Trebuie sa fii nebun, sa te crezi absolut normal

                    Asta-i una din cugetarile mele de care sunt foarte mindru. Nu numai ca-mi place jocul de cuvinte, dar cred ca reflecta purul adevar. Si poate ca ar fi trebuit s-o pun la persoana intiia singular, dar din cite am observat, pina acum, poate fi extrapolata fara riscul de-a gresi.

                    Fiecare avem cite una sau mai multe “particularitati” care ne scot din normalul unanim acceptat. Ma refer aici la particularitatile legale, nu la atitudini antisociale sau ilegale. Eu de exemplu, desi nu cred ca as fi cel mai bun exemplu, intrucit sunt mult peste medie, in privinta particularitatilor, sunt egoist, ipocrit, superficial, imi plac femeile (nu rideti, a devenit o particularitate), vorbesc de tite, pizda, fut ca de bomboane fondante, fac curte femeilor fara un scop anume (bine, le fac curte si cind am un tel prestabilit, dar asta nu-i particularitate), m-am lasat de fumat dupa 25 de ani, am emigrat aiurea-n gard, muncesc, desi urasc munca (asta o mai fi constituind o particularitate?), stiu de gluma, nu stiu de ironii sau jigniri,  imi place sa birfesc si-mi place sa fiu birfit (asta de pe urma, chiar ca-i iesita din comun), dansez (chiar si cind sunt singurul care-o face), nu-mi place sa sofez (dar o fac de nevoie), sunt megaloman, sunt direct, nu sunt modest, sunt infatuat (mai pe larg in postul de simbata), nu ma consider imferior nimanui,  ma tund jos si la subrat, nu prea stiu ce-i rusinea,  dar nici nu-mi fac probleme. De ce?

                    In primul rind pentru ca toate, cele enumerate, sunt particularitati numai din punct de vedere teoretic. Practic, sunt trasaturi comune, dar dezavuate si nerecunoscute. Si in al doilea rind, in cazul ca primul va fi contestat (cu siguranta) , nu-mi fac probleme pentru ca “e rau sa fii timpit, dar mult mai grav e sa fii timpit si sa nu-ti dai seama”. Asa ca, atita timp cit sunt constient de „particularitatile” care ma caracterizeaza, ma pot declara multumit  de mine insumi. Veti spune ca automultumirea nu este o caracteristica a societatii umane. Bun, o trec si pe asta la particularitati. Si pina la urma, tot e bine ca nu-s nebun, conform cugetarii din titlu. Cine, ce mai are de comentat?

Read Full Post »

Aspectu’ si respectu’

Stiu ca pe unii ii doare-n brisca de aspect. Pe mine, nu. Parerea mea e ca felul in care prezinti si te prezinti, este important in orice imprejurarea si denota respectul pe care ti-l porti, in primul rind, tie insuti si apoi celor cu care intri in contact, sexuat sau asexuat. N-as putea sa iau din glastra florile pe care le-am cumparat acum doua zile si sa le duc cadou, ca pe-o matura, cuiva care m-a invitat la o onomastica sau aniversare sau chiar la o petrecere oarecare. Consider ca ar fi degradant pentru mine si lipsa acuta de respect, din partea-mi, fata de  destinatara acelui buchet. Si pentru ca veni vorba de cadouri, nu m-as putea duce la o astfel de ocazie cu un…gunoi,  care mi-a ramas nevindut de la ultimul „garage sale” si sa-l intind ca pe-o pomana, „na ba d-acilea si zi bogdaproste!” Cum ati reactiona daca de-o aniversare sau o onomastica  unul din invitati v-ar aduce un obiect basit, un print de rahat, uzat, neimpachetat, tinindu-l cu un deget de sirma cu care se agata de regula pe perete. Si asta nu-i tot, caci in loc de felicitare, care costa cit 10min de munca(dupa taxe), iti trinteste citeva lamultianuri scrise in graba cu carioca pe spatele aceluiasi tablou de prost gust.  Si sa ne intelegem, vorbim de oameni care au vazut toata Europa si parte din Americi. Oameni care se dau jos din Lexus, nu din Trabant. Oameni cu posibilitati, nu nevoiasi, care isi dramuiesc fiecare centima. De fapt, e lucru constatat ca oamenii „simpli” au o doza mai mare de bun simt, decit semeni lor mult mai avuti. Revenind la exemplul de mai sus, eu i-as spune personajului, direct si fara echivoc, cam cum m-am simtit. Dar nu atunci pe loc, ca sa-mi stric petrecerea, ci a doua zi, si cumva la telefon. Ce i-as spune? Ca mi s-a parut o lipsa de respect si ca n-am ajuns lada de gunoi a nimanui. Iar daca mi s-ar replica,  „n-am stiut ca am ajuns sa analizam cadourile?” as raspunde „cum nu? evident ca le analizez, asa cum o face toata lumea, chiar si cei care-si pun aceasta intrebare” Nu, nu le evaluez, ca nu ma intereseaza valoarea, dar un cadou iti poate arata mai bine decit o caldare de amabilitati recitate, cam cu cine ai de-a face. Cind primesti un fir de trandafir, frumos ambalat si cu un card alaturi, simti ca omului i-a pasat de tine si de evenimentul respectiv din viata ta, ca s-a gindit si l-a preocupat, chit ca acel cadou a costat zece  dolari, nu o suta. Dar cind iti vine cu un obiect ramas prin boxa de la subsol, ca sa se „achite” de-o invitatie, e clar ca omul a venit strict pentru petrecere si ca-l doare direct in rect de tine si de ceea ce reprezinta acea zi pentru tine. Respectul respectivului, fata de tine, are cam aceeasi valoare pe care-o are preputul la evrei. Mai tirziu, am aflat ca nu suntem primii carora li s-a intimplat asa ceva si ca perechea nu era la prima meschinarie, dar nimeni n-a avut curajul sa le-o spuna, fiindu-le, intr-un fel, rusine de rusinea lor. Doar ca eu consider ca nesimtirea n-are rusine, si atunci cum sa-mi fie rusine de ceea ce lor le lipseste? Pe de alta parte, consider ca lucrurile trebuiesc spuse direct, pe numele de familie, nu cu pseudonime, porecle si menajamente inutile. In primul rind, mi se pare ridicol sa nu le-o spui celor in cauza, dar sa-i discuti cu altii, care nu pot influenta in vreun fel situatia. Pe de alta parte, neamul prost va considera ca-i firesc sa procedeze asa, atita timp cit nimeni nu-i spune contrariul. Desi, ceea ce-au patit alti amici, depaseste cu mult puterea mea de intelegere si chiar ma face sa cred ca totul e premeditat. Adica, roaga un amic care pleaca in vacanta sa-i cumpere un lucru din Franta si dupa ce i-l aduce, i-l returneaza spunind ca nu-i vine bine si ca amicul isi poate recupera banii next time around in Paris. Sau isi uita cinci tigari intr-un pachet la petrecerea ta si te suna a doua zi sa vada daca nu le-ai gasit. Iar cind tu vazindu-l insistent, ii spui, „bai nu sunt nicaieri, dar iti cumpar alt pachet daca e o problema, el te-ntreaba cind sa vina sa le ia. Sau, ii duci cadou niste ustensile din  marmora pentru bucatarie si dupa doua saptamini, cind va vedeti, te pomenesti ca ti le da inapoi „bai nu avem nevoie de ele, luati-le si poate le puteti returna. Daca gasiti din inox, ne-ar interesa” Sau il invitati la masa si aduce o sticla de bautura pe jumatate goala ca „atit mai avea in casa”. Si lista poate continua.  Voi ati putea trece cu vederea, considerind ca o contra ar putea pulveriza amicitia, desi ce dracu de amicitie e aia care nu se bazeaza pe respect reciproc?  Vorba e, voua vi s-a intimplat asa ceva vreodata si cum ati reactionat?

Read Full Post »