Nu, nu la Putin ma refer, ca ala a spus-o pe bune si pe intelesul tuturor neamurilor. Ala n-are nevoie de sa sau de iapa pentru a-si expune punctul de vedere. Pina si pe Trump l-au domesticit trepadusii politici, Putin raminind cam singurul animal in libertate. Putin continua sa vorbeasca limba multimii din care provine si nu-i pasa de sensibilitatile pretinse de anumite minoritati, pe care nici nu le recunoaste. Putin, si inca vreo doi – trei sefi de stat, sunt cam singurii carora le pasa de popoarele lor, de traditiile lor, de identitatea, de fiinta lor nationala si mai putin de ce scrie la corectitudinea politica a asa-zisilor generosi. Generosi cu altii, nu cu ai lor.
Esti musulman si vrei sa traiesti in Rusia, atunci trebuie sa-i respecti traditiile, sa muncesti si sa nu astepti cine stie ce privilegii in plus fata de restul populatiei. Rusia nu te-a chemat si n-are nevoie de tine, dar daca tu vrei sa traiesti in Rusia, trebuie sa vorbesti ca un rus, sa traiesti ca toti ceilalti rusi si sa te supui legilor Rusiei, nu legilor Islamismului. Daca nu, valea! Rusia n-o sa-si schimbe traditiile si modul de viata pentru ca vrea un grupusor de musulmani. Rusia nu e o tara musulmana si asta trebuie sa inteleaga cei care si-o doresc ca resedinta permanenta. Daca vor musulmanie, sa si-o caute in alta parte, ca sunt destule tari musulmane pe Pamint. Care-o fi motivul pentru care nu aleg sa traiasca in acele tari, din moment ce ala e modul de viata la care aspira? Dar daca vor la Rusia, care va sa zica vor sa traiasca ruseste.
Il acuza careva? Poate, dar rusii lui il aclama si asta conteaza. Omul vrea sa prezerve traditiile rusesti. Nu vrea sa-si piarda identitatea de dragul unor voturi si a unor principii idioate menite sa distruga identitatea nationala. Mai spunea Putin ca nu vrea sa-si fucked up tara, asa cum a facut Franta, Anglia, Germania, America. Si hai sa va spun un secret pe care-l stie toata lumea, marea majoritate a popoarelor civilizate impartasesc parerea lui. Cei care vor sari ca arsi, vor fi politicienii. Cei care fucked up totul in jurul lor si care, pentru a parea ceea ce nu sunt, vor minca tot cacatul necesar.
Asta nu inseamna ca-l iau in brate pe Putin, care are mai multe bube-n cap, decit par, dar daca e ceva de apreciat, vreau sa cred ca inca mai sufar de-o oarecare obiectivitate, cu atit mai mult cu cit nu sunt politician, ci doar un observator care alege sa spuna ceea ce gindeste.
Dar sa revin la titlu. Faptul ca spui ceea ce gindesti iti poate aduce si prejudicii. Mai mari sau mai mici. Pentru ca interpretarile se dau functie de o anumita situatie si de interesul fiecaruia. Generalizarea ta e particularizata si esti pus la zid pentru ca mintea unora, nu spun care, dar se stiu ei, judeca afirmatia prin prisma ingusta a subiectivismului, refuzind sa vada si sa intelega o realitate evidenta. Prietenii se rup. Amicitii se uita. Esti catalogat, cum spuneam, ca fiind asa cum nu esti, pentru ca intr-un anumit context, o afirmatie n-a dat bine subiectivitatii dobindite de unii sau altii.
Cind ma refer la musulmani si la refugiati in general, ma refer la cei care nu vor sa se adapteze, sa se integreze. Ma refer la cei care vor sa-ti impuna tie felul lor de-a trai, de-a gindi si de-a se comporta. Fara doar si poate ca exista printre ei si oameni cu simtul masurii si cu bun simt, care inteleg ca daca iti vin in vizita, normal e sa respecte obiceiurile casei, nu sa incerce sa ti le impuna pe-ale lor. Pe astia ii accept si nu numai eu. Toti suntem dispusi s-o facem. Dar cind intinzi un deget si vezi ca unii incearca sa-ti ia toata mina, atunci te revolti iar unii o si arata. Eu fiind unul dintre acei „unii”
In ceea ce ma priveste, concluzia e unica, de data asta. Bravo Putin!
Despre ce discurs e vorba? Mai pune și câte-un link (după cum îți spuneam și altă dată).
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Altfel, sunt de acord că Putin n-are grețuri, dar nu știu concret la ce te referi.
ApreciazăApreciază
On February 4th, 2013, Vladimir Putin, the Russian president, addressed the Duma,
(Russian Parliament), and gave a speech about the tensions with minorities in Russia:”In Russia live Russians. Any minority, from anywhere, if it wants to live in Russia, to work and eat in Russia, should speak Russian, and should respect the Russian laws. If they prefer Shari ‘a Law, then we advise them to go to those places where that’s the state law. Russia does not need minorities. Minorities need Russia, and we will not grant them special privileges, or try to change our laws to fit their desires, no matter how loud they yell ‘discrimination’.We better learn from the suicides of America, England, Holland and France, if we are to survive as a nation. The Russian customs and traditions are not compatible with the lack of culture or the primitive ways of most minorities.
When this honourable legislative body thinks of creating new laws, it should have in mind the national interest first, observing that the minorities are not Russians.
The politicians in the Duma gave Putin a standing ovation for five minutes!
Sau, ceva mai elegant, dar cam tot pe acolo
We must create the conditions for immigrants to normally integrate into our society, learn Russian and, of course, respect our culture and traditions and abide by Russian law. In this regard, I believe that the decision to make learning the Russian language compulsory and administer exams is well grounded. To do so, we will need to carry out major organisational work and introduce corresponding legislative amendments.
De primul speech se spune ca e posibil sa-l fi dat, dar ca n-ar exista o dovada palpabila. Si ca ar fi o facatorie virtuala dupa speech-ul australienilor.
Al doilea, in schimb, e verificat si asta ma face sa cred ca si primul ii apartine. Cu al doilea a iesit ca sa-l sugar coated pe primul. Asta cred ca e si motivul pentru care i s-au sters urmele primului.
ApreciazăApreciază
Well, cam așa ar trebui să se exprime orice președinte de stat.
ApreciazăApreciază
Dupa parerea mea exprimarea trebuie sa fie clara si transanta pentru ca daca nu spui lucrurilor pe nume, in general, e vorbarie goala care are rolul sa epateze, nu sa rezolve. Evident ca speech-ul nu trebuie sa lezeze, sa jigneasca sau sa defaimeze, dar adevarul trebuie sa prevaleze, oricit ar parea de dur pentru unii.
ApreciazăApreciază
Era un banc. Când un diplomat îți spune da, e poate. Când îți spune poate, e nu. Când îți spune nu, nu mai e diplomat. Când o femeie îți spune nu, e poate. Când îți spune poate, e da. Când îți spune da, e prostituată. 🙂
Ca să spui lucrurilor pe nume, îți trebuie sau o dictatură, sau o libertate interioară foarte mare. Pentru că altfel, chestia aia nu dă bine la cutare grup, chestia aialaltă te pune într-o lumină proastă, așa că discursul pe care-l citești e o apă de ploaie scrisă de niște consilieri. Și de asta Putin e mai tare decât toți ceilalți președinți de state cu pretenții. Că-și permite să spună lucrurilor pe nume.
În plus, are și dreptate.
ApreciazăApreciază
Da’ de unde stii tu, voinicule, astfel de bancuri deocheate? 😆
Bai, as vrea sa apuc ziua in care toti politicienii o spun asa cum e. A fost Trump, e Putin. Or mai fi si altii? Ca d-asta-i admir eu p-astia doi, nu pentru babardelile la care s-au dedat de-a lungul timpului. Sa nu ma intelegi gresit, asta nu inseamna ca-i condamn. 😆
ApreciazăApreciază
Adică Putin se teme că două mii de musulmani ar acoperi, cu burka lor, sunetul balalaicei rusești?!
ApreciazăApreciază
Putin nu se teme, vrea doar sa le taie macaroana, din cite inteleg.
ApreciazăApreciază
Renata, un anumit Dorel ma intreaba de email-ul tau. Nu i l-am dat si nici nu i-am aprobat comment-ul. Daca vrei s-o fac, spune-mi.
ApreciazăApreciază
Știu că nu se face așa ceva, dar m-ar interesa foarte mult emailul domnișoarei Renata. La multi ani și din partea mea doamnei și toate cele. Vă potriviți de minune.
ApreciazăApreciază
Derele se pare ca stii bine ce stii.
Multumesc pentru urari si toate cele bune si tie!
ApreciazăApreciază
Stai asa ca treaba cu musulmanismul e poveste veche la noi, nu noua ca pentru restul europei (desi ezit sa ne numesc europeni). Avem noi musulmanii nostri ca parte a federatiei (aia din diversele republici caucaziene, de exemplu). Si probleme cu ei de muuult timp (vezi atentatele cecene).
Federatia Rusa are musulmani cacalau. Cu moschei si tot ce vrei. Federatia Rusa (nu Rusia) e din start plurietnica (cam 134 de etnii) si pluri-religioasa (sau cum s-o zice in romana ca n-am chef sa caut). Singura treaba e ca, tot istoric, aia de prin republici cand vin la centru si-o iau indiferent daca vor sau nu vor sa se integreze. De fapt ei or vrea sa se integreze (zic de prapaditii care vin de prin republicile limitrofe sa lucreze la centru, multi oameni absolut ok, dar saracani), dar nu-i integram noi. Putin n-a avut nimic e lucrat la asta, el exprima pur si simplu vox populi. Antipatia fata de aia e acolo, nu baga bocanc, doar incurajeaza. De aia e si popular si stie si el. Asisderea cu homosexualii si alte categori defavorizate. Rusia e o tara inca foarte clasica in conceptii si, de fapt, o tara militara. Nu merg nuantele. La Centru joci dupa regulile majoritatii etnice ruse.
ApreciazăApreciază
Asta spuneam si eu. Vox populi e o expresie a democratiei si mi se pare normal sa fie adoptata si de politicieni.
ApreciazăApreciază
Vladen, tu chiar ai trăit în Rusia? Cum de vorbești/scrii atât de bine românește (mă refer la lexic, mai ales)?
ApreciazăApreciază
Sunt rus get-beget, prima data am pus piciorul in Romania la 16 ani. Nevasta mea e romanca insa si nu vorbeste rusa, acasa vorbim romana (si am luat-o cum s-a putut legal deci am vreo 20 de ani de experienta cu romana 🙂 ). A ajutat ca am stat si ceva ani prin Romania, am citit multe carti in Romana si stiu franceza de cand eram bebelus :). Altfel e doar o aparenta ca o vorbesc/scriu bine, aplic tertipuri clasice (gen folosit arhaisme, expresii neaose si de prin literatura, greseli gramaticale incetatenite dar care dau stil, apostrof pentru imitst „limbaj oral”). Cine ma stie de mai multa vreme, gen Vero sau psi, stie ca am limite clare (pacatoasa de virgula, de exemplu sau i-ul multiplu plus ceva acorduri). Asta fiindca n-am invatat-o formal. Am noroc si ca invat foarte usor limbi straine si romana chiar nu e grea. In vorbit se simte accentul mai des decat as vrea, in scris e mai usor de camuflat.
ApreciazăApreciază
🙂 🙂 🙂
În viața mea n-am auzit o explicație mai exhaustivă, pentru orice!
ApreciazăApreciază
Deformare profesionala :))
ApreciazăApreciază
Am uitat sa mentionez ca am blog in romana din 2010 (articolele de la inceput sunt asa scremute ca dau dureri de dinti) si la fel si cont de fb romanesc (adica doar prieteni romani) pe care-s activ ca sa-mi intretin si imbogatesc limbajul ca nu pot injura doar de naiba cum as invata de la nevasta-mea, ca am si eu o prestanta… 😛
ApreciazăApreciază
Nu, Gigli, nu da adresa mea unor necunoscuți (chiar dacă am făcut-o publică de mai multe ori!) și mulțumesc că ai gândit așa.
ApreciazăApreciază
Bună! Am trecut doar să-ți las o recomandare de carte, având în vedere cã acum ai poate mai mult timp liber și poate și timp pentru citit. Eu am gãsit-o foarte interesantă, altfel nu aș fi îndrãznit să o recomand.
” Cele 5 răni care ne împiedică sã fim noi înșine” Lise Bourbeau (e o canadiancă cunoscutã) Psihologie. Se gãsește și online, gratis: numele cărții urmat de „pdf”.
Eu am aflat de ea urmãrind o emisiune unde a fost invitatã o persoană despre care aveam o cu totul altă pãrere înainte. M-a surprins oarecum plăcut.
Un fragment din emisiune (eu am vãzut-o toată).
Eu zic cã: Merită cititã!
ApreciazăApreciază
Bine-ai revenit pe plaiurile papale. don’soara!
Referitor la cartea pe care o recomanzi, nu observ sa fie ceva nou sub soare. In metalitatea actuala, toti cei de virsta mea si nu numai, am fost abuzati, intr-un fel sau altul, in copilarie. Asta pentru ca pe cind eram copil „bataia era rupta din rai”, „unde da parintele, creste” si alte prostii de genul asta. „Disciplina” era piatra de capatii a educatiei parintesti. Ca toate suferintele copilariei au lasat sechele mai mult sau mai putin adinci, nu ma indoiesc si am si recunoscut-o prin postarile trecute. Pentru ca daca stai sa analizezi, e un fel de mostenire pe care am preluat-o fiecare. Dar cine e inzestrat cu discernamint, cu un puternic simt al realitatii si un dezvoltat simt de raspundere si adaptabilitate e capabil sa diferentieze si sa-si trateze singur afectiunile, ambulatoriu, fara sa apeleze la „doctori” si „internari” 😉
ApreciazăApreciază
Da, ai dreptate, Papa. Dar cartea e una din acele lecturi benefice, utile, care te ajută sã realizezi singur și mai repede anumite aspecte importante care te impacteazã, te ajută să te analizezi mai bine, sã înțelegi și îți mai sugereazã și ce sã faci. Ba mai mult te ajută sã-i cunoști și să-i înțelegi și pe alții mai ușor. Practic te pune să gândești, iar tu treci prin filtrul tău informația și doar îți zici în sinea ta „daaa, am observat asta la mine, la x, la mama, la…, ce tare!”, „da, așa e, e logic ce scrie aici!”. E o carte care te ajutã să te cunoști mai bine și să admiți ceea ce poate altãdatã negai cu înverșunare când mergeai pe un drum greșit ca un cal cu ochelari prost, mințindu-te mai întâi pe tine și luptându-te pentru o falsã fericire, adunând în schimb tristeți, bâjbâind în întuneric, reacționând într-un mod negativ la cea mai mică atingere a acelei răni și neînțelegând de ce nu îți ies lucrurile cum vrei, de ce ți se întâmplă anumite chestii numai ție, de ce pe tine te dor mai tare anumite faze, de unde senzibilitatea aceea exageratã, etc.
Adicã eu prefer așa o carte în schimbul unui roman ficțiune sau altui gen de literatură. Dar nah, eu am propus, decizia îți aparține. Poate cã nu avem aceleași gusturi și nu gândim la fel asupra acestui lucru. 🙂
Nici eu când mă decid sã citesc o carte nu îmi fac așteptãri mari dar uneori sunt foarte fericitã că am ales să citesc acea carte, cum e și în cazul acestei cãrți.
Dacã o citești, mi-ar plãcea să-mi scrii o impresie.
Mulțumesc!
ApreciazăApreciază
Elenuto, sa-ti spun drept, mi-ai produs o rana-n piept. 😆
Reiau, dar pe un ton mai serios. Imi cam ajunge cit ma cunosc si cit ii cunosc pe altii. Nu-mi mai trebuie alt „training” pentru clarificari. Am avut destule bube-n cap, de-a lungul anilor. Unele le-am vindecat, altele s-au vindecat de la sine iar altele inca le mai am. Ce-mi trebuie sa mai descopar si de ce? Care-mi va fi cistigul daca, sa presupunem, mi-as da seama de anumite greseli? Doar asa pentru a-mi crea mustrari de constinta? Sau regrete? Nu cred ca este ceea ce-mi lipseste si nici nu le duc dorul 😆 Nu consider ca am nevoie de cineva sa ma treaca strada. O pot face si singur.
Ca o Andreea Balan avea nevoie de-o carte pentru a afla care i-au fost realitatile vietii, e regretabil, chiar deplorabil, dar si laudabil, pe de alta parte.
Sunt oameni care se nasc leaders si altii care se nasc, followers. Cei de pe urma au nevoie de cineva sau ceva care sa-i calauzeasca. Nu pentru ca ar fi prosti, ci pentru ca le e teama sa ia decizii de unii singuri. Fug de responsabilitate. Se simt mai bine daca altii le spun ce sa faca si cum sa gindeasca. Asta nu inseamna ca ei nu au capacitatea de-a analiza, dar aleg sa n-o foloseasca. Bine, unii chiar n-o au si alora chiar le trebuie un cineva sa le duca lingura la gura.
Sa nu crezi ca ma simt vreun mintos. Nu, doar ca am mare incredere in felul in care gindesc. 😉
Oricum, apreciez sugestia ta.
ApreciazăApreciază
Papa, eu cred că tu produci un fel de clei/lipici conversațional. Nu râde, căci așa e. Dai așa niște rãspunsuri de nu se poate omul abține să nu îți rãspundã iarãși.
Îl roade ceva pe dinãuntru, îl mănâncă degetele, îl nãpãdesc ideile sã îți dea replicã, pur și simplu nu-l lasã inima sã nu rãspundã. Cred cã o fi și vina mea, recunosc, cã sunt persoane imune la toate cleiurile din lume.
Cum să crezi cã eu ți-aș recomanda o carte care sã te umple de regrete? Nu! Tocmai cã atunci când înțelegi de ce ai avut o anume reacție negativã, te ierți, pentru că înțelegi că nu e vina ta neapãrat, realizezi niște lucruri, și iertarea e eliberatoare de pietrele alea grele pe care inconștient le purtãm în suflet. Iertarea e vindecătoare, pentru că vindecã niște rãni de care nici mãcar nu suntem conștienți și nu înțelegem că din cauza acelor răni avem uneori niște reacții exagerate. În plus, faptul că înțelegi te ajută pe viitor sã nu mai greșești, pentru că brusc îți cunoști adversarul și știi cum să lupți, îi cunosti punctele vulnerabile și cele forte.
De ce să-ți storci creierii ca sã înțelegi politicã, economie mondialã, europeană, doctrine, etc. dar când vine vorba de tine – stingi becul. Tu nu vrei să te înțelegi deși ai vrea sã fii înțeles de altul. Mereu ne plângem că nu suntem înțeleși dar ironia sorții e că nici noi nu vrem sã ne înțelegem.
Și apoi e doar o carte, pe care o poți avea gratis la un click distanță. O deschizi în miezul ei, fix la mijloc la capitolul „Rana de trãdare”, și citești acolo. Îți place, continui, nu îți place – înseamnă cã nu ești pregãtit sã o înțelegi/sã o citești. Îi dai shift+delete și gata.
Capitolul respectiv e cât cele două comentarii ale mele. Practic dacă făceai asta, ai fi salvat sã le scrii pe ale tale.
Eu am citit cãrți recomandate, unele au fost pe placul meu, altele deloc – dar chiar și alea m-au ajutat ca sã înțeleg de ce nu sunt de accord, sã-mi cimentez mai bine vechile convingeri, să vãd și alte puncte de vedere, alte moduri de a gândi/vedea lucrurile, etc. Citindu-le nu mi-am fãcut rãu, ci din contra.
Alegerea e a ta și ți-o respect oricare ar fi ea. Poate nu vrei să o citești acum, poate o vei citi la anul sau poate niciodată dar sã știi că mie tare mult mi-ar plãcea sã o citești, că de aceea am venit și ți-am scris, că nu o sã îți trezească regrete sau păreri de rãu, ci din contra – va aduce pace, vei înțelege niște lucruri, te va pune să gândești într-o anume direcție, cartea e o experiență frumoasă și beneficã, zic eu. 🙂
Deși e scrisã de o femeie (unii bãrbați nu au încredere în cercetãrile fãcute de o femeie), e scrisă de o femeie inteligențã, deșteaptă, cu experiențã, care e și canadiancă pe deasupra.
Nu îmi mai argumenta, dacã nu vrei- nu vrei. Asta e. 🙂
ApreciazăApreciază
Cred ca mai indicat e sa-ti recunosti greselile, nu sa ti le ierti. De fapt, iertarea, din punctul meu de vedere, e o prostie. Pina la urma, ce-i iertarea? Treci cu vederea o greseala, o faradelege, o crima … etc? Ignori, uiti, pasuiesti, treci cu vederea, absolvi de responsabilitate? Nu e cumva un semn de slabiciune, de lasitate, de fuga de raspundere a celui care si-o acorda?
Daca te autoeduci sa te tot ierti, vei deveni adicted sau dependent, ceea ce te va incuraja in a comite mai multe greseli sau faradelegi. Mi se pare logic.
Si inca ceva, „Ca parinte trebuie sa-ti arati vulnerabilitatile” e aberant. Pentru ca daca specifici calitatea de parinte, e clar ca vulnerabilitatea ar fi bine s-o arati copiilor. Adica sa le arati slabiciunile. Asta-i exemplul pe care ai vrea ca parinte sa-l urmeze copiii tai? Sau e mai sanatos sa-ti maschezi vulnerabilitatile, in acelasi timp incercind sa te debarasezi de ele pentru a nu da un exemplu de neputinta sau slabiciune odraslei?
In cazul in care a numit dragostea parintesca, „vulnerabilitate”, n-a ales termenul potrivit. Putea sa-i spuna afectiune, sensibilitate, dar nu vulnerabilitate.
ApreciazăApreciază
Înțeleg ce spui și într-un fel ai dreptate. Lucrurile așa sunt percepute a fi. Dar în esența lor, eu personal, cred că stau puțin altfel. Din cauză cã noi spunem „te iubesc” la cea mai mică adiere de simpatie, drag sau apreciere, la fel și „iartă-mă” – când de fapt chiar și „îmi pare rău” e prea mult pentru ce simțim uneori cu adevărat, aceste cuvinte au căzut în derizoriu. Au căpãtat alte sensuri, bagatelizate, mai de suprafațã. Așa cred eu. Pentru că „a ierta” pentru mine e ceva mai profund de atât. Implică în primul rând înțelegerea faptelor, fie că e vorba de tine sau de altcineva, implicã să înțelegi de ce s-a greșit, ce a determinat comiterea acelei greșeli, slăbiciunea în fața ispitei. Rãutatea eu o privesc ca pe o boalã a sufletului (existã chiar și o carte care se numește așa „Bolile sufletești” scrisă de un francez, long time ago”). Când înțelegi cã s-a greșit din cauza unei răni sufletești, devii mai empatic, înțelegi slăbiciunea firii umane căci nu toți oamenii sunt la același nivel intelectual sau spiritual, și simți un soi de compătimire. Pentru cã cel care greșește, atunci are impresia că dintr-un anumit punct de vedere el face bine cuiva, cumva, și ia o decizie înțeleaptă. El crede că noi nu putem fi toți fericiți și cã unii trebuie să fie nefericiți exact cum unii trebuie sã piardă pentru ca alții să câștige, deși în viațã nu e întotdeauna ca la poker. Și atunci alege sã greșească, făcând un rău altcuiva pentru a se „salva” pe sine, sau pentru a-și face lui sau altcuiva drag/apropiat lui, un așa-zis „bine”. Având aceastã „logicã” el comite acea greșealã. Apoi când vede răul făcut, suferința altora care putea fi evitatã, poate simți pãreri de rãu, regret. Și mai ales când roata vieții/karma i se întoarce și altcineva îi greșește lui așa cum și el le-a greșit altora, înțelege cum e, cum s-au simțit victimele lui: „Faceți oamenilor ceea ce doriți ca oamenii să vã facã cvouã”. În momentul când el conștientizează că are nevoie de iertare, înseamnă cã atunci realizează că ce a făcut nu a fost bine ( cã de asta are nevoie de iertare, nu pentru a redobândi ce a pierdut înainte de a greși, că atunci e altceva) constienrizeazã cã a greșit și are pãreri de rău, și cã dacã ar putea da timpul înapoi nu ar mai greși din nou. Acea conștientizare a greșelii și pãrerea de rãu pot fi uneori un indiciu cã nu va mai repeta acea greșealã chiar dacã va fi ispitit din nou să comitã același tip de greșealã, dacă cu adevãrat conștientizeazã ca a greșit și simte păreri de rãu destul de puternice (așa-zisa cãire). Atunci iertarea are sens, find ca o eliberare a unei greutãți de pe suflet. Asemãnãtor cu un ritual bisericesc care include spovedirea greșelii, cãirea și iertarea cu condiția ca acea greșealã sã nu se mai repete. Dacă greșeala e mare se primește canon (un fel de pedeapsã care implicã post și rugăciune, citirea unor scrieri bisericești).
Iertarea superficială implică bineînțeles doar vorbe în vânt și nici o transformare pe interior. Lipsă sentiment, un fel de ignorarea greșelilor uneori în schimbul unor compensații materiale chiar sau pentru a nu pierde ceva ce încã îți dorești. Aceea nu e iertare – iertarea adevãrată implicã sentiment și transformare, conștientizarea greșelii, înțelegerea ei.
Iertarea superficială pentru a redobândi ce ai pierdut comitând acea greșealã e ca un fals „te iubesc”. E o negociere mincinoasă și înșelătoare.
Toți greșim la un anumit nivel, dar unii nici măcar nu ajung să-și admitã greșelile, sã le conștientizeze/ înțeleagã, sã le recunoascã. Unii din mândrie, alții din răutate, alții din prostie. Atunci eu zic cã e chiar mai grav. Pentru că asta implică repetarea acelor greșeli și involuție (în loc de evoluție).
Cât despre vulnerabilitatea în fața copilului – eu cred cã e ok să fii uneori vulnerabil, uman, în copilului pentru cã dacã va crește și va conștientiza mai apoi cã a trãit o minciunã, va fi mai rău. Apoi când el însuși va avea momente de vulnerabilitate va crede că e defect, se va simți mic, neputincios în comparație cu pãrintele care i-a livrat o iluzie a perfecțiunii imaginate de el. Apoi Andreea zicea cã ii aratã copilului că e obositã, cã uneori nu are chef de joacă. Lucruri normale de altfel. Eu cred că nu e indicat ca un copil să trãiască într-un bol de cristal, pentru cã atunci când se va confrunta cu realitatea, cu lumea dinafarã sau cu propriile vulnerabilitãți, va avea un șoc.
ApreciazăApreciază
P.S. Iertarea nu implică obligatoriu și continuarea relației, poate fi chiar un cadou de ” Adio!”.
ApreciazăApreciază
Atunci nu se mai numeste iertare. In ce consta iertarea? In pedeapsa? Gresit!
ApreciazăApreciază
Nu e pedeapsã, iertarea în acel caz înseamnă că tu te eliberezi de resentimente, înțelegi cã acel om atât a putut, a vrut sau a înțeles cã e „bine” pentru el ca sã procedeze așa, și practic să greșeascã, așa a simțit atunci, acelea îi sunt limitele lui, nivelul lui, putințele lui în fața ispitelor de genul (mai ales dacã e o greșealã repetatã). Iertându-l nu îl mai urãști și nici nu îi mai reproșezi nimic, nu îi porți pică, dar nici nu îl iubești într-atât încât sã treci peste ce a fãcut, înțelegi că sunt alegerile lui și dreptul lui de a experimenta viața cum își dorește și cum o înțelege el, la nivelul lui de a o percepe. Practic prin iertare reduci la minim impactul sentimentelor nãscute din greșelile lui asupra ta, te desprinzi emoțional de ce a făcut greșind. Dar pleci pentru că tu nu poți trãi lângă o astfel de persoanã care a greșit poate într-un mod în care tu evident nu ai fost de accord, nu poți trãi cu greșelile lui și poate cã acele greșeli te-au făcut sã-l privești altfel pentru că greșelile ne reprezintã și poate ție nu îți plac oamenii care comit acel tip de greșealã/gravitatea acelor greșeli, poate nu poți trãi cu alegerile pe care el le-a făcut și cu riscul de a le face din nou. Poate îți dorești altceva pentru tine, poate înțelegi cã nu sunteți potriviți într-o relație. Înțelegi cã alegerile lui sunt incompatibile cu tine și pleci. E dreptul tãu de a alege să faci asta, fiecare e liber sã aleagă pentru el și sã-și traseze propriile lui limite. Fiecare când greșește își asumă niște riscuri. Își asumă riscul de a depãși limitele unei alte persoane și de a o pierde astfel. Unele greșeli sunt comise și din cauza faptului cã nu apreciem îndeajuns persoanele care ar putea fi impactate de acele greșeli. Deci o greșealã poate ascunde: lipsã respect, lipsă apreciere, subevaluarea cuiva, egoism, răutate, etc., distrugerea încrederii, patimi pe care cel care a greșit nu le poate controla, ș.a. Și sunt persoane care nu pot trece peste o greșealã care ascunde anumite lucruri. Nu neapãrat greșeala cât ce ascunde acea greșealã îl face sã plece.
Înțelegi că nu e în concordanță cu modul de viață pe care tu îl alegi, cu valorile tale, cu dorințele tale, cu ceea ce tu apreciezi și iubesti la o persoană. Cã poate nu vrei să trãiești în decadențã și poate că nu ai forțele necesare ca sã lupți alãturi de cel care greșește, pentru a-l ajuta ca să nu mai greșeascã, sã nu mai comitã acele greșeli care pe tine te rănesc. Înțelegi că e lupta lui pentru a renunța la a mai greși, cã sunt alegerile lui și tu nu vrei să mai faci parte din viața lui. Că valorile și principiile tale poate sunt diferite. Că o greșealã repetatã devine patimã și cã unele patimi sunt foarte greu de învins. Vorba aia „azi furi un ou, mâine furi un bou” – denotã cã o greșeală repetată devine o obișnuințã de care nu numai că e greu sã te debarasezi ci de la o vreme devine un fel de viciu care are nevoie de o dozã cât mai mare, iar când doza și frecvența tot crește – la un moment dat renunțarea la a mai comite acele greșeli e din ce în ce mai grea.
Și reabilitarea implicã de obicei multe cãderi și multe ridicãri și multã voințã. Deci e ca o luptă, o bătãlie din care poate cã nu vrei să faci parte.
De ce să trăiești în continuare cu cineva care pãstrează vie o anume greșeală în mintea ta?
Era o vorbã: „Nu-mi pare rău că m-ai trãdat/mințit, rãu îmi pare că nu mai pot avea încredere în tine.” Poate exista o relație când încrederea dispare?
Deși iertat – nu îi porți pică pentru cã a greșit și atât a putut?
ApreciazăApreciază
Eu nu port pica nimanui. Dar nici nu ramin dator, adica nu „iert”. In general raspund cu aceeasi moneda, pentru ca n-as fi fair play fata de mine insumi sa tac si sa inghit. Cu unii termin, cu altii, nu. Dar fapta ramine si cel care a facut-o trebuie sa plateasca intr-un fel sau altul, indiferent daca-o regreta sau nu.
Asta sunt eu, dar bag seama ca nu-s caz singular. Se pare ca si religia pedepseste in acelasi mod. Ba chiar si societatea prin intermediul codului penal. Asa ca, iertarea e o poveste cu feti frumosi si ilene cosinzene. Un termen pe care toti il folosesc si putini il inteleg, dar care inca da bine la public.
ApreciazăApreciază
Religia nu pedepsește în același fel. Nu ea te pedepsește ci chiar tu însuți – efectul bumerang/karma. Doar că nu știi când se întoarce bumerangul iar pânã atunci vei uita, și te vei simți neîndreptãțit, bãtut de soartã. Don Miguel Ruiz a scris o carte: Cele 4 legãminte. Al doilea e „Nu lua nimic personal!”- adicã când cineva greșește avem impresia că a făcut-o nu pentru cã el avea o anume predispoziție spre a greși în acel mod, ci că a avut ceva cu noi personal. De fapt nu. Fie cã ești tu sau o altã persoanã care îi inspirã același lucru, acea persoanã va avea acea dispoziție spre a greși. Nu victima îl determinã sã greșeascã, ci felul lui de a fi și de a se manifesta în anumite condiții. De exemplu, mai demult, o prietenă a greșit fațã de o altă prietenă de a ei. Eu nu m-am băgat zicând cã nu e treaba mea și credeam cu tãrie cã eu sunt mai specialã pentru ea și cã MIE nu o sã îmi facã niciodatã așa ceva. De fapt încă nu îi dãdusem motive, dar, peste un timp, mi-a făcut și mie fix același lucru. Fiecare om are o mizã pentru care e tentat sã greșeascã, o limită.
Iar asta cu greșeala sau nedreptatea e o interpretare personalã, pentru cã fiecare are dreptatea lui, fiecare interpreteazã și simte diferit.
De exemplu, Iosdacã a insistat cu textele lui, nu l-ai plăcut, l-ai respins/blocat. Nu s-a liniștit și a insistat în continuare pânã când ai ajuns sã-l denigrezi public și la tine și la Renata, ba mai mult ai refuzat sã mai comentezi acolo unde comenta el. Ce ar fi ca Iosdacã sã te pedepseascã pentru cã „ai greșit” în viziunea lui (ipotetic vorbind) denigrându-l și respingându-l întrucât nu rezonai cu el și nu îl suportai. Deși el era cu „iubirea” și a insistat cu mesaje așa-zis pozitive. Vezi? Nu întotdeauna se meritã sã pedepsești pe cineva, uneori indicat e să ierți și sã ignori acea persoanã/sã rupi legãtura.
Când vrei sã pedepsești, practic ai resentimente, deci îi porți picã și vrei sã-l reeduci prin pedeapsã. E rãzbunare. De ce? Ca altãdată sã nu îți mai greșeascã în plan fizic, deși în gând ar putea sã o facã. Ca altãdatã sã-și innãbușe voința sa ca sã nu încalce voia ta. Care e scopul pedepsei? De ce vrei sã educi un om dupã valorile și principiile tale? Pentru că acel om te-a atins pe o ranã. Cã dacã nu o făcea, ai fi lãsat de la tine, ai fi iertat. Apropo de cartea cu cele 5 răni Dacã e un caz grav, lași legea sã-și facã treaba.
Sau femeile bătute de soți ca pedeapsã pentru greșeli. Aberant. Dacă nu înțelege de vorbã bunã, las-o. Dacã o pedepsești îi induci frica. Îi tai voia ei. Ea singurã dacã te iubește se strãduie sã nu te răneascã, supere. Dacă o face fãrã intenție și contabilizezi… Frica e incompatibilã cu iubirea. Sindromul Stockholm.
Fiecare are lumea lui interioarã și fiecare vede lucrurile din perspectiva sa.
ApreciazăApreciază
Ca-ti pare rau si ca regreti greselile comise, inteleg. Ca-ti ceri scuze si ca-ti pui cenuse-n cap, iar inteleg. Dar partea cu „iertatul” ma depaseste, dupa cum am motivat deja. Ca expresia o folosesc si eu, e adevarat, desi o consider lipsita de sens, incit nu am cum sa cred in acea „iertare”. E un fel de „domne-ajuta!” O expresie lipsita de logica, un automatism verbal. Dar, daca vrei analiza, hai sa analizam pentru ca a-ti cere iertare, este perfect logic intrucit cel ce greseste isi doreste ca greseala sa-i fie stearsa cu buretele, uitata, trecuta cu vederea, ascunsa sub covor. Dar ca cineva sa ierte, mi se pare absurd, chiar daca si acel cineva greseste la rindul lui si se caieste pentru greselile facute. Poti spune, „da, inteleg ca-ti pare rau pentru ceea ce ai facut, dar incearca sa nu se mai repete”. Asta nu presupune ca am trecut cu vederea sau ca voi uita, ci faptul ca am luat nota de parerea ta de rau. Pentru ca pina la urma, cam asta e realitatea atita timp cit greseala ramine, doesn’t matter what.
In privinta copiilor, ei sunt capabili sa observe greutatile, bolile, neajunsurile, … etc, dar e bine sa observe si ca acele greutati au fost infruntate cu optimism si incredere in fortele propri de parinti, ca nu i-au doborit la pamint. Disperarea, neputinta, vulnerabilitatea, pesimismul, neincrederea in fortele proprii ale parintilor nu-i va ajuta cu nimic in viata, ba dinpotriva. Si asta-i parerea mea.
ApreciazăApreciază
P.S. Ce rană-n piept ți-am produs?
ApreciazăApreciază
Era un cintec ceva mai vechi. Nu mi-ai produs nici-o rana. N-ai motive sa te ierti 😉
ApreciazăApreciază