Rideti voi, dar veti vedea ca nu-s dus pe-o parte si nici n-am incurcat borcanele sarbatorilor. Dar daca am inceput pregatirile, se cheama ca s-apropie. Nu, nu ma refer la de-ale gurii, ca sa nu va imaginati ca am vreun porc pe care sa-l pirlesc pe terenul de golf. Nu ca nu mi-ar placea un porc crescut si executat sub ochii mei, dar la cite legi trebuie sa te supui in Canada, si-un melc e dificil de crescut si executat.
Dupa cum stie tot romanul, Revelioanele le execut acasa, impreuna cu alte 11 cupluri. Dar pentru ca anul asta avem un cuplu care n-a participat la ultimile 14 Revelioane, am comandat numai 10 USB flash drive. Si asta pentru ca vreau sa le fac tuturor o surpriza. De fapt va fi un fel de show. Unul mai mic, dar care sunt sigur ca-i va binedispune.
Si intrucit Revelioanele noastre tin doua zile, am hotarit ca a doua zi, cind toata lumea e mai relaxata si cu mai mult dor de vrajeala sedentara, decit de zbenguieli adolescentine, sa selectez si sa proiectez cele mai haioase poze din ultimii 14 ani si nu doar de la Revelioane, ci si de la celelalte petreceri. Asa ca, ma asteapta o munca de sisif, tinind cont ca ceea ce vreau e sa selectez pozele si sa le atasez si cite un comentariu haios, pe masura imaginii. Si nu numai ca voi proiecta pozele, dar le voi salva intr-un file pentru fiecare pereche.
Mai mult, intr-un alt file, am sa string poze cu fiecare cuplu in parte, pentru a-si viziona transformarile fizice, fizionomice si vestimentare. Suna a sadism? Poate, dar cine sa-l condamne? Sunt sigur ca va fi o surpriza placuta si ca toti o vor primi cu mare placere. Spun asta pentru ca si mie mi-ar facea placere o astfel de surpriza. Asa ca, desi mai sunt patru luni, n-as vrea sa ma prinda decembrie cu temele nefacute.
Dar pina atunci, miine avem un get together la un bbq pe terasa unor prieteni. Salata am promis-o eu, dulciurile, sotia. Iar duminica, ziua de canasta e la noi, asa ca va trebui sa gatesc chestii si inca nu m-am decis ce anume. Cine spunea ca lipsa unui serviciu e plictisitoare? Ascultati-ma pe mine, cu cit mai devreme-l veti abandona, daca se poate, cu atit mai bine pentru voi.
In primul rind mi-am creat fondul propice unei sarbatori
Dupa care mi-am luat avint si-am purces la horicultureala, plantind tot felul de aranjamente florale si rupindu-mi spinarea. Poze n-am facut, ca cine-si face poze muncind? Poate doar actorii, muzicienii, politicienii si sportivii, da eu n-am vazut pe vreunul de la salubritate sa-si faca poze cu tomberonul. Iar eu, lucrind la spatii verzi, numai la poze nu-mi statea mintea. Dupa ce am terminat de horticulturilizat gradina, cam spre prinz, mi-am tras un mojito, dar in loc de zahar, am pus maple syrup si m-am tras la umbra. Uite asa, am mai blogarit putin, ca ce draci era sa fac la umbra? Peste vro ora apare si Piratul, propunindu-mi un cool-tub. Imi zic, „why not?” si intru-n „valuri”, nu inainte sa-mi umplu sonda cu un Campari-orange juice si multa gheata. Ca tot eram acolo, ne-am tras si niste poze. Unele in apa, altele sub apa, functie de pozitia capului.
Dupa baie, a urmat plaja, iar apoi, pregatirile pentru cina-n trei. Cum luasem lobsteri, era clar ca o vom arde cu sea food. Intrucit Piratul nu le are cu racii, i-am luat un fileu de tilapia. Am luat si unul de pastrav, dar ala pentru un tartar. Asa ca, am pregatit dupa cum urmeaza: ca aperitiv, ardei copti cu brinza de capra si cite doua fisii de bacon. Apoi, tarte cu tartar de pastrav si la final, lobster, pentru noi si tilapia pane, pentru Pirat.
Ei si cam atit cu mincarea. De fapt, cind am ajuns la lobsteri, eram deja cam satuli, asa ca am impartit unul singur, frateste. In acelasi menu, a intrat si-o sticla de sampanie, pe care am executat-o fara mila. Tot atunci si tot acolo, ne-am tras si niste pupaturi haioase si, evident, citeva poze, din care rezulta, cit se poate de clar, ca Piratul imi calca pe urme, dintr-un anumit punct de vedere. In fine, n-am sa va arat poza respectiva si french kiss-ul cu paharul de sampanie, dar ma puteti crede pe cuvint.
In cadru ciclului aproape menstrual, „7 zile, 7 arte” va prezint urmatoarele fotografii carora va rog sa le gasiti si voi cite un titlu care sa le reprezinte, asa cum am facut-o si eu. Cu cit mai nebunatic, cu atit mai bine.
Astazi se implinesc 34 de ani. Parc-a fost ieri. Era probabil ora opt cind am iesit din Cina si ne-am indreptat spre Caraiman, caruia incepuse deja sa i se spuna Salonul Spaniol. De curind, in subsol ii crescuse o discoteca fitoasa, pe care o frecventam zilnic. Uite si-o melodie care-mi aduce aminte de acel loc, ori de cite ori o ascult.
Coborim in discoteca. Gasim fo doi amici. O lalaim la un pahar de Campari, dar pen’ ca era o penurie acuta de fetite, o taiem spre Athénée Palace, la un snitel milanez, ca ne crapau ochii de foame. O luam pe Victoriei si in cinci minute bagam un ochi dupa cunoscuti. In restaurant, nimeni. In barul de jos, nimeni. In ala de sus, fo trei persoane. Mai ardem un Campari mic si plecam la braserie unde aflasem ca se strinsese ceva trupa.
Ma opresc la garderoba sa iau un Kent, dupa care intram la „barbati” sa ne refrisam. N-apucam sa facem trei pasi si-ncepe bitiiala. Noroc ca nu eram departe de intrare. Din zece pasi am fost la usa, dar nu primii. Iesim si-o luam la fuga printre masinile parcate, care se miscau, stinga-dreapta, intr-un dans grotesc. Asfaltul se valurea nefiresc, ingreunindu-ne evadarea din zona de risc. Ne lovim de toate masinile intilnite, dar reusim sa ajungem fata-n fata cu statuia lui Eminescu. Ne oprim. Ne cautam din ochi. Ne vedem si o rupem din nou la fuga, spre centrul pietii. Ne oprim din nou si privim ingroziti inapoi spre hotel. Rezista. In schimb, pe Victoriei, Nestorul crapa. O crapatura oblica care permite etajelor superioare sa alunece, in pozitie verticala, spre Calea Victoriei. Asta pret de-o fractiune de secunda, dupa care nori albi de var au ascuns oroarea. Iata imagine exacta pe care o vazusem si pe care n-am s-o uit niciodata. Poza e de prin ’30, dar unghiul este exact cel din care priveam si eu, 40 de ani mai tirziu. In dreapta e Athénée Palace-ul, si pe Victoriei, in planul indepartat, se vede Blocul Mica unde se afla Cofetaria Nestor. Voi pune si alte poze la sfirsitul postului.
Dupa inca vreo citeva secunde, dansul mortii inceteaza, dar asta n-a avut darul sa ne linisteasca, desi intensitatea spaimei, ce ne stapinea, se diminuase. Acum urletele venite din toate directiile, parca se amplificasera brusc si cu o tenta funebra. Cred ca inca eram in stare de soc, covirsiti de magnitudinea evenimentului. Era primul cutremur devastator pe care-l traiam. Dar totul avea sa ni se limpezeasca-n creieri cind am sarit sa oprim oamenii ingroziti, care apareau in fuga, din pulberea ucigatoare de pe Victoriei. Multi n-au reusit sa ajunga pina in Piata, iar daca si noi am mai fi intirziat in Salonul Spaniol…n-ati mai fi citit acum rindurile astea.
In fine, gindul ne era acasa si la ai nostri. “Bai, daca a cazut Nestoru’, Drumul Taberei e sigur un morman de moloz” Alergam in jos spre Cismigiu de unde reusim sa apucam din zbor un 37 care trebuia sa intoarca din cauza bucatoaielor de zid care zaceau peste tot. Ajungem la Ho Shi Min. Nici un geam spart. “Bai las-o dracu! Chiar sa reziste gioarsele astea de blocuri?” Rezistasera. Se pare ca doar unu’ prin Militari se facuse zob. Ajung in fata blocului. Bezna si o groaza de vecini, ingroziti, stateau la taclale. Ai mei, de negasit. O iau la fuga pe scari in sus, ud de frica sa nu cad cu blocul, si ajung in timp record la usa apartamentului. Intru cu teama sa nu-i gasesc imobilizati si cu biblioteca in circa. Nu era nimeni si nici biblioteca nu se deplasase prea mult. Inchid si-o zbughesc in sens invers pe scari. Noroc ca eram singurul. Ajung afara si ma pun pe asteptat, ca telefoanele celulare nu se inventasera inca.
Spre miezul noptii apar si-ai mei la brat. “Unde umblati dom-ne?” ” La teatru, la National? ” Aflu ceva detalii si despre prabusirea blocului Dunarea. Despre Barul Continental, de linga biserica Rusa, unul dintre “leaganele” adolescentei mele, si blocul de deasupra lui, aveam sa aflu a doua zi cind am dat un tur prin centru, sa vedem ce mai e in picioare. Ne-am cutremurat, din nou, dar de asta data, doar psihic, nu si fizic. Era monstruos, odios si nedrept, dar cu toate astea, natural si firesc. Pacat ca natura are si-o fata hida care provoaca durere si comemorari triste. RIP pentru toti cei disparuti.
Iata o alta poza cu Blocul Mica, inainte de cutremur si fo doua din interiorul Cofetariei Nestor, care era una de fite, dupa cum se poate observa.
Chiar asa, cine o fi asociat visele cu leii ca sa boteze trecerea dintre ani? De ce Revelion si nu Revecochon? Da-n fine, cine dracu sta-n loc de etimologii, cind e vorba de bairam? Si uite asa m-am apucat de pregatiri si decorari interioare. Una peste alta (hmmm, suna cam lesbi), as zice ca am facut o treaba buna. Ce nota mi-ati da?
Asa ca, nu mai raminea decit sa umplu spatiul cu revelionisti. Ca urmare, pe la 9:30 a-nceput sa se anime atmosfera, toti chititi pe petrecareala. Asa ca am mincat, am baut, ne-am prostit si scalimbaiat, am ris si am dansat in draci. Adevarul e ca ne-am cam batut joc de piciorusele noastre, dar cauza era mult prea nobila pentru a ne plinge.
Pe la patru dimineata, rupti de oboseli, placute de altfel, am tras obloanele, nu inainte de hotari sa continuam ceva mai tirziu, pentru a termina haleala si bautura pe care nu reusisem sa le ucidizam. Dar despre Cina cea de taina, in postul urmator.
Se ia o caldare si un ahmadinajad. Se ung peretii caldarii cu Mossad proaspat. Se aseaza sobolanul persan in mijloc, impreuna cu citeva cepi(zda ma-sii) tocate marunt. Se condimenteaza dupa gust, cu piper(nicitul dracu) si cu sare(-n ochi) din Marea Moarta, desi nu cred ca exista vreun element care sa-i schimbe gustul imputit, poate doar plutoniu. Se mai poate adauga si un arde( -l-ar pe mate)i iute. Dupa aceea se arunca mute rosii stricate in capul ala paros si se lasa sa fiarba-n suc propriu pina-l iau toti dracii. Dupa ce se raceste, tocanita de ahmadinejad se poate servi intr-un troc, porcilor.
VatiClanul Papal 
