Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘cascais’


Motto:

Venit-am vineri din Carpati

Si azi ne planuim plecarea,

C-am vrea sa fim unde-i caldut,

Cind va da gerul si ninsoarea.

Si asta pentru ca in lumina postulatului care-mi apartine, „decit sa-mi fie rau, prefer sa-mi fie bine”

Asa ca, fo doua saptamini din iarna le-am planificat prin Caraibe, ceva luni, nu spun care, le vom petrece in Cascais, comme d’habitude, in Valencia, pe care n-am vazut-o inca si imprejurimile ei pentru ca are imprejurimi interesante. Si cum la Sevilla am stat intr-un hotel cu piscina si restaurant pe terasa, chestie extrem de placuta, am hotarit ca si de data asta sa cautam ceva asemanator. Si-am gasit, chiar prin centru Valenciei.

Dar asta referitor la zburdatul de care pomeneam. Referitor la KLM, sa-i fut. Doresc sa comunic faptul ca bagajele de cala nu ne-au parvenit nici pina astazi. Nu disper pentru ca nu merita sa disperi pentru niste boarfe, dar fiind boarfele noastre, am incercat sa le dam de urma. Ei bine, idiotii KLM-ului n-au fost capabili sa-mi spuna unde se afla bagajele neajunse din Amsterdam. Dar dupa ce i-am facut si cu ou si cu otet, primesc un telefon de la niste mexicanski. Iar unul Carlos, imi spune ca e-n posesia bagajelor noastre, caci KLM-ul ia rugat sa ni le aduca la Toronto. Bueno, hombre, dar apar doua intrebari. Una. De ce ne-a instrainat KLM bagajele fara consimtamintul nostru sau fara a ne instiinta? Si doi. Cum de operatorul KLM nu stia ca bagajele ne sunt aduse de „Malaguena salerosa”? Ar mai fi si-a treia, intrucit va trebui sa le platim mariachilor 20 de dolari pentru ca ni le aduc, cind canadianca Baljinder, de la bagaje pierdute, ne-a scris negru pe hirtie „free delivery”. In fine, nu e vreo paguba, dar principial vorbind, fuck KLM!

In rest, toate bune si racoroase, intrucit temperaturile de aici sunt mult sub 35-ul pe care l-am lasat, fara pareri de rau, in Bucuresti.

Read Full Post »

Marea hoinareala (3)


Intrucit mare parte din Portugalia o vizitasem in anii precedenti, exceptie facind Algarve, in sud, Braga si Guimaraes, in nord, am decis ca de data asta sa dedicam vacanta portugheza plimbarilor, urmind s-o punem de niscai vizite in Andalusia, motiv pentru care am arvunit inca din Canada patru excursii de cite o zi la Granada, Cordoba, Ronda si Cadiz.

Dar pina la Spania ne-am plimbat prin Cascais si Estoril de nu-mi mai simtem picioarele. Dar n-a fost rau, ca uite, acum, stau ca vatamatu-n casa si ma uit lung pe geam la mormanele de zapada, si la gerul care nu numai ca-l simti, da-l poti si vedea si chiar mirosi, atit e de nenorocit. Si va spun, impotenta solara e absolut deprimanta. Cind e soare si cald, parca ai mai mult chef de viata, de iesit, de respirat, de plimbat, mincat si de baut. Cind insa e ger cu spume, din toate chefurile, doar chefurile de mincat si baut imi mai ramin si asta nu face bine cintarului. Ar mai fi si alt chef, dar nu-l mentionez ca ne mai citesc copiii si-o sa spuna c-am dat in mintea lor.

Dar pentru ca plimbarile kilometrice de-a lungul falezei n-au nimic iesit din comun, zic sa trecem la Andalusia. Cum spuneam, Seville e un oras care nu trebuie ratat. Dar nu tot. Poti rata fara grija partea noua a orasului care-i cam jerpelita si nu prezinta vreun interes nici istoric si nici arhitectonic. In schimb centrul vechi, e superb. Stradutele inguste si intortocheate cu case divers colorate si cu balcoane inguste cu grilaje metalice, diferite, ca aspect, de la o casa la alta. A propos, ca asta e alta … aia care m-a surprins, atit la Portugalia, cit si la Spania. Zabrelele. Bey, n-am vazut in viata mea atitea case ferecate ca ale astora. Zabrele la usi, la feresti, la intrare, la iesire. E de groaza lumii. Grilajele sunt misto concepute, accept, dar tot sentimentul de puscarie generalizata ti-l dau, privindu-le. Diferenta ar fi ca la puscarie-i apara pe aia de afara de cei dinauntru, pe cind astea-i apara pe cei dinauntru de cei de-afara. Totusi, sa fie criminalitatea atit de mare incit orice gaura sau orificiu sa fie ferecat? Eu nu cred, desi gratiile ma contrazic. Sau o fi vreo moda ramasa mostenire de la mauri?

Dar asta e treaba lor, a mea e povestitul. Deci si prin urmare, La Seville am stat in centrul vechi, aproape de „ciuperci”, Seta de Sevilla. Asta constituie cea mai mare structura din lemn, din lume si-a fost „compusa” de un neamt. Sunt vreo patru ciuperci ale caror palarii sunt legate-ntre ele si care au si un pasaj deasupra lor pe care te poti plimba, contra cost, pentru a admira orasul de sus. Bag si citeva poze pentru edificare.

 

Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine decit sa ma plimbi prin muzee, mai bine ma futi. Stiu, unii vor spune „Vai, cum se poate, doar muzeele sunt hrana pentru ochi, suflet si intelect?” E uite ca … Vai, la mine se poate. Nu spun ca le ocolesc, spun doar ca nu ma atrag si-n consecinta, nu le caut. Si daca cumva ma-mpiedic de vreunul, nu-l parcurg, il alerg. N-am rabdare sa ma hlizesc la toti sfintii, cristosii si dumnezeii zamisliti de unul si altul si nici la naturi moarte, oricit ar fi ele de Gauguin colorate. Cind am fost la Prado, cred ca am vazut toata Biblia pictata. Numai ca Hristos dintr-un tablou semana cu Ioan din altul si cu Petru din al treilea. De fapt am mai spus-o la vremea respectiva. Era o harababura de fete care mai de care mai pleostite, mai spasite si lipsite de viata. Asta ca sa nu spun ca expozitiile de pictura … „geometrica” chiar le evit pentru a nu-mi produce dureri in cap, asa, de unul singur. Cind am vazut Ermitajul, m-au impresionat mai mult palatul in sine si vasele alea imense din malachit. Din cite-mi amintesc era si o trasura aurita. Aia cred ca era de pe vremea lu’ Becali.

Cind am fost la Monserat-ul Barcelonez, la Manastirea aia din virful cataroaielor, am intrat si la o expozitie Picasso. Dar era Picasso-ul dinainte de-a se cubiciza. Bun, am intrat, am vazut, am iesit si-am uitat. Ce mi-a ramas in minte e trenuletul cu cremaliera care ne-a dus sus la dracu, pe cataroaie si manastirile alea construite de vulturi, ca nu-nteleg cum a putut omul sa se cocoate tocmai acolo. Iar daca am mentionat vreodata expozitia aia in relatarile mele, am facut-o fugitiv si doar ca sa epatez asistenta, nu ca mi s-a lipit de suflet sau ca m-ar fi impresionat in vreun fel.

Si ca veni vorba, ati auzit pe cineva povestind de prin muzee si descriind cu lux de amanunte cele vizionate? Eu, i-am auzit pe multi spunind, „Am vizitat Louvre si, vai cit mi-a placut de mult!”  „Adica ce ti-a placut, Tantzo, podeaua, tavanul, mobilierul?” „Nuuuuuu, vai ce prostii vorbesti, ignorantule! Exponatele, bineinteles.” „Zau? Dar ce tablouri ai vazut?” „Aaaaaa……pai!” „Bun, nu-ti amintesti numele, dar din ce curente?” „Ce curent, tu chiar n-ai fost in niciun muzeu sa vezi ca geamurile sunt inchise?” Si cam atit. Asa ca, decit sa ma duc doar ca sa spun c-am fost, mai bine ma lipsesc. Daca as avea o cultura vasta in materie, care sa-mi permita sa-nteleg simbolismul culorilor si subtilitatile trairilor artistice redate-n forme si culori, da, dar cum n-o am, ce rost are sa ma duc ca sa ma uit ca boul la portocala?

Ce-mi place sa vad si sa aflu e arhitectonica locurilor, modul de viata al oamenilor, monumentele istorice, culinareala specifica zonei, muzica, dansul si de ce nu, unele traditii.

Dar pentru ca deja m-am lungit cu divagatiile, zic sa bag spaniolismele in postul urmator. Totusi, ceva poze cu Sevilla poate ca n-ar fi inoportune.

 

 

Read Full Post »

Marea hoinareala (2)


Dupa cum spuneam in postul precedent, in vacanta lusitano-iberica ne-am distrat foarte misto, cam de nota 8, ca pentru zece ne-ar fi trebuit o roaba de bani. Banii, de altfel, vor fi subiectul  ultimului post dedicat acestei vacante.

Pina atunci sa vedem ce alte activitati am mai bifat. Si pentru ca s-a-ntimplat sa-mi pice si ziua de nastere in aceasta perioada, am avut surpriza sa gasim in camera de hotel si o frapiera c-o sampanie si o prajiturica, iac-asa, din partea managerei, ca era dama buna. Surpriza a fost insa dubla pentru ca oamenii au incurcat zilele, fapt pentru care am gasit o sampanie si-o prajiturica pe 18 ianuarie si alta sampanie c-o alta prajiturica pe 19 ianuarie. Evident ca nu-i puteam refuza, fapt ce a condus la sampanizarea noastra gratuita si consecutiva.

Seara, ca seara se petrece, am invitat o familie cu care ne-am imprietenit acum trei ani, la Casa Velha. Un restaurant in centrul Cascais-ului cu pretentii si mincaruri pe masura. N-a fost o petrecere ca cele cu care suntem obisnuiti, dar a fost totusi o seara placuta, chiar si fara excesele unui party sanatos.

Un alt eveniment, notabil, a fost show-ul de flamenco din Sevilla. Show pe care ni-l recomandase receptionera urita si cu voce groasa, de la Cervantes, hotelul unde ne-am petrecut noptile andaluze. A propos, nu cred c-am intilnit portugheza sau spanioloaica frumoasa in vacanta asta. Probabil c-or fi stat ascunse si eu n-am fost in stare sa le depistez ascunzatoarea. Bine, cel putin, ca hotelul a fost foarte misto si serviciile ireprosabile. De fapt atit Vila Gale cit si Hotelul Butique din Lisabona nu ne-au dezamagit absolut deloc.

Bun, ajungem noi la El Palacio Andaluz si ne asezam la masa, ca era un show cu dinner. Sala cochetica si c-o scena incapatoare pe care artistii urmau sa-si probeze virtuozitatea. Cum spun, n-apucam sa ne asezam ca in sala dau navala vreo trei autocare de chinezi. Unde mai pui ca venisera si cu soriceii lor. Multi, neica! Ce cautau aia acolo, n-am reusit sa pricep, ca numai de jalea tropaita a tiganilor localnici nu le ardea.

Incepe spectacolul. Dar bag seama c-a inceput doar pentru noi, ca turma de chinezi chitaia de zor iar soriceii lor alergau de la o masa la alta ca anumite doamne, din vremea adolescentei mele, care alergau in curul gol de la o camera la alta, prin Athenee Palace, la produs. Dar cum probabil ca „Ssssst!” la chinezi e o invitatie la trancaneala, au continuat chitaiala si dupa indemnurile mele sonore.

La un moment dat, scos din minti de nesimtirea sobolanimii, am bagat un „Shut the fuck up!” si pentru o clipa au parut descumpaniti, cei cei care m-au auzit. Se gindeau probabil ca fac parte din spectacol, ca dupa acea clipa de nedumerire si-au continuat netulburati show-ul lor propriu. Problema era ca noi nu pentru show-ul lor venisem.

Si-atunci, vazindu-ma ignorat, mi-am revarsat indignarea asupra unei soricioaice care se zbenguia prin fata mesei noastre. „Fa, curva mica, chiar vrei sa ti-o iei in cadru festiv?” Pustoaica s-a prins ca era vorba de ea, dar cum nu stia romaneste, nu mi-a putut raspunde. In schimb i-a chitait ma-sii, ca bag seama tata n-avea. Aia, o urita cu spume, se uita la mine c-o privire care continea o tolba de sageti si parca ar fi vrut sa spuna ceva, exact ca mutul care-si da seama ca-i mut si ca interlocutorul nu-i cunoaste gimnastica limbajului. Asa ca s-a adresat comesenilor ei. Intr-o secunda toti se uitau la mine cu interes, de parca mi-ar fi cazut pantalonii-n vine si n-as fi purtat chiloti. Si probabil ca au spus si altora, ca am surprins si alte mese interesate de aspectul meu. Ca le-o fi convenit, au ba, nu pot spune, desi mi-am cam dat seama, dar cert e ca tevatura soriceilor a incetat. Cred ca-i umplusem de acelasi respect pe care-l nutreau fata de Mao. De chitait au mai chitait ei, dar pe pitici. Oricum, pe scena se cam ingrosase gluma, tiganii tropaind de sa sparga dusumeaua, acoperind chitaielile asiatice.

Concluzia a fost ca limba romana are un efect devastator asupra rozatoarelor.

Asta la flamenco, ca la fado cind am fost, la Taverna dos Trovatores, in Sintra, daca scoteai vreo vorbulita, imediat se uitau interpretii la tine cu repros. La fado live e ca-n catedralele pe care le-am vizitat. Cind incepeau aia sa se jeleasca, nici mustele nu-si mai permiteau sa biziie. Realitatea e ca si daca nu i-ai fi auzit, mimica fetei iti dadea de inteles cam ce crampe-i strabateau. Basca modulatiile vocilor. Sus-jos-sus-jos. Cind mai tare, de se zbirlea parul pe tine, cind mai pianisimo, ca deabea-i auzeai. La refren era ceva mai bine, ca atunci avea voie si asistenta sa mugeasca, tinindu-le isonul. Cu noi n-au avut succes, ca de unde portugheza? Unele cintece le mai stiam de la Amalia Rodriguez, dar marea majoritate-mi erau complet necunoscute. By the way, nasoala limba. Chiar ma gindeam, cum draci sa vorbesti o limba ca asta la o receptie pretentioasa sau la un simpozion stiintific? Asta-i limba de santier, de vorbit la prasit, dar nu si de saloane elegante, de sampanii si de pledoarii stiintifice. Dar na, poate ca nici romana nu suna chiar elegant in urechile altora, ca o buba, un stirv, o grija, un corb, un git, un cird, un bilbiit si inca multe altele, nu-mi suna nici mie foarte duios.

Un alt spectacol de fado, am fost sa-l vedem la Esquina de Alfama, in Lisabona. Aici, o alta „taverna mohorita unde patrunde ziua printre feresti murdare” am stat realmente ca sardelele-n cutie iar cintaretii mai aveau putin si ne cadeau in brate. Trebuia sa fii foarte atent cum te misti sa nu-i zbori vecinului paharul din mina sau sa-l ajuti sa-si bage furculita-n ochi. Mesele si scaunele era din recuzita celor sapte pitici, asa ca se statea cu genunchii la gura. Dar pentru ca am amintit de ochi, sa mai spun ca patronul, unul din cei patru interpreti, aducea foarte bine cu Basescu, mai ales la ochi. Numai ca asta se si strimba, functie de ce behaia el in cintec, asa ca era cam greu sa-l privesti si sa n-o arzi in hohote cind vedeai cum ii zboara ochii in directii diferite pe un fond grotesc. Motiv pentru care, atunci cind ii venea rindul, mai mincam, mai beam, tot sa nu-l privesc.

E si cam asta ne-a fost culturalizarea in materie de muzica si dans. In rest, vizite pe la muzee, palate, catedrale si restaurante si pe care le voi aminti in posurile viitoare impreuna cu recomandarile de rigoare. Pina atunci, alte poze de prin Cascais, incluzind sampania si Casa Velha.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Read Full Post »

Marea hoinareala (1)


Ziua Martisorului? Poate, dar pe ce continent? Ca aici vine Craciunul, lovi-o-ar canicula de iarna idioata! Dar, in fine, atit pentru doamnele care au ocazia de-a admira un ghiocel, pe viu, cit si pentru cele care inca-l mai pot rememora, urez un „Happy Martisor Day!”, ca sa mor daca stiu cum altfel se poate ura de Martisor, desi m-am tot caznit sa-mi aduc aminte.

Si acum sa trecem la „oile” mele, ca ce altceva pot face la doua noaptea?

Stiati ca ciobanasului ii place sus la munte, sus la munte, la izvor? Stiati. Dar stiati ca numai pe timpul verii? Cum vine iarna, cum da-n trashumanta si-si da drumu la vale, la cadurica, ca sa nu-i degere turloaiele. Pai si daca ciobanii fug de iarna, ca dracu de tamiie, eu de ce n-as fugi? Ce, eu-s mai prost? Drept pentru care, dupa cum s-a anuntat la CNN, FOXNews si Realitatea TV, am dat o tura, de vreo doua luni, prin batrina Europa. Nu prin toata, ca nu sunt vreun Badea Cirtan si nici sotia nu e vreo Simona Halep, dar o Portugalie si-o Andaluzie tot am bintuit.

E adevarat ca mi-as fi dorit alte tarimuri mai la nord de paralela 45, dar cum dorinta ne-a fost de-a pacali iarna canadeza, evident ca n-o puteam pacali cu iernile Scandinaviei. Aia va ramine una sau mai multe destinatii estivale, desi nu stiu cum s-ar diferentia de estivalele Canadei. Dar, na, asta-i omul. Daca as fi locuit in Suedia, mi-as fi dorit sa vizitez Canada. Oare?

In fine, in Portugalia am fost pentru a treia iarna, consecutiv, dar pe Andaluzia n-o mai calcasem. Asa ca in Cascais-ul portughez am executat, timp de-o luna, multe plimbari, bai de soare si restaurante, consumind un navod intreg de dorada, sea bass, caracatite si alte scirbosenii oceanice de care sunt absolut indragostit. In schimb, in Spania ne-am tinut de vizite. Sevilia, unde aveam cartierul general si pe care am umblat-o-n lung si-n lat de mi-am dat kilometrajul peste cap. Apoi Cadiz, Granada, Ronda si Cordoba. Evident ca tapasurile si sangriile au completat in mod placut vizitele istovitoare, dar interesante. Cu toate astea, pestele portughez, facut pe jar, va ramine in memoria papilei mele ca cel mai excitant aliment intilnit in vacanta. Dar pentru a da Cezarului ce-i al Cleopatrei, pot spune ca in Sevilla ai de vazut lucruri si locuri interesante cam cit in 10 Portugalii, cu toate Azorele si Madeirele lor, cu tot. Ce m-a frapat si nu in cel mai placut mod, a fost vocea grava a femeilor. Nu cred c-am auzit, in viata de pina acum, mai multe femei cu voci baritonale asa cum am auzit in Spania. Nu stiu care-i secretul, ca nu le-am intrebat, dar stiu ca era un banc cu Bula care-si motiva vocea grava prin faptul ca erau multi la parinti. Unii sugeau de la mama si ceilalti de la tata. Dar na, astea-s bancuri, realitatea e ca suptul, indiferent de natura lui, n-are cum sa-ti schimbe timbrul.

Exista totusi si o anumita comunalitate intre cele doua culturi. Jelitul. Bai frate, atit fado-ul portughez, cit si flamenco-ul spaniol sunt de un dramatism vecin cu muzica tiganeasca. N-am inteles eu cuvintele, dar jalea degajata de melodii si interpretari te duce cu gindul la datorii, amoruri esuate, bani pierduti, bocitoare si funeralii. Nu, nu spun ca nu mi-au placut recitalurile la care am asistat, spun doar ca emana tristete si mult dor de bautura. Ceea ce am si facut pentru ca nu ma pot impotrivi dorului.

Dar sa revin la pareri mai vesele. Consider, in mod sincer, ca Sevilla trebuie vizitata macar odata-n viata. Sevilla si Cordoba. Ambele sunt de neomis.

In alta ordine de idei, temperaturile n-au fost de Caraibe, dar rezonabile, intre 9, dimineata, si 18-24 pe dupa prinz. Si avind in vedere ca la Toronto, en même temps, mercurul cobora si sub -40C, cu vintul, as conchide ca pina si cele +9C au fost o binefacere pentru sistemul meu osos.

E adevarat ca in Portugalia am suferit vreo trei zile din cauza Elenei. O curva de furtuna care ne-a cam burnitat, vinturat si zgribulit, dar care nu a reusit sa ne tina-n casa. Pelerinele de ploaie facindu-si treaba pentru care fusesera cumparate. Insa nu ne plingem. Trei zile mai naspa din 51, in ianuarie si februarie, mi se par a fi nesemnificative si de neglijat.

Da’ luind-o pe scurtatura, as spune ca a fost o vacanta reusita si din punct de vedere cultural, nu doar termal.

Mai multe poze in postul viitor.

 

 

Read Full Post »


Si uite asa, din post in post, am ajuns la fundul sacului lusitan. Dupa cum spuneam, in plimbarile noastre zilnice, am descoperit, intimplator, adresa unde locuise Mircea Eliade. Eliade fusese trimis de Guvernul Legionar, la putere in acele vremuri, ca atasat cultural pe linga ambasada Romaniei din Portugalia. Afinitatea dintre Eliade si miscarea legionara fiind bine cunoscuta si documentata. De fapt Eliade a refuzat sa se dezica de acea miscare si de Garda de Fier, chiar si atunci cind a fost arestat din porunca lui Carol al II-le.  In fine, nu intru in detalii de ordin istoric si politic, dar ca sa vezi fatalitate,  Carol al II-lea cu Lupeasca lui au locuit intr-o vila in Estoril, la o ‘zvirlitura de bat de casa in care locuia Mirciulica. Vila pe care am vizitat-o, nu pentru ca m-ar fi interesat, ci pentru ca acolo locuieste acum, intr-un apartament, o amica, Mihaela, pe care am cunoscut-o toamna trecuta. Poze n-am facut, dar daca veti cauta pe google, vila Rei Carol din Estoril, veti vedea si vila si pe Mihaela. De fapt, in acele timpuri Estoril devenise refugiul monarhiei europene. Toti „fugitii de acasa” se aciuisera aici.

” „Foștii regi se adăpostesc la Lisabona”, se intitula un articol apărut în 3 martie 1952, în „The Milwaukee Journal”. Subtitlul e grăitor pentru starea de spirit surprinsă:„Își petrec timpul pregătiți permanent să caute noi refugii în caz de pericol”. Exponenții a cinci familii regale dădeau, potrivit ziarului american, strălucire comunității refugiaților de pe malul Atlanticului: Carol al II-lea, fostul rege Umberto al Italiei, Don Juan de Bourbon – moștenitorul tronului Spaniei, un conte de Paris, Henri de Orleans, și arhiducele Franz Iosif din Casa de Habsburg. Lor li se adăuga amiralul ungur Horthy, care cochetase și el cu instituția monarhică, în cei 24 de ani cât fusese regent al Ungariei. ” Aici puteti citi restul articolului care, drept sa va spun, e captivant.

De fapt, hotelul Vila Gale in care am stat e situat chiar linga Vila Italia unde se refugiase Umberto, macaronarul.

Dar ca sa revin, ca m-a cam luat valul, pe linga Eliade, am spus ca voi prezenta si ceva preparate culinare cu care ne-am intretinut in pauzele dintre plimbari si care, in majoritate, armonizeaza placut cu oceanul. Doar ca saltul de la Eliade la peste prajit mi se pare nesanatos si de aceea voi renunta la haloi si voi pune poze de prin Cascais, incluzind si resedinta lui Umberto, ba chiar si pe Mihaela.

SONY DSC

 

SONY DSC

 

Read Full Post »


Se spune ca vremea e schimbatoare ca femeia. Sau viceversa, ca ordinea-mi cam scapa. Dar oricare ar fi ea, ordinea, n-am auzit de femei care sa-si doreasca sa se uriteasca.  Ca poate o fac in mod involuntar, nu zic, e posibil, dar vremea o face si fara o motivatie temeinica. Adica din frumoasa de sa pice, se face de nu-ti vine sa te mai dai jos din pat.

Cam asta s-a intimplat in ultimile zece zile ale periplului lusitan. Norii permanenti, ploaie cu intermitente si ceva temperaturi mai pe la 10-12. Pina si oceanul incepuse sa dea in clocot, de nebun. Bag sama ca era posedat de niscai crampe ca izbucnea din cind in cind, la cite-un val, de te lua cu groaza. Valuri, neica, cit casa. Well … o casa mai mica, adica mai cotet confort sporit, cu etaj pentru ouatoare. Adica undeva la vreo cinci metri. Si cind se izbeau de mal, se producea o adevarata ejagulare exploziva, ca-n pozele pe care le-am tras, fascinat fiind de ceea ce nu mai vazusem pina atunci, decit in intimitate.

Offff, ca decit sa ma pui sa aranjez poze in WP, mai bine ma lasi sa dau din gura si din degete, ca la aia ma mai pricep. Ma refer la blogareala, de data asta.

In fine, pe o vreme ca asta de mai sus, ne-am aventurat intr-o … aventura (!?!) Adica am luat, asa de capul nostru, un autobuz pina la Sintra care e la vreo 20km de Cascais si unde ploua (ca sa fiu in ton cu vremea) cu palate.

Bai, e Sintra asta un loc asa, pe un deal, mai munte, unde se urca pe niste nenorociri de stradute din care ai impresia ca nu vei scapa cu viata. Cum or fi construit. aia, palatele pe stincile alea, n-am idee tot asa cum n-am ideea de cum au construit si aia la Monserrat-ul spaniol sau la Meteora greceasca. Ca sincer, la cit teren drept e de jur-imprejur, cred ca doar matochist sa fii, sa te supui la astfel de chinuri.  Sau poate ca or fi fost d-aia care se autoflageleaza de dragul prostiei care-i guverneaza.

Dar daca e sa faci abstractie de „cum?” atunci dai de „ce” si ramii mut. Ce splendori au reusit aia sa construiasca si sa imbine cu splendorile naturii, e de poveste. Pe bune!

Da’ s-o luam pe rind. In Sintra, cel mai faimos, viu colorat si mai in virful dealului, exact cam ca -ula calului, strajuieste Castelul Pena. Cum insa pe ala il vazusem anul trecut, l-am sarit.

Si din saritura am ajuns la Quinta de Regaleira. Ei bine, asta nu se putea vizita, dar puteai vizita gradinile unde va spun cu mina pe drapel, ca ai ce sa vezi. In primul rind sunt doua, asazise, fintini sau puturi a caror logica nu ne-a explicat-o nimeni, dar care corespund cu niste grote sapate de ape. Banuiesc ca propitarul s-a aventurat in grotele respective si a dorit sa le faca mai multe iesiri. In fine, cert e ca sunt spectaculoase. Cel putin una dintre ele, ca pe a doua n-au apucat s-o finiseze. Si pentru a va dovedi ca nu-l maninc pe … dinsul, cum spune o vorba moldovineasca, bag si ceva poze, desi daca-l google-iti, gasiti cu sutele, dar nu facute de mine.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

 

 

 

 

Ziua urmatoare, dar mai pe ploaie, am vizitat si palatul Monserrat. Superb! Nici mare, nici mic. Frumos conceput pentru o familie, nu pentru suite intregi. De fapt nici nu stiu daca sa-l numesc palat, asa cum o fac portughezii, dar tinind cont de parcul in care a fost construit, poate ca si-ar merita titulatura. Astuia n-am fost capabili sa-i umblam toata gradina pentru ca, dupa cum am spus, ne-a trintit o ploaie care ne-a schimbat planul initial. Iata si pozele si nu va mai lamentati ca sunt multe, ca daca am facut 1000, ce draci sa fac cu ele, daca nu sa le si postez?

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

 

Read Full Post »


Ploua, sa-i fut!

Nu stiu daca v-am spus, dar am venit la Portugalia c-o intentie. De fapt, doua. Una sa mai scapam de iarna canadeza si doi, sa cautam un hogeac pentru iernile viitoare, pentru ca alea din Canada prea sunt date-n draci de arctice. Asa ca, intentia unu fiind rezolvata, am trecut la intentia doi.

Si cum in plimbarile noastre pe la piata de zarzavaturi, carne, peste si alte alea, am trecut si pe linga un bloc in constructie, am dat fuga la birourile unde se executau vinzarile apartamentelor. Aici am dat de o binevoitoare care ne-a dat cam toate amanuntele, cu documentatie cu tot. Problema e ca preturile sunt ca la Monte Carlo. Adica, pentru un apartament normal de 114 m2 cu doua dormitoare, cereau intre 700 000 si 850 000 de euro, functie de pozitionare. Pozitionarea de 700K era cam de pirnaie comunista. Poate chiar mai rau, ca la 5 metrii distanta sunt postate niste bloculete confort 3, de te lua jalea privindu-le. Deci, dupa un calcul sumar, ajungi la concluzia ca se cere un nesemnificativ 7600 de euro/m2 pe o pozitionare prietenoasa. Adica, multicel spre „ati inebunit, minca-v-as?”

Dar cum Paulo e un fel de omul orchestra, ne-a prezentat-o pe Ceu. Si pentru ca tot am cunoscut-o, am hotarit ca ea sa fie cea care sa ne arate cam ce e de vinzare in Cascais, mai ales ca e agent de imobiliare.

Si uite asa am dat peste un apartament in constructie, cu ceva finisari deja implementate. De placut nu mi-a placut, dar costa numai vreo 370K de euro, asa ca la pret as fi halit-o, dar in rest nu m-a atras cu nimic. Poate ca daca veneam din Romania as fi fost incintat, dar venind de la casa cu 3m inaltime si spatiu relativ mare, nu prea-ti mai da ghes inima la un 2,40 m inaltime si 110 m2 pentru un apartament cu doua dormitoare. Veti spune ca asta-i snobism. Pai este, dar ce sa-i fac? Sa-l fut, ca pe vreme? Obisnuinta fiind a doua natura si nu numai atit, dar obisnuindu-ne cu binele mai repede decit cu raul, bag sama ca nu sar prea mult din tiparele omenesti.

Asa ca l-am pasat. Apoi am vazut un resale, de 14om2 in Guia (se citeste Ghia, nu stiu din ce motiv) care ne-a placut, desi era tot de 2.40m inaltime. Frumos, dar la parter si cerea 725K de euro. Evident ca oferta care i-am fi facut-o ar fi fost in jur de 650K, dar parterul nu ma atrage, ca inca n-am ajuns in scaun cu rotile.

E si pe final de zi, am vazut un junghi de cu greu am rabdat sa nu borasc pe presurile lui. De fapt dupa prima incapere sau cotet, i-am spus agentei ca ar fi bine s-o tundem. Mai mult decit atit, proprietarul cerea un 300K de euro pe un jeg pe care as fi refuzat sa-l iau si daca mi-ar fi dat el 100K de euro sa scapede el.

Revin la urmatoarea ploaie, ca acum a iesit soarele.

Read Full Post »

Portugal, here I come!


In urmatoarele trei saptamini ma puteti gasi aici, daca chiar nu mai puteti astepta.

Happy Valentine’s Day!

Read Full Post »