Dă-ne-o nouă astăzi …

Cum „ce?” Piinea noastra, cea de toate zilele, nu prapastiile la care va ginditi voi, ca alea de mult nu mai sunt „de toate zilele”. Ca vedeti voi, aici ploua cu spume. Si pentru ca imi era lehamite sa ies din casa doar pentru o piine, am dat fuga la google sa-l caut pe „Tatal nostru”, dar nu pe adevaratul, ca el e „sub glie, taica, si sub cruce”, ci pe presupusul. Si l-am gasit in toate limbile Pamintului. Asa ca l-am rugat, conform conventiei, sa-mi dea si mie o piine, astazi, ca sa nu mai ies pe vremea asta ciineasca si nici sa trudesc zece ore s-o iau pe cocuta la framintat. Si astept eu o ora, astept doua. Nimic. Masa, goala. Caut prin sertare, prin dulapuri, prin frigidere … pina si-n walking closet. Nimic. Nici macar urme vagi de faina. Si sa nu credeti ca nu cunosc abureala cu „formularea are intelesuri mult mai profunde, mai adinci, mai abisale, mai Insula Marianelor, ca „piinea” nu se refera la piine propriu zis, ci la o multitudine de necesitati care converg in piine, si ca „astazi”-ul e de fapt unul ceresc care tine cit zece mii de ani pamintesti si alte bazaconii „aprofundate” de ciobanii Golgotei care, la drept vorbind, nu stiau de mama lor.

Intr-un tirziu, ajungind la concluzia ca acea rugaciune ori e la misto, ori poate ca Barosanu vorbeste numai ivrit, m-am apucat sa-mi confectionez singur piinea mea, cea de toate zilele, ca daca ma las in grija lu’ … nimeni, e posibil sa mor de foame si fara luminare.

Interesant mi se pare faptul ca desi muti se roaga cu devotament, persistenta si abnegatie, nu se asteapta nimeni sa primeasca ceva din ceruri. Si atunci, care-i spilul rugaciunii? Este vreunul? Si ca tot am adus vorba. La mine era clar, n-aveam piine si-mi doream. Dar unii stau cu trei piini in casa si se roaga sa le dea piine. Pai ce-o gindi Barosanu, cu mintea lui divina, interpretind cererea ad litteram? „Bai, Petrica, astia sunt loviti la cap? Imi cer ce le prisoseste in loc sa-mi ceara ce le lipseste?”

Revenind pe Pamint, nu spun ca fac piine pentru prima data. Nu, am mai facut, dar chiar imi propusesem sa verific daca rugaciunea se adreseaza cuiva sau se recita la plesneala ca sa te autosugestionezi pe tine insuti si de unul singur. Si, de ce sa mint, m-am autosugestionat atit de tare, ca era sa lesin de foame. Noroc cu ceva crackers, gluten free, pe care-i iertase sotia si care au un gust intens de carton presat.

Asa caci, dupa cele doua ore de „iluzii pierdute” si inutile, m-am apucat de treaba. 384gr. faina, 255ml apa, 8gr drojdie proaspata si 5gr sare. Simplu. Numai ca eu, din respect pentru ciobanii de pe Golgota care mincau masline in draci, inclusiv pe alea de capra, am bagat si doi pumni de masline verzi, dar nu de capra. D-alea fara simburi si cu o bucatica de ardei rosu in ele. De ce din astea? Pentru ca sunt uleioase, desi in apa. Iar uleiul ala face minuni, mentinind miezul piinii proaspat si pufos. Dupa ce clatesc si storc maslinele, le maruntesc grossier. Apoi le amestec cu faina in timp ce dizolv drojdia si sarea in apa calduta. Pun si apa peste faina si dai si azmestica pina ce toata faina e incorporata. Dupa aceea o las intr-un vas acoperit pret de doua ore. Dupa doua ore, cu mina umezita, iau marginile si le aduc in centru dupa care iar acopar si mai las doua ore. Operatia o repet inca o data si dupa inca doua ore scot coca si o framint putin prin faina, dupa care ii dau forma finala si-o mai las inca doua ore la crescut, sub acoperamint. Apoi, o scot frumusel pe o hirtie de copt, o crestez la suprafata ca sa nu plesneasca aiurea-n tramvai de una singura si-o bag in creusetul preincalzit la 450F (232C). Iar pe creuset il bag 30 de minute, cu capac la cuptor, la aceeasi temperatura. Dupa cele 30min, scot doar capacul si mai las piinea intre 15 si 30min. De scos, o scot sa se raceasca atunci cind culoarea pe care o capata imi face cu ochiul. E, cam asta e si uite-o pe printesa, in toata splendoarea ei, pusa la racorit.

Mentionez, pentru neincrezatori, ca nici apa nu mi s-a transformat in vin desi am rugat Treimea cu cerul si cu Pamintul. Initial am crezut c-au facut-o vodka, ca nu-si schimbase culoarea, dar nu, era tot apa chioara cu clor si ce alte vrajeli o mai fi continind. Asa ca, ascultati-ma pe mine, lasati cererile si aveti-va de grija singuri, chiar daca va trebui sa bagati mina-n buzunar pentru un litru de vin si ceva faina, ca din vazduh n-o sa primiti decit meteoriti, furtuni, si traznete.

Read Full Post »

À la recherche de la vérité perdue

Hai ca l-am parafrazat pe Proust cum nu si-ar fi imaginat vreodata!

Dar mai intii, un „La Multi Ani!” Romaniei. Romanilor nu le mai urez, ca le-am mai urat si dupa cum se vede, s-a ales praful de urarea mea, chiar daca fusese cit se poate de sincera. Cit despre Basarabia, am tot vorbit, dar se pare ca Basarabia nu ne mai vrea, desi au avut si inca mai au presedinti romani. Dar, dupa parerea mea, Rep. Moldova traieste o independenta aproximativa altfel spus, nu-i chiar de capul ei. Totusi, presupunind prin absurd c-ar fi total indendenti, cu ce i-ar atrage o noua unire, cind o noua unire ar putea insemna un nou abandon in bratele vreunui vecin dornic de-o trufanda?

Dar se apropie Craciunul si odata cu el, intrebarea care macina omenirea de la aparitia Juniorului celest si pina-n zilele noastre. A fost pe bune sau la misto? Cred ca asta-i intrebarea care l-a inspirat si pe Hamlet, inspirat fiind, la rindul lui, de Shakespeare. Si pentru ca n-am reusit pina acum sa obtin un raspuns logic, am decis sa aflu adevarul de capul meu.

Problema e ca nu stiam cum s-o fac si in youtube chiar n-am incredere. Iata clipul si sa nu credeti ca sunt bilbiit sau amezic. Stiu ca l-am mai pus, dar era incomplet si putea provoca erori grave in interpretarea adevarului istoric. Basca ca nu se pupa nici cu Biblia. MmmmDa!

Asa ca am apelat la un amic in care am incredere toatala. E adevarat ca el e mai latin de bastina si poate de aceea are o minte mai sharp decit Gillette Mach3 Turbo Razor. Dar cum amicul mi-a dat un raspuns complex ” In vino veritas, in aqua sanitas” si cum pe mine ma interesa doar partea cu adevarul, am dat fuga la LCBO-ul din vecinatate, de unde m-am intors cu doua fiole de Bourgogne, ca in fond si frantuzii sunt latini.

Iar acum, dupa doua pahare, pot spune c-am inceput sa privesc lucrurile cu mai multa ingaduinta si mai putina claritate. Cred insa ca va trebui sa termin sticla pentru a putea descoperi adevarul, chiar daca e in dezacord total cu convingerile mele in stare constienta.

Dar fara doar si poate, sfatul amicului a fost nepretuit si plin de-ntelepciune. Asta mi-a adus aminte de-o reclama la Master Card, „knowing someone’s got your back: priceless” Si intentionam sa-i multumesc, dar n-a fost chip sa dau de el. Banuiesc c-a uitat sa plateasca serviciul Orange in ultimii mii de ani, asa ca a ramas cam rupt de lume.

Si uite-asa am continuat sa caut acel adevar iluzoriu, dar cind eram la un pahar distanta de-al afla, am adormit. Oare o fi avind rost s-o iau da capo, acum ca sunt sobru?

 

 

Read Full Post »

Bine, bine si mustul?

Nu e toamna, dar gurile pe care le cunosc mi-au soptit ca asta ar fi o reteta frantuzeasca. Asa mi-a fost prezentata impreuna cu produsul finit. E adevarat ca pastramele degustate au fost de porc si rata, dar cum in frigider aveam curcan si cum curcanul e tot carne, m-am gindit ca tot pastrama va iesi daca-i aplic acelasi procedeu.

Asa ca, am luat frumusel curcanul si un pahar cu vin pentru a sarbatori reusitele fiecarei etape. Apoi am asezat bestia, pe tocator, in pozitia misionarului. Dar nu ca sa i-o trag, ca nu-s zoofil, ci ca sa-l depieptez sau depoitrinizez, ca daca reteta e frantuzeasca, se cere si-o terminologie adecvata.

SONY DSC

Si intrucit prima etapa a fost executata exemplar, zic s-o sarbatorim.

SONY DSC

Dupa sarbatoreala, se pune pieptul in sare timp de o zi sau doua, depinde cit e carnea de subtire. Si cum pieptul e cam baban, l-am lasat vreo doua zile in frigider sa-l patrunda clorura-n sodiul ma-sii, ca mare boala am pe pieptul de curcan. Si asta pentru ca e fad si-ti ramine-n git daca nu-l maninci cu un … unguent lichid.

SONY DSC

Dupa doua zile, l-am scos si spalat, bine-bine, ca pe dinti. L-am uscat cu paper towl si l-am dat cu mirodenii. Ce mirodenii? Ce vreti si ce va place. Eu am bagat boia dulce, mustar, cimbru, piper si caien pepper ca sa-i dea un kick. Si inca un amanunt. Nu uitati de paharul ala cu vin, ca altfel n-o veti face cu tragere de inima si mi-e teama ca in loc de pastrama, va iesi doar oooo ….. carne oarecare.

SONY DSC

Dupa ce-am baut si l-am admirat, l-am bandajat in tifon, exact ca pe mumii. I-am tras si fo doua elastice ca sa nu se desfaca si l-am bagat din nou la frigider pentru fo luna. Stiu, pastrama se lasa la vint, dar cum frigiderele sunt pe aer, nu vad de ce nu l-as frigideriza. Vorbesc la a treia singular ca-i vorba de un singur piept, chiar daca-i rupt in doua.

SONY DSC

Ei bine, azi am dezbracat poitrinul de tifonul acoperitor, asa ca pot incheia si postul inceput acum fo luna. Daca doriti, il puteti minca asa cum e si cum il maninc si eu, ca e de fapt un fel de prosciutto. Sau puteti sa-l perpeliti sau sa-l maruntiti si sa-l bagati intr-o omleta. Oricum l-ati minca, va asigur ca e excelent.

Bine, bine si mustul?

SONY DSC

SONY DSC

Read Full Post »

Conacul lui Mircione

by papa

Ajungem obositi spre noapte, si ma astept sa vad o casa,

Ca cele  ce-am zarit pe drum, cind motaiam cu capu-n geam, privind absent si

printre pleoape,

O casa-n fine, cum sa zic? Ca-ntr-un catun la mal

de ape.

-/-

Asta credeam si am uitat, dar m-am trezit fata cu poarta,

Mareata-n lemn, ca in Ardeal, ce parca ascundea un han, cu policandre

la intrare,

Plin de hangite si haiduci, toti petrecind in

inserare.

-/-

S-atunci cind am trecut de porti, si-mi aparu conacu-n fata,

Cu trandafiri rosii-mprejur, pe un fundal cu nori si dealuri, am tresarit ca

in trecuturi,

Pe cind copil citeam febril, de Medeleni, de flori,

de fluturi.

-/-

Un cint de cobze peste timp,  purtind parfumuri de lavanda,

Cind timpul se oprea din mers, salasluind printre gutui, pe sub arcade si-n

ceardacuri,

Cind viata in trasuri salta, invaluita-n colb

de veacuri.

-/-

Iar dupa cina am zabovit, cu-n ulcioras din crama casei,

Sezind cu totii la taifas, printre arome rubinii, in foisorul

ce priveste,

Deasupra vaii unde blind, Teleajenu’ se

unduieste.

-/-

Nu imi doream sa ma mai culc, si timpul sa-l dilat vroiam,

Caci risul sincer si destins, pribeagul suflet mi-aprindea, in noptile tirzii,

perene,

Ca-ntr-un “Iubim” de altadat,  dar cu sotii,

nu liceene.

-/-

Si dup-un timp plecat-am toti, pasind alene-n iarba uda,

 Printre miresme de gutui, beti de-ncintarea unei seri si implinirea

voluptatii,

Catre conacul ce-si veghea, clipind pe deal,

regina noptii.

–//–

Read Full Post »

Vac’09 – Frankfurt (part 1)

Priveam in jos si nu ma mai saturam.  Un lied de culori pe care toamna il cinta la intimplare peste padurile Frakfurtului. Mai frumos de atit nu avea cum sa inceapa scurtul nostru periplu teuton. Nu mi-am dorit niciodata sa vad Germania. De ce? Nici macar nu m-am intrebat vrodata, doar o impingeam mereu spre fundul listei „de vizitat”  In fine, aterizam si sarim in primul taxi. „La Everest birjar!” si mercedesul o lua la vale printre aceleasi paduri in care mintea-si gaseste odihna iar ochiul, incintarea. Cum soferul stia engleza cam cit stiam eu germana, am calatorit in liniste admirind cam tot ceea ce vedeam intr-o profunda necunostinta. De fapt acea zi avea sa fie un fel de roller-coaster pentru noi. Primul lucru care m-a frapat a fost locatia hotelului. O zona exclusiva unde nu vedeai decit nemti… de origine persana. E, la asta nu prea ma asteptasem eu, dar cum nici noi nu eram cine stie ce canadieni pursinge, am decis sa trecem constatarea la „amanunte neglijabile”  Hotelul nou, mic, cochet si foarte curat, ne-a realimentat tonusul terfelit de urmasii lui Darius. Pe usa camerei trona un semn cu fumatul oprit care ne-a bucurat. Dar cind am intrat, ne-a trasnit o putoare de tigari de m-am intrebat pe loc daca nu cumva semnul fusese initial pe dinauntrul usii, intrucit pe culoar mirosea doar a detergenti. Camera in schimb era curata si foarte spatioasa, cu mobilier nou si oarecum sic, iar geamurile imense dadeau in parcul cu platani din fata hotelului. Am lasat geamurile

 larg deschise pentru a polua putin atmosfera parcului si am tuns-o in oras. De la hotel pina in centru era doar un sfert de ceas de mers pe jos si l-am facut bucurosi, determinati sa dam jos berbecutul cu care ne giftuise Mircione. Dupa ce am ratacit fo doua ore printre blocuri si magazine, placut impresionati de tot ce am vazut, am ajuns la Opera, care aducea putin cu cea a Parisului, dar cu vreo doua size-uri mai slabuta si fara ornamente sclipitoare.

De acolo am cotit-o pe  Goethestraße, un fel de Fifth Avenue al Frakfurtului. Cum magazinele erau inchise la acea ora, n-am produs nicio avarie cartilor de credit. Dar nu acelasi lucru se-ntimpla si cu restaurantele care-ti imbiau olfactivul si glandele salivare cu mirosuri de pe intreg mapamondul. Cum eram darimati ca zidul Berlinului, de oboseala si foame, am luat rapid hotarirea sa atacam preparatele specifice locului. Ceea ce pot spune e ca nemtilor le lipsesc papilele gustative. Sa de-a dracu-n el de porc si-n ei de cirnati daca aveau vreun gust. Cine-a mai auzit de cotlet de porc fiert?  Iar varza lor murata e o acreala care-ti sterpezeste dintii instantaneu si-ti lasa si-un polonic de zeama in farfurie de-ti transforma comanda intr-o ciorba de varza cu o fiertura de porc si cartofi prajiti. E, la asa meniu, iti cam vine sa te frankfuti pe ea de gastronomie.

Si daca tot eram pornit pe incercari, am luat si un vin de mere, specialitatea locului. Ei bine, asta mi-a placut. Bun nene! Iti lasa in gura o aroma de ciorapi nespalati care te lesina de placere. Cum prima inghititura a fost si ultima, paharul a ramas plin ceea ce l-a ofensat pe ospatar, banuid cam ce sentimente nutresc fata de traditia lor vinicola. In acelasi timp, cirnatul sotiei (ca de, ce era sa comande o femeie?) arata ca puta unui albinoid dotat. Dar al dracu cirnat, n-avea pic de viata-n el. Spelb si inatractiv de nu-ti venea sa-l bagi nici in gura, nici in cur. Pina la urma, cu chiu cu vai am reusit sa mestecam cite ceva din laturile alea nemtesti si sa plecam spre casa. In drum m-am oprit la o dugheana si mi-am luat un vin frantuzesc, din struguri, care sa-mi schimbe gustul de varza murata si bocanci de caporal pe care inca-l mai simteam in gura. Dar ca sa nu credeti cumva ca Germania se rezuma la un menu  cazon, am sa va spun ca am mincat si lucruri mincabile, ca de exemplu, sendvisuri, strudele, rasoale de porc deep fried si tartaruri.

Dupa „ospat” ne-am intors la  hotel, unde am tras un dus, o gargara prelungita cu vinul frantuzesc, alunecind  apoi cu muschiuletii-n flacari pe patul rece ca bancile parcului de sub fereastra. Dupa un somn fara vise, va urma Frankfurt (part2).

Read Full Post »

Vac’09 – Maneciu

 Ba ca nu, ba ca da, ba ca ploua, ba ca ninge… pina la urma ne-am dus la Maneciu. Nici nu aveam cum sa refuzam intrucit  Mircione comandase deja ciobanului un berbecut. Drumul pina la berbecut a fost interesant intrucit cumnatu-meu a incurcat cararile. Asa ca pe inserat si ghidati prin celular am reusit sa batem la poarta „hanului”.

Dupa ce ne-am pupat de ne-am albit, am trecut toti pe la baie sa ne spalam nervii in drum spre masa care gemea sub povara bucatelor.  Fiolele aruncau sclipiri jucause de pe alta masa alaturata. „Ba, eu ti-am zis ca mergem la Frankfurt, nu ca venim de la Dachau” am spus eu in gluma, desi-mi ploua in gura dupa atita orientare turistica. Cu toate ca nu eram infrigurati, Mircione facuse ceva tuica fiarta careia nu i-am putut rezista. Tot asa lipsit de rezistenta m-am dovedit si cind a venit vorba de tuica nefiarta si vinuri felurite. Bag seama ca saracul berbec murise de sete, ca prea cerea bautura. E si uite cum ne-apuca miezul noptii la povesti si carafe cu vin de tara, ca pina la urma am avut impresia ca Mircione aduce putin cu Jesica Alba. In acel moment am sunat stingerea ca sa preintimpin o hartuire sexuala neavenita, desi in fond aproape Alba era si podoaba lui capilara. De adormit, am adormit inainte sa ating patul, pe care totusi se pare ca l-am nimerit. Dupa vreo trei ore ma trezesc niste  urlete infernale, de parca-l realesesera pe Basescu. Ursu, o namila de animal care nu era chiar urs, dar nici catelus, ragea din toti bojocii de mi se zbirlisera toate pilozitatile nebarbierite. Se pare ca o potaie venise sa-i fure osul de berbec cu care-l alintase stapina casei. Javra saraca fugise de la primul raget, dar bestia inca mai urla dupa el. In sfirsit, cind si-a dat el seama, in mintea lui de urso-ciine, ca osu-i in siguranta, s-a lasat multumit pe-o parte si-a adormit. Eu, cu ochisorii cit cepele alea rosii care atirnau impletite pe prispa casei, am dat pe git un kil de apa si-am cazut din nou lat, dar si  si zbirlit de spaima. De dimineata, care aducea mai mult a seara, m-am trezit cu capul cit dovleacul. De aceea poate cind am dat nas in nas cu Mircione, la „buna dimineata!” mea a raspuns cu un „happy halloween, coane!” Dupa un dus si-o cafea, ne-am asezat. Unde credeti? La masa. Parca eram teleghidati spre masa aia careia nu i se mai terminau bucatele. Cum nu aveam de gind sa conduc, am dat-o iar pe tuicane, slanini, cirnati, ceapa si in general, cam tot ce maninca taranu’ cind pleaca la coasa. Dupa ce am bagat iar burta-n draci si ficatu-n sperieti, am luat-o prin curte sa vedem ce si-a mai construit jupinul. Colesterolul-mi  crescuse-ntr-o ora cit Fat Frumos in douazeci de ani, dar gusturile care mi se tavaleau prin gura,  m-au facut sa-l dau dracu de colesterol cu Fat Frumosu’ lui cu tot. Undeva in fundul curtii, care aduce mai mult a parc, erau pasarile. Ei bine, astea disparusera si-n locul lor aparuse o mindrete de cabana, lunga, lacuita si frumoasa.

Dar cind am dat coltul dupa cabana, am constatat ca de fapt era un sir de cotete. Numai ca inaripatele nu mai erau acum la vederea casei, ci a vecinilor. In fine, am vizitat vaca. Simpatica, dar tot vaca. Porcii erau in crestere si am aflat profund indignat ca nici pina la Craciun nu vor ajunge la greutatea mea. Am inspectat apoi „stina”.  Oile erau la cioban care urma se le aduca la iernat.  Dupa vizita de lucru,  osteniti de atita efort fizic, ne-am asezat la o tuica fiarta in chioscul care priveste valea Teleajenului.

E si cum femeia care ne gatea si avea grija de casa tocmai imi umplea toiul, m-a strafulgerat un gind inaltator, „bine-i sa stai degeaba, futu-i munca ma-si!”

Read Full Post »