ar fi bine s-o tundem. Mai mult decit atit, proprietarul cerea un 300K de euro pe un jeg pe care as fi refuzat sa-l iau si daca mi-ar fi dat el 100K de euro sa scapede el.

Revin la urmatoarea ploaie, ca acum a iesit soarele.

Read Full Post »

Portugal, here I am (1)


Timp de zece zile n-am intilnit „niciun nor pe cer, soarele era stingher”, vorba cintecului „Valentina” a lui Florentin Delmar, dar astazi, a pus-o de-o mohoreala bahic0-sexuala. Asa ca, dupa ce am facut ce nu se declara, m-am apucat de scris, la un pahar de Golden Loch. Si-o sa-ncep cu inceputul, ca doar d-aia e inceput.

Periplul portughez a debutat cu un zbor de lunga durata. Adica in loc sa zburam 5-6 ore, pe direct, am luat-o-n rect, bagind unul de 10-11, fara sa mai calculez stationarea. Adica, o luam cu Air Canada ca-i mai sigura, de parca ceilalti isi arunca avioanele-n ocean cind ne vad pe noi. Dar ma rog, ajungem in Munich si grijuliu cum sunt, zic sa-mi iau o fiola made in Scotland, ca nu-i rau s-o ai in camera, in cazuri de rastriste. Bun, pun ochii pe o minora, una de 15 ani si dupa ce mi-o impacheteaza rusoaica sau ce-o fi fost ea de pamint, ca numai nemtoaica nu era, ma grabesc spre poarta. Punga, in care dormea fiola, era sigilata, dar n-avea toarte de care s-o apuci. Si atunci, ce era sa fac? S-o scap. Si-am scapat-o. Marele noroc a fost ca punga nu s-a spart, in schimb sticla s-a descompus in partile ei componente, numite cioburi, dind friu liber lichidului care s-a zbenguit in voie, ca sa ma umple pe mine de draci. Pare-mi-se, s-a prins ca nu va sfirsi in burta mea, dar de prost ce era, nici n-a banuit ca va lua drumul primei lazi de gunoi, unde l-am depus cu vesnica pomenire, cu tot.

Asa ca, am pornit-o cu dreptul, din punct de vedere al ficatului, si cu stingul, dintr-un punct de vedere personal.

Ajunsi in Lisabona, ne-am intilnit cu Paulo, care ne astepta cu taxiul lui si care dupa douazeci de minute ne-a depus la Hotel Baia, in Cascais. Bai, o minunatie de locatie si o nenorocire de hotel. De afara arata bine, dupa cum se vede si-n poza, ca d-asta l-am ales, basca review-urile care probabil ca fusesera scrise de angajatii hotelului. Cind am intrat in camera, ne-a luat de nas o putoare, de-am iesit mult mai repede decit intrasem. La receptie ne spune ca daca le dam 15e in plus pe noapte, ne schimba camera cu una mai brava. Ii dam si intram in urmatoarea. Nu mai mirosea atit de puternic, dar era un junghi de camaruta, meschina, un fel de chilie, ca si sora ei urit mirositoare si lipsita de orice ti-ai dori, la banii pe care i-au pretins. Altfel spus, o bataie de joc. Si hai ca as fi acceptat bataia de joc pentru o noapte, dar in niciun caz pentru trei saptamini, cit eram programati.

SONY DSC

A doua zi, dupa un somn „de cacat”, vorba unui contemporan … erudit, calare pe telefon. Am avut mare noroc ca la Expedia ne-a raspuns o indianca cu chef de munca si care ne-a ajutat mai mult decit ne-ar fi ajutat un unchi sau o matusa. Asa ca, dupa doua ore de tergiversari, reusim sa ne relocam la Vila Gale, la care statusem si in toamna lui 2017. L-am chemat pe Paulo si dusi am fost. Vila asta, desi e doar la 1500 de pasi distanta, e la 1500 de ani diferenta, in servicii si confort cu toate ca preturile sunt oarecum comparabile.

Asa ca, tuturor dusmanilor mei le recomand, calduros, hotelul Baia, cu accent pe „i”.

Fine primo tempo.

Daca si miine e naspa, revin.

Read Full Post »

Older Posts »