Stiati ca…?

Pentru toti cei de culoare verde, dar si pentru decolorati.
Dupa cum spuneam cu vreo 500 de posturi in urma, cind am poposit pe meleagurile Marilor Lacuri, sa fi avut fo 35 de primaveri, in primul rind mi-am dat seama ca nu ma chemase nimeni. In acelasi timp, cascind ochii si urechile, m-au frapat diferentele dintre mine si astia.  Si as zice ca-n primul rind m-a surprins nonsalanta si dezinvoltura cu care „bastinasii” tratau subiecte, situatii, persoane si stari de fapt. Incepusem prin a simti lipsa acelei inversunari, tipice neamului meu, in ceea ce privesc banalitatile cotidiene, conventionalismele si problemele de ordin personal. Ca eu, roman fiind, venit din tara bunului simt, a manierelor elegante si a moralitatii propovaduite altora, dar calcata-n picioare de toti, evident ca aveam creierul programat pe repulsie si pe „asta nu se face, nu se spune, nu se arata, nu se cade”. Ca urmare, mintea mea muncita de problemele altora, echivala nonsalanta cu nesimtirea, cu prostia, cu nerusinarea si prostul gust. Trasaturi care trebuiau neaparat repudiate plenar, ca sa se stie cit de manierat, sfatos si cu bun simt eram eu, ala venit sa-i civilizeze pe nord-americani.

Abandonind sarcasmul, e totusi adevarat ca daca ne luam dupa codul bunelor maniere si a limbajului de salon, le vom putea gasi nord-americanilor un milion de deficiente criticabile. Numai ca asta nu e problema lor, ci a noastra. Noi suntem aia carora le place sa-i judece pe altii. Noi suntem aia pentru care paiul din ochiul altuia e mai important decit birna din ochiul propriu. Noi suntem aia carora le place sa dea navala cu sfaturi pe care nu ni le pretinde nimeni, doar asa, din dorinta de-a epata, de-a ne demonstra noua si altora cam cit ne crapa noua capul de intelepciune. Intelepciune mostenita din mosi stramosi, cred ca se cunoaste acest detaliu. Si in fine, noi suntem aia carora le place sa se bage-n viata altora cu de-a sila. Sila lor, nu sila noastra, pentru ca in general noua ne place sa dam sfaturi, nu sa le si urmam sau sa primim.

In antiteza cu mentalitatea carpatina, americanschi,  nu sunt obisnuiti cu caracterizarea altora functie de aspectul fizic sau fizionomic, de vestimentatie, de handicapuri fizice sau mentale, de cultura generala sau viata personala, de unde si-o trag si cu cine, de maniere elegante si de citi cercei au infipti in nas. Aici esti judecat dupa cit esti de competitiv in ceea ce sti sa faci,  dupa realizari si bunastare. De ce bunastare? Simplu! Pentru ca bunastarea reflecta, in general, cit de competitiv esti in ceea ce sti sa faci. Aici nu poti fi o coafeza de mina a doua si sa ai roabe de bani in banca. Dar poti fi o coafeza de mina-ntii cu conturi doldora si un lant de saloane.

Mie, picat din Luna est-europeana, mi se parea inadmisibil sa vezi la tot pasul batrini in pantaloni scurti sau purtind vesminte in culori pastelate.  Sau s-aud o octogenara vorbind cu nonsalanta despre boy friend-ul ei. Sau femei respectabile spunind ca s-au facut „zdrente” la cite un get together feminin. Sau parinti, cu venituri considerabile, mindri de copiii lor, inca elevi, ca lucreaza pe timpul verii la McDonald’s. Sau sa vad pe cite unul c-o mina din fag iesita toata din mineca scurta a tricoului. Sau punk-isti cu par albastru si cirlige-n rit, angajati in posturi importante. Mai tirziu am realizat ca nu era nimic formidabil sau extraordinar, ci pur si simplu intimplari si comportamente omenesti, mai mult sau mai putin extravagante, din viata fiecarei persoane. O viata mai suferinda sau mai fericita ca a mea, dar la fel de viata si la fel de pretioasa. O viata pe care n-aveam nici dreptul si nici motiv sa o judec, intrucit nu-mi apartinea.

Cum spun, nord-americanilor le pasa de back yard-ul propriu. Asta nu inseamna ca nu sunt sociabili si/sau filantropi, dar pina la un punct. In niciun caz n-ai sa vezi pe nimeni stind in cur pe banca-n fata casei, birfindu-si vecinii. Sau angajindu-se in polemici prelungite cu ochii iesiti din cap si singerind de nervi. Personal n-am vazut pe vreunul inversunat si gata sa sara la bataie. Iar daca sunt, aia sunt noi veniti de prin esturile Europei sau de prin America de Sud si neadaptati pe de-a-ntregul. Pina si in privinta sporturilor. Desi merg pe stadioane cu sutele de mii, ai sa vezi suporteri ai ambelor echipe stind impreuna fara sa le pese daca vecinul tine sau nu cu aceeasi echipa. Aici nu exista patima exacerbata a romanului de-a avea dreptate, de-a fi el piua-ntii. Aici formula e „calm down!” si hai sa vorbim pe rind ca sa ne putem intelege.

Multi vor spune, probabil, ca bat cimpii, dar aia sigur n-au trait aici si vorbesc doar din informatiile furnizate cindva de propaganda ceausista, propaganda de care nu s-au putut sau n-au vrut sa se debaraseze. Ca pe bune, propaganda-i ca fumatul, n-o poti lasa decit cu vointa, nu cu ura si inversunare. Ar mai exista totusi posibilitatea ca „necredinciosii” sa faca parte din categoria vulpilor care n-ajung la struguri, ca si in domeniul asta suntem premianti cu coronita. Cu toate astea, bine ar fi, zic eu, sa-l credeti pe Papa, ca doar d-asta-i Papa cu VatiClan in gestiune.

 

Read Full Post »

Crima si pedeapsa

Intrucit toata lumea (lumea care ma viziteaza) sunt convins ca l-a citit si pe Dostoevski, si cum citindu-l ar fi imposibil sa-ti scape „Crima si Pedeapsa”,  am sa incerc o paralela care mi-a-ncoltit in creieri. Referiri la acest roman, am mai facut eu si-n trecut, dar de data asta va fi ceva nou, ceva de bine.

Ca un preambul, as reaminti faptul ca Dostoevski, un rus, nascut din parinti lituanieni, cu vederi liberale, ba chiar socialist-utopice, pe vremea cind Nicolai I era inca-n jilt,  fusese judecat si condamnat la moarte pentru acele convingeri si pentru apartenenta sa la un grup de socialisti care actiona in ilegalitate. In fine, pedeapsa i-a fost comutata in ziua executiei, la o scurta „excursie” de citiva ani in Siberia. Dar perioada petrecuta in temnita, asteptindu-si executia, a lasat urme adinci in constiinta lui Dostoevski, iar acest lucru a influentat in mare masura tematica romanelor lui viitoare. Romane care in general analizeaza psihologia condamnatului. Cind spun „condamnat”, nu ma refer doar la cei condamnati penal, ci si la cei condamnati de soarta, cum ar fi in „Idiotul”, in „Adolescentul” si chiar si in „Crima si pedeapsa” sau la cei condamnati printr-un viciu, cum ar fi in „Jucatorul”. De fapt el insusi fusese un impatimit al jocurilor de noroc, care l-au adus in sapa de lemn.

Raskolnikov, personajul principal al acestui roman, si cel cu care-l voi compara pe BaSecu, savirseste o crima. Dar cum criminalitatea nu se refera doar la a lua viata cuiva, BaSecu poate fi usor incadrat la acest capitol din Codul de Procedura Penala. Ba mai mult, asta s-ar incadra la mult mai multe crime, si nu doar asupra unei batrine, ca tinarul Rodion, ci asupra tuturor seniorilor din Romania si a Romaniei propriuzis.

Asadar, Rodion Romanovich era un student la drept care, considerindu-se superior celorlalti semeni, simte ca decizia de-a ucide un „rebut” uman este absolut justificata. Din motive patologice, ca altfel nu-mi pot explica aceste trairi interioare, tipul se credea a fi deasupra legilor si-a moralei si de aceea dispretul fata de oameni devine obsesiv, maladiv.   Pina aici cred ca nimeni nu poate contesta asemanarile dintre cele doua personaje de poveste.

Facind o paranteza, as adauga faptul ca aceasta tema a noului demiurg de formatiune intelectuala, abordata de Dostoyevski, desi nu era crezul lui, a fost preluata la alta scara si de un Nietzsche sau un Sartre.

Mai departe, Radion, dupa cum spuneam, era ferm convins ca aceasta  caracteristica de supra-om, comparabila cu imunitatea lui BaSecu, il absolva de orice vinovatie, indiferent de gravitatea faptelor comise. In acel moment apare Sonia, un fel de Udrea in varianta basesciana a romanului. Ei bine, aceasta Sonia era o tirfa, nu ca Udrea care i-a fost fidela numai cocosului (luati-o cum vreti!), prin pacatele careia, Rodion incerca sa-si justifice propriul pacat. E adevarat ca la BaSecu e putin diferit intrucit asta a impins-o „Sonia” lui la pacat fara a incerca vreo justificare.

In acest roman, apare si acel politai sau detectiv, care datorita olfactivului profesional, adulmeca vinovatia criminalului, chiar daca asta juca rolul de inocent cam ca BaSecu. De fapt si in cazul de fata situatiile difera intrucitva. Rodion  neaga pe fata, crima comisa pe ascuns, in timp ce BaSecu neaga pe fata, crimele comise tot pe fata, ca asa-i e scris lui, sa-si prostesca supusi pe fata, ca doar la asta-i buna imunitate. Pe de alta parte sau chiar pe aceeasi parte, e adevarat ca si in cazul BaSecului exista un politai, pe nume ei conspirativ, „Codruta”, care stiti ce suge, dar asta nu are rolul de a-i devoala crimele, ci de a i le musamaliza, curatindu-i dosarele de probe.

Revenind, intilnirile dintre detectiv si Rodion se indesesc, fara ca detectivul sa aduca vreo acuza directa, ci numai capcane inteligent pozitionate, in asa fel incit sa trezeasca la viata constiinta adormita a criminalului. Dar in timp ce pe Rodion incepe, in mod evident, sa-l mustre constiinta, pe BaSecu nu-l mustra nimic, intrucit in urma unui inventar sumar, a rezultat ca tocmai constiinta-i lipseste din stoc, acestui troc (rima intentionata).  Totusi, tinind cont de muncile herculiene pe care le duce mintea scelerata a cotroceneanului impreuna cu Codruta, cu Udrea, cu Merkel si cu celelalte tentacule pe care si le-a creat  in vederea evitarii unei „Siberii” eminente, am putea conclude ca nu doarme totusi linistit pe pernele-i aurite, de faraon modern, chiar daca in continuare isi considera crimele, justificate.

De fapt aici are loc un fel de pasa-n doi cu schimb de locuri, intrucit, framintarile si chinurile interioare prin care trecea Rodion, dispar ca prin farmec odata cu recunoasterea vinovatiei si condamnarea cu iz siberian. In cazul „BaSecu” se petrec aceleasi fenomene, dar pe invers, asa cum a fost acest personaj cam de cind e el si pina acum, incluzind si numele-i anal. Spre deosebire de rus, chinul astuia va incepe abea dupa condamarea la care are tot dreptul si obligatia si care sper sa-l chinuiasca mai rau decit l-a chinuit constiinta pe Raskolnikov. Asta daca nu cumva, asa cum am mai spus-o, penalul va fugi din tara sau isi va descoperi vreo boala mintala, ca normal oricum nu poate fi. Dar, chiar si asa, fie una, fie alta, va fi chinuit si urmarit pentru tot restul zilelor si noptilor. Zile in care va merge pe strazi, lipit de ziduri, in timp ce ochii-i cameleonici se vor misca permanent si in toate directiile pentru a depista si evita mina lunga a legii. Nopti agitate, cu procurori gata sa-l sfisie de viu sau de mort, cu celule intunecoase, cu un Nastase sugindu-i singele, cu Turcescu sugindu-i &#!@ (noaptea-ntreaga), cu pensionari cintindu-i prohodul, cu Voiculescu sodomizindu-l, cu Mondiali scuipindu-i vitriol in ochi, cu dracii impielitati siluindu-i Elenele si notareasa printre focurile ghenei si cu multe alte clipuri din filmoteca de aur a mintii lui paranoice.

Read Full Post »

Dor de mine

                    Iata o discutie pe care am mai avut-o cindva si pe care o supun si atentiei voastre.

                    ”Dor de tara” Ce-o fi aia, ca mie,  expresia mi se pare cel putin bizara, ca sa nu spun absurda. In primul rind hai sa vedem la ce tara se refera. In cazul meu si a mai multora care s-au pripasit prin strainataturi, expresia se poate referi la tara unde te-ai nascut sau la tara unde traiesti. Si atunci, n-as putea spune ca ma arde dorul de tara, chiar daca m-as afla in Romania? Ba as putea, atita timp cit sunt si cetateanul altei tari, care imi este „acasa”. 

                    Dar hai sa nu fac pe timpitu’, va spun ca stiu la care din tari se refera lozinca, desi nu reusesc sa-mi explic sensul. Asadar, Romania. Imi este mie dor de Romania? Nu. Nu strimbati din nas, ca n-aveti motive! Cum ar trebui sa se manifeste dorul asta, daca ar fi sa ma incerce? Sa-mi fie dor de cimpii? Nu, ca am si aici si sunt la fel de verzi si chiar mai intinse. Sa-mi fie dor de munti? Nu, ca si din astia avem si chiar mai elvetieni decit Carpatii. Sa-mi fie dor de ape? Nu, ca aici avem ape cu aceeasi formula chimica si multe de nu le mai poti tine socoteala, plus faptul ca sunt si mult mai putin poluate. Sa-mi fie dor de paduri? Nu, ca aici padurile sunt si-n orase iar castanii si teii sunt la fel ca-n Cotroceni sau Floreasca. Sa-mi fie dor de limba? Exclus, atita timp cit in casa vorbim numai romaneste si zilnic. Sa-mi fie dor de traditii? Nu, doar pe alea care mi-au placut, le-am luat cu mine si ma tin de ele, poate mai abitir decit o faceam in Romania. Sa-mi fie dor de pamint? Cind voi ajunge sa-mi fie dor de el, ma voi interna in primul ospiciu. Sa-mi fie dor de-o titulatura? Nici macar. Cum sa-ti lipseasca un nume in asa hal, incit sa te cuprinda dorul?   Priviti pozele de mai jos. Frumoase! Pot fi toate din Romania? Sigur. Dar oare, poate sa nu fie niciuna? Mda si asta-i posibil. Ei bine, una e din Elvetia, una din Bulgaria, una din Romania si una din Canada. De care mi-o fi dor?

                    Evident ca din lista de mai sus lipsesc toate motivele pentru care nu mi-ar fi dor de Romania, chiar daca as locui acolo. Dar ce rost are sa le mai enumar, atita timp cit pe alea le discreditati si voi? Problema cred ca e cu totul alta si nu are nimic de-a face cu tara in sine, ci apartenenta la o anumita comunitate. Si nu ma refer la apartenenta legala, ci la cea afectiva. Cu alte cuvinte, mi-e dor sa fiu roman printre romani. Mie asta imi lipseste, nu tara in sine. Nu zic, e posibil ca amintirile sa-mi evoce o strada, o cladire, un litoral, dar in niciun caz tara in sine.

                    Hai sa facem un exercitiu de imaginatie. Daca prin absurd s-ar muta toti romanii in Canada, si Canada s-ar numi Romania, credeti ca v-ar mai fi dor de teritoriul din curbura arcului Carpatic, ramas viran? Eu nu cred. Si daca e asa, asta nu ar insemna ca de fapt dorul se refera la comunitate si nu la spatiul respectiv. Dar pentru a va scoate pe voi din ecuatie, am sa ma refer doar la mine.  Acest „dor de tara”, e de fapt, dorul de propria mea identitate. De ce spun asta? Pentru ca eu, si ma refer strict la mine, nu ma identific in nici un fel cu astia de pe aici. Mie identitatea-mi lipseste, citeodata. De ea mi-e dor. Pe ea cred c-o regasesc in familie, in petreceri, care sunt in proportie de 90% , numai in cercuri de romani. Si asta cu toate ca sunt multe lucruri care ma deranjaza si pe care le trec cu vederea numai din dorinta de a-mi satisface dorul de a fi roman printre romani.

                    Asta e si motivul pentru care ma simt fericit la fiecare medalie cistigata de romani si in general la fiecare succes romanesc. Pentru ca ma identific cu acea persoana si acel succes. Asta e si motivul pentru care sunt lipit de blogurile astea de limba romana, frecventate de romani. Dar evident ca prin acelasi mecanism, identitatea mi-e ranita de mizeriile care se spun despre romani sau pe care le fac romanii prin italii si austrii. Nu pentru ca am fi noi cei mai hoti si mai criminali din Europa. Ca daca e sa ne luam dupa statistici, la capitolul asta n-o sa-i intrecem pe italieni in veci vecilor. Dar ei pot sa-si camufleze gunoiul, ca-i la ei in tara. Al nostru migreaza. Cum dracu sa-l bagi sub covor? Si asta ma doare. Evident ca sunt mindru sau ma doare cind aud vorbindu-se de Romania. Dar daca Ukraina si Romania ar face schimb de popoare, mi-ar pasa in mod sigur de Ukraina.  Dar stiti care e paradoxul? Ei bine, faptul ca de plecat, am plecat din cauza oamenilor, nu a tarii, ca tara saraca, ce rau sa-mi fi facut? Cu toate astea, uite ca nu de ea mi-e dor, ba ma surprind ca de fapt mi-e dor de mine, romanul.

Read Full Post »