Astazi se implinesc 34 de ani. Parc-a fost ieri. Era probabil ora opt cind am iesit din Cina si ne-am indreptat spre Caraiman, caruia incepuse deja sa i se spuna Salonul Spaniol. De curind, in subsol ii crescuse o discoteca fitoasa, pe care o frecventam zilnic. Uite si-o melodie care-mi aduce aminte de acel loc, ori de cite ori o ascult.
Coborim in discoteca. Gasim fo doi amici. O lalaim la un pahar de Campari, dar pen’ ca era o penurie acuta de fetite, o taiem spre Athénée Palace, la un snitel milanez, ca ne crapau ochii de foame. O luam pe Victoriei si in cinci minute bagam un ochi dupa cunoscuti. In restaurant, nimeni. In barul de jos, nimeni. In ala de sus, fo trei persoane. Mai ardem un Campari mic si plecam la braserie unde aflasem ca se strinsese ceva trupa.
Ma opresc la garderoba sa iau un Kent, dupa care intram la „barbati” sa ne refrisam. N-apucam sa facem trei pasi si-ncepe bitiiala. Noroc ca nu eram departe de intrare. Din zece pasi am fost la usa, dar nu primii. Iesim si-o luam la fuga printre masinile parcate, care se miscau, stinga-dreapta, intr-un dans grotesc. Asfaltul se valurea nefiresc, ingreunindu-ne evadarea din zona de risc. Ne lovim de toate masinile intilnite, dar reusim sa ajungem fata-n fata cu statuia lui Eminescu. Ne oprim. Ne cautam din ochi. Ne vedem si o rupem din nou la fuga, spre centrul pietii. Ne oprim din nou si privim ingroziti inapoi spre hotel. Rezista. In schimb, pe Victoriei, Nestorul crapa. O crapatura oblica care permite etajelor superioare sa alunece, in pozitie verticala, spre Calea Victoriei. Asta pret de-o fractiune de secunda, dupa care nori albi de var au ascuns oroarea. Iata imagine exacta pe care o vazusem si pe care n-am s-o uit niciodata. Poza e de prin ’30, dar unghiul este exact cel din care priveam si eu, 40 de ani mai tirziu. In dreapta e Athénée Palace-ul, si pe Victoriei, in planul indepartat, se vede Blocul Mica unde se afla Cofetaria Nestor. Voi pune si alte poze la sfirsitul postului.
Dupa inca vreo citeva secunde, dansul mortii inceteaza, dar asta n-a avut darul sa ne linisteasca, desi intensitatea spaimei, ce ne stapinea, se diminuase. Acum urletele venite din toate directiile, parca se amplificasera brusc si cu o tenta funebra. Cred ca inca eram in stare de soc, covirsiti de magnitudinea evenimentului. Era primul cutremur devastator pe care-l traiam. Dar totul avea sa ni se limpezeasca-n creieri cind am sarit sa oprim oamenii ingroziti, care apareau in fuga, din pulberea ucigatoare de pe Victoriei. Multi n-au reusit sa ajunga pina in Piata, iar daca si noi am mai fi intirziat in Salonul Spaniol…n-ati mai fi citit acum rindurile astea.
In fine, gindul ne era acasa si la ai nostri. “Bai, daca a cazut Nestoru’, Drumul Taberei e sigur un morman de moloz” Alergam in jos spre Cismigiu de unde reusim sa apucam din zbor un 37 care trebuia sa intoarca din cauza bucatoaielor de zid care zaceau peste tot. Ajungem la Ho Shi Min. Nici un geam spart. “Bai las-o dracu! Chiar sa reziste gioarsele astea de blocuri?” Rezistasera. Se pare ca doar unu’ prin Militari se facuse zob. Ajung in fata blocului. Bezna si o groaza de vecini, ingroziti, stateau la taclale. Ai mei, de negasit. O iau la fuga pe scari in sus, ud de frica sa nu cad cu blocul, si ajung in timp record la usa apartamentului. Intru cu teama sa nu-i gasesc imobilizati si cu biblioteca in circa. Nu era nimeni si nici biblioteca nu se deplasase prea mult. Inchid si-o zbughesc in sens invers pe scari. Noroc ca eram singurul. Ajung afara si ma pun pe asteptat, ca telefoanele celulare nu se inventasera inca.
Spre miezul noptii apar si-ai mei la brat. “Unde umblati dom-ne?” ” La teatru, la National? ” Aflu ceva detalii si despre prabusirea blocului Dunarea. Despre Barul Continental, de linga biserica Rusa, unul dintre “leaganele” adolescentei mele, si blocul de deasupra lui, aveam sa aflu a doua zi cind am dat un tur prin centru, sa vedem ce mai e in picioare. Ne-am cutremurat, din nou, dar de asta data, doar psihic, nu si fizic. Era monstruos, odios si nedrept, dar cu toate astea, natural si firesc. Pacat ca natura are si-o fata hida care provoaca durere si comemorari triste. RIP pentru toti cei disparuti.
Iata o alta poza cu Blocul Mica, inainte de cutremur si fo doua din interiorul Cofetariei Nestor, care era una de fite, dupa cum se poate observa.
Uau, ai vazut moartea cu ochii..Groaznice aduceri aminte..Pa mine m-a prins prin Sibiu..Acolo unda a fost mai piano, nu s-a resimtit ca-n Bucuresti sau Craiova ,dau doua exemple..In tot cazul, clipe de cosmar, liniile telef .erau moarte si nici nu puteai comunica altfel cu cei dragi …Urate zile… :((
ApreciazăApreciază
papa..cu toate ca aveam 5 ani,nu am uitat nici un detaliu de atunci…uite :))
ApreciazăApreciază
Chiar dacă eram mică, chiar dacă în Cluj nu s-a simțit aproape deloc, mi-era foarte frică, sufeream pentru ce auzeam zilnic și îmi juram să nu mă mut niciodată la București! Și nici n-am făcut-o, cu toate că au fost multe șanse de trai mai bun acolo. Doamne, acum văd și la televizor imaginile de arhivă…Să nu mai fie!
ApreciazăApreciază
@papa
Stiu coane cum a fost, sper sa nu mai traiesc inca unu’ !
ApreciazăApreciază
😦
ApreciazăApreciază
eu aveam cinci ani pe atunci. coborâsem la bunicii mei, locuiam încă în casa aceea mare care încăpea trei familii cu căţel şi purcel şi mă jucam cu verii mei când bunicul m-a luat pe sus (eram cea mai micuţă) şi am zburat nu ştiu cum afară, în curte.
n-am prea înţeles eu mare lucru decât că în nebunia de atunci îl uitaseră pe fratele meu în casă şi îmi amintesc cu claritate strigătele mamei.
la noi s-a simţit mai puţin, iar casele vechi cu ziduri groase au rezistat. am trăit însă colateral efectele lui, atunci când veştile ne-au spus despre trupurile sfâşiate de casele frânte.
şi spun asemeni ţie RIP pentru toţi cei prinşi atunci în chingile morţii.
ApreciazăApreciază
scuze… aveam opt ani… se pare că nu m-am trezit încă astăzi.
ApreciazăApreciază
Acum se poate vorbi detașat. Atunci a fost iadul pe pământ.
Așa l-am perceput.
Eram foarte tânără mămică, în vizită cu familia la niște rude.
Mi-am acoperit copilul în cojocelul meu nou, Alain Delon, și am ieșit în curte. Se auzeau zgomote surde, lumea țipa, pâmântul sărea ca o minge,îi vedeam unduirile..
Am realizat atunci că bărbații, erau trei în preajmă, se panichează mai repede decât femeile.
Nu este o laudă, dar nu pot uita asta niciodată.
ApreciazăApreciază
virus
Am vazut-o coane, dar spre deosebire de altii, saracii, am vazut-o de la distanta.
ApreciazăApreciază
scorpiuto
Tinerica, tinerica!!! 😀
Ei, bineinteles ca n-ai uitat. Nici n-aveai cum. Momentele unice din viata fiecaruia, fie ca-s placute sau nu, sunt greu de sters cu buretele
ApreciazăApreciază
Mirela
Si bine-ai facut ca nu te-ai mutat in Bucuresti. Eu pe urmatorul l-a prins intr-un bloc turn de pe Calea Grivitei si nu-ti pot spune prin ce am trecut, desi a fost mult mai slab ca cel din ’77
ApreciazăApreciază
Traiane
Nici eu nu mi-as mai dori o experienta de genul aleia. De fapt, poate va va fi greu sa credeti, dar printre motivele emigrarii, undeva mai la coada, se afla si activitatea seismica din zona Vrancei 😉 Pe bune!
ApreciazăApreciază
Elfa
Asta-i tot ce ai de spus? 🙂 Oricum, sunt de acord cu tine 😉
ApreciazăApreciază
psi
Mie sa-mi arati Certificatul de Nastere, ca acum chiar m-ai pus pe ginduri 😆
ApreciazăApreciază
Gabi
Nu stiu daca o fi fost ca-n iad, ca n-am ajuns inca, 😉 dar a fost groaznic. In privinta „barbatiei” femeilor, personal n-am niciun dubiu, noi suntem mai sensibili 😉
ApreciazăApreciază
Mirela
Am citit-o pe Cateluta. Admirabil gestul respectivului. Eu insa am desprins din relatare, „parfumul omului, om” N-am sa inteleg niciodata de ce tot ce facem rau ni se datoreaza 100%, in schimb tot ce facem bun se datoreaza Barosanului.
ApreciazăApreciază
Mah, cum mai snsibili..? Protestez vehement! :))
ApreciazăApreciază
virusache
Trebuie totusi sa recunosti ca suntem delicati si sensitivi 😉 😀
ApreciazăApreciază
Eu sunt printre fericitii ce nu au simtit spaima/frica.
Aveam 10 ani, eram cu ai mei si cu bunica-mea. La un moment dat incepusera toate bibelourile sa danseze prin casa, apoi peretii se leganau stanga-dreapta. Maica-mea se panicase, insa bunica-mea ne-a apucat de labutze pe mine si pe frate-miu, ne-am asezat sub tocul usii si ne-a zis pe cea mai calma voce din lume:
– Ce sa fie, mamica? E cutremur.
Dupa ce s-a potolit am iesit afara, am stat vreo 10-15 minute timp in care adultii vorbeau despre apocalipsa, dupa care am intrat linistiti in casa si ne-am culcat.
Socul aveam sa-l simt 2 zile mai tarziu. Murise Toma Caragiu, era favoritul meu.
ApreciazăApreciază
Emiru
Locuia in blocul de linga Biserica Rusa, de care am amintit.
ApreciazăApreciază
@papagigli, poate e doar o exprimare cu care am fost îndoctrinați în ultimii 20 de ani, după ce alți 56, acest neam a primit o altă doctrină… Părerea mea. 😉
Am o viroză de toată frumusețea…dar scriu, sperând că, dacă mă apuc acum, Duzina va lua viroza mea și eu o să mă plimb mâine lejer, că-i SOARE la noi! 🙂
ApreciazăApreciază
RIP
ApreciazăApreciază
dragilor, intrati in week end. bai, daca iesiti prin vreun club, alegeti unul din ala plin de ciori si fum de tigara. eu am cautat p-aici si n-am gasit. da’ las’ c-ajung eu acasa.
ApreciazăApreciază
si inca unul:
ApreciazăApreciază
A fost unul dintre momentele când am crezut c-o să mor, am fost aproape sigură că-mi trăiam ultimele clipe – şi n-am simţit nici spaimă, nici regret, doar un soi de detaşare ireală…
Eram în primul an de facultate, iar prietenul meu de atunci tocmai venise în permisie din armată. M-a aşteptat la opt seara, cât am ieşit de la cursuri – şi îmi aduc aminte ce rotundă, imensă şi frumoasă era luna… Din fericire, n-a fost de acord cu ideea mea de a merge să mâncăm un profiterol la cofetăria Casata – şi probabil că asta ne-a salvat amândurora vieţile – a lăudat calităţile ochiurilor făcute de sora lui.
Când am simţit prima zguduitură ne pregăteam să ne bem cafelele în apartamentul lui – au rămas nebăute, în schimb i s-au vărsat în casetofon! Nu mi-am dat seama ce se-ntâmpla. El a strigat „cutremur”, m-a înşfăcat de mână şi m-a tras după el pe scări. Am apucat doar să-mi iau în mână cizmele de lângă uşă.
Stătea într-un bloc cu patru etaje din Berceni, cred că la etajul 2 sau 3. N-am apucat să coborâm decât o jumătate de etaj înainte de a începe legănarea cea mare. Îmi aduc aminte că m-a lipit de el, mi-a acoperit capul cu braţele (mai târziu mi-a mărturisit că în clipa respectivă n-a ştiut dacă mă luase în braţe pe mine sau pe sora lui)… Scările erau pline de oameni şi toată lumea a început să ţipe – nu ştiu dacă am ţipat şi eu sau nu. M-am gândit că totul era ca într-o scenă de groază dintr-un film, ca şi cum ne-am fi aflat pe un vapor care se scufunda… şi că, gata, totul se sfârşise…
Nu ştiu cum am coborât pe urmă, dar mi-am pierdut o cizmă pe traseu – noroc că găsit-o vărul prietenului meu, care se nimerise şi el acolo…
Am reuşit să ne urcăm într-un autobuz până la Bellu, dar pe urmă am mers pe jos până în Militari… Mijloacele de transport în comun păreau să fi dispărut din Bucureşti, telefoanele publice erau moarte… Iar acasă am găsit-o pe mama aşteptând în faţa blocului; a fost atât de fericită că m-a văzut încât nici măcar nu m-a mai certat vreodată fiindcă nu-i spusesem unde sunt…
ApreciazăApreciază
Mirela
Nu m-am referit strict la postul Catelutei. Este o observatie de ordin general. Si aici, inebunesc auzindu-i pe unii spunind ca relele se intimpla din cauza pacatelor noastra, iar tot ce-i bun, frumos, valoros sau pur si simplu, pozitiv, e doar datorita Lui.
ApreciazăApreciază
anowen
Eu voi ataca barul din basement-ul casei 😆
ApreciazăApreciază
vero
Mi-a placut tare mult relatarea ta, chiar daca subiectul a fost trist. Mi-ar parea bine sa recidivezi 😉
ApreciazăApreciază
papa
oricare, bro. cel bun e cel ales. halleluiah!
ApreciazăApreciază
anowen
Io-te ce-am gasit! O bucata pe care o stiu de cind eram prin clasa a 8-a si de care nu reusisem sa mai dau. In fine, se pare ca asta-i varianta originala, dar eu o aveam imprimata cu un blues-ist adevarat si suna mult mai tare. Problema e ca nu stiu cum il chema. In fine, si asa e bine decit deloc
ApreciazăApreciază
papa
sa-ti spargi cretu’! e tare, coane!
ApreciazăApreciază
Bine ca i-am mai tinut minte citeva versuri, ca altfel, dracu s-ar fi gindit s-o caute prin repertoriul fleetwoodmacilor 😀
ApreciazăApreciază
anow, papa
uite ce va trebuie voua, golanilor….
making love with his tonic and gin….
ApreciazăApreciază
Am supărat pe cineva?
ApreciazăApreciază
Abia acum am observat că m-ai botezat- nu sunt Gabi…
ApreciazăApreciază
Anow, atmosfera ti-o faci tu..Io sunt cu vinilu’ :))
ApreciazăApreciază
Haide si putin Otis ..
ApreciazăApreciază
Gina
Te-am gabit, scuza-ma! N-ai suparat pe nimeni, pe cin’ sa fi suparat?
ApreciazăApreciază
judge
La mine-n tara nu e admis clipul respectiv. Ce draci face Billy? Se deda la fo onanie? 😆
ApreciazăApreciază
baietii,
bune muzichii! mai prost e ca Dinamo iar joaca ce stiu ei mai bine, tzurca 😀
ApreciazăApreciază
papa, abia acuşi am apărut în căsuţă, dar viu cu certificatu în dinţi. pe cuvânt îs capricorn din leatul lui 69… rămăsesem cu cei cinci ani ai lui scorpio în cap şi am scris aiurea…
intrăm în week-end? doozini? 😆
mă duc să-mi ascut creionaşuuu… pardon, pana de gâscă 😀
ApreciazăApreciază
psi
Glumisem draguto. Duzina mea e ready si despre oscare 😉
ApreciazăApreciază
In sfirsit, 2-1, Torje. Andone se bucura de barca le-ar fi dat gol Barcelonei 😀
ApreciazăApreciază
papa şi doozinile mele ie gata, da îmi plac gâştele… 😀
ştiu că glumeai. da io tot m-am uitat aşa 😯 când am văzut cum mi-am întinerit amintirile…
ApreciazăApreciază
psi
gistele din poza pe care ai pus-o astazi? 😉
mi-a placut mult cum ai scris postul de astazi
ApreciazăApreciază
Vai de ei!
ApreciazăApreciază
papa, săr-na. 😳 încă nu ţi-am răspuns, deşi ai făcut-o tu singur: quo vadis…
nu chiar gâştele alea, îmi plac alea de jumulit şi pe care pot să le prind.
ApreciazăApreciază
@papa
I-ai deocheat conasule, ca facura 2 – 2…
ApreciazăApreciază
Traiane
sa dea toti dracii-n ei de idioti si retardati!
ApreciazăApreciază
Bai, si sunt cu ei de pe vremea lui Parcalab…
ApreciazăApreciază
Traiane
Eu il mai tin minte si pe unul Popa, care era fundas dreapta. Nu stiu cum dracu de l-am retinut p-ala, ca nu-mi placea. Sau poate ca tocmai de aia 😆
ApreciazăApreciază
Ce grozăvie a fost atunci! Ţin minte că a doua zi nu am mai făcut ore la şcoală, ne căzuse tavanul din clasă şi aşa am avut o mică vacanţă. Dar am aflat cu durere că una dintre învăţătoare, cea mai tânără şi mai frumoasă, a murit la Bucureşti. Am fost toată şcoala la înmormântarea ei.
ApreciazăApreciază
Alex
Asa e, a fost o experienta pe care nu mi-as dori s-o mai traiesc vreodata
ApreciazăApreciază
Noroc, papa, ai avut noroc! Sau vreun inger pazitor…
Io eram pe alte „planete” atunci si sper sa nu traiesc niciodata asa un dezastru.
Oricum cate asa o chestie, chiar daca e povestita de altii, tot ne aminteste cat de subtire poate fii cateodata firul vietii.
ApreciazăApreciază
Strigo
Suntem la cheremul naturii, asta e
ApreciazăApreciază
[…] Sursa foto […]
ApreciazăApreciază