Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘restaurante’


Dupa petrecerea de acum doua simbete, am fost incitati la o escapada de trei zile la gara noastra cu prefix, NiaGara. Nu pentru cascada in sine, ca asta nu e vreun Iguasu, si oricum o mai vazusem de citeva ori, ci mai mult din dorinta de a ne distra si-n deplasare. Si ne-am distrat, dupa cum urmeaza.

Luni, pe la vreo 10 dimineata, am incalecat pe caii putere din driveway si dusi am fost. Cum hotelul isi deschidea portile la 4PM, ne-am propus sa luam prinzul la una dintre podgoriile Niagarei. Trebuie mentionat ca regiunea asta e plina de podgorii, care mai de care mai spectaculoase in aspect. E adevarat ca unele sunt mai asa si asa si altele mai foarte-foarte, dar tuturor le-as da nota 10 pentru felul in care sunt intretinute. Unde mai pui ca isi pregatesc vinurile la fata locului si primesc vizitatori pentru degustari si vinzari. Multe dintre aceste vinarii au si restaurante si cum eram infometati, am decis sa tragem la unul din ele, dar la unul recomandat, nu la orice cantina sindicalista. Asa se face ca am ajuns la Trius vinery.

E si dupa ce ne-am potolit pohtele ce le pohteam, ne-am continuat drumul trecind prin Niagra on the Lake, un orasel pitoresc pe unde se perinda tot turistul si unde intentionam sa luam cite un espresso, un dolce si ce-o mai fi de cumparat, ca-s destule magazinase atragatoare.

Dar cum se facuse, deja, de 4PM, ne-am indreptat cu repeziciunea masinilor spre cascada si Crown Plaza ei, ca acolo ne asteptau „vastele” apartamente cu ale lor dusuri pe care ni le doream, cam cum isi doreste varza, o rata si Dragusanu, botox.

Sar peste momentele de extaz din timpul dusului, neavind legatura cu subiectul postului de fata. Dupa, am coborit la o plimbare pentru a ne pastra pofta de mincare, treaza si pentru inca o sarja de poze, c-asa-i sta bine japonezului. Ca urmare, voi baga citeva si aici pentru a face economie la cuvinte.

SONY DSC

Seara am petrecut-o in Casino, ca na, sa mergi la Niagra si sa nu te Casino, e ca si cum ai vizita Louvre cu ochii inchisi … sau cam asa ceva. Imi propusesem sa nu pierd mai mult de $100. Cu toate astea, as putea spune ca m-am dus bou si-am plecat, vaca. Dar o vaca distrata, pentru ca dupa ce m-am jucat vreo doua ore, am ramas cu banii cu care incepusem, ceea ce n-as spune ca-i chiar rau, stiut fiind faptul ca jocurile astea, in ceea ce ma priveste, au fost si vor ramine „jocuri de nenoroc”

Apoi am mai ars-o aiurea pe strazi pentru a privii luminatiile, dupa care ne-am retras la cele trei fiole de vin vechi, agonisite, cu sudoarea … portofelului, de la Trius.

SONY DSC

 

Si hai s-o inchei ca m-am intins cam ca aluatul! Dar nu chiar acum, ca as mai avea fo doua vorbe si trei poze.

A doua zi am luat din nou imprejurimile la picior si ne-am tras pe-o roata, cam ca Horea, Closca si Crisan, doar ca asta era cu confort sporit, avind cabine. Arata ca Ochiul Londrei, dar la o scara redusa. Iar cind ziua se-ngina cu noaptea, adica, pe-nserat, ne-am echipat mai sexos si am bagat un restaurant, al hotelului, care se afla la etajul 10 si cu vederea spre cascade inclusa-n pretul bine condimentat. A fost totusi o seara misto, cu atit mai mult cu cit am avut norocul si unui joc de artificii, care nu fusese, initial, inclus in menu.

SONY DSC

SONY DSC

 

In sfirsit, miercuri am mai luat un breakfast si-o plimbare dupa care am plecat spre casa, oprindu-ne la un sanctuar de fluturi, vestit in Nord America si mai apoi, pentru lunch, la o alta vinarie pe nume, „2 Sister’s vinery” Mai bag vreo doua poze si gata, ca-mi vine amocul cu postul asta.

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

Reclame

Read Full Post »


                    Dupa cum spuneam, vacanta in Romania a fost mai mult o trecere-n revista a citorva restaurante si-a bucatelor lor. Programul era, cumva, stereotip. Piratul ne trezea cu noaptea-n cap sa ne raporteze realizarile de peste zi ale pravaliei, dupa care treceam la programul de dimineata, cu dusuri, cafele, o vizita la fazani si poate o plimbare prin gradina. Dupa care ne fardam, rimelam, epila, barbieream, parfumam, dichiseam si o luam din loc. Primul drum era la fabrica pentru a verifica bunul mers al productiei si de ce nu, pentru a-l serba pe d-ul director de ziua lui, c-am avut si asa ceva in program, ziua de nastere a lui cumnatu-meu fiind exact in acea perioada. Apoi, fie mai stateam la vrajeli cu italienii, parteneri de afaceri, fie mergeam la „Cumetrii” la o ciorba de burta si poate citiva mici. Desi o circiuma dosita si nesemnificativa, m-a frapat curatenia, serviciul si gustul bucatelor. Dupa amiezile erau mai calme, in cazul ca nu mergeam la Maria si Gianmario, la ceva gratare. Insa cum se lasa seara, ne orientam spre restaurante. Si daca nu era Pane e vino, era La Union, undeva in spate la Scala. De mincat am mincat cam de toate, de la piept de rata, la scoici si calcan.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Asa ca, desi intentia-mi era de-a slabi, pe ici pe colo, prin zonele expuse vederii altora, n-am reusit dacit niste acumulari la care trebuie sa lucrez acum, sosit acasa. Pentru ca ce se vede nu e totul. A urmat o vizita la Maneciu, la conacul lui Mircione unde ce draci era sa facem altceva decit sa palavragim, sa ridem, sa bem si sa mincam. Dar despre Maneciu, in postul viitor.

Read Full Post »


Nu, nu-i vreo declinare latineasca, e pur si simplu situatia economica a acestei insule. De fapt, daca e sa fiu absolut corect, St. Lucia e un tarim al contrastelor. Privita din avion, pata asta de verdeata da bine pe albastrul oceanului si asta te incita la aterizari si explorari. Dupa ce aterizezi, viziunea sufera anumite modificari de ordin estetic. Drumul de la aeroport la Regency Resort te trece prin toate starile de spirit cunoscute. Ca o paranteza, drumul in sine a fost de curind asfaltat, asa ca se prezinta ca-n palma, doar ca e strimt ca o fata mare si te balabane ca un act sexual, cind la stinga, cind la dreapta, cind in sus, cind in jos si nu oricum, ci-n viteza a treia. Si poate ca n-ar fi fost atit de rau, dar se circula pe stinga, iar asta pe mine ma debusoleaza, mai ales la curbe si creste. Tot am impresia ca suntem pe contrasens, dar cind realizez ca si cei din fata tot pe contra sens circula, ma linistesc intr-o oarecare masura. Insula poate fi impartita in doua zone importante. Zone populate si care in general sunt de tot cacatul si zone nepopulate, exotice si superbice. Mai sunt si plantatiile de bananieri, dar astea le-as trece in a doua categorie. In schimb zona populata este exact asa cum e si populatia, neagra bleaga si dezolanta.  Sandramalele in care traiesc sau ce dracu or face dezbracatii astia in ele, sunt de cosmar, neica. Ceva mai sumbru si mai peticit, nu vazusem inca pe viu. Dar aceste zone populate prezinta si ele discrepantele lor. Exista si o multime de vile si vilisoare construite de straini pe rocile astea vulcanice si care-ti cam taie respiratia, dar tinind cont ca sunt inconjurate de maghernitele amintite, farmecul lor se  evapora instantaneu. Un alt mare salt in calitate il faci cind treci de portile resort-ului. E ca si cum ai trece din Tirana in Paris. Flori de toate natiile si culorile, arbusti si pomi ingrijit fasonati, lume spalata, foarte manierata si…imbracata. Se vede clar ca angajatii Sandalelor au un training aparte. Nu trece unu’ pe linga tine sa nu te salute, sa nu te-ntrebe daca totul e OK, iar daca se intimpla sa cari o sacosa cu cadouri sau niscai farfurii cu d-ale gurii sau mai stiu eu ce pahare cu romuri si cogniace, se ofera imediat sa-ti duca acel ceva acolo unde doresti si asta indiferent de functia pe care o indeplinesc ei in resort. Ca o particularitate a locului, lucianilor, de cite ori le multumeam, raspundeau invariabil cu „no presure” care tinea loc de „no problem” Si cred ca erau foarte mindri de gaselnita lor, pe care o imprimasera si pe tricouri. Un alt mare avantaj al Sandalelor e ca nu exista copii care sa-ti urle-n cap toata ziulica. Resort-urile astea sunt proiectate doar pentru adulti si asta le sporeste atractibilitatea. Astea nu-s pentru dadaceala, ci mai curind pentru conceptie. Dar sa nu credeti ca asta avea vreo influenteaza asupra mediei de virsta, care nu depasea buza piscinei in care se balaceau in voie multe periculozitati feminine. Din nefericire, niciuna singura si toate tatuate. Daca tatuajele le-ai fi putut trece usor cu vederea, pe masculii care le insoteau ar fi fost aproape imposibil. Asa ca, daca venisesi la agatat, e foarte probabil c-ai fi luat-o-n mina sau in bot, depinde cite pahare de tupeu ai fi avut la bord. Insa ca familist convins, axat pe o saptamina de fut conjugal, n-aveai a te plinge. Pe linga asta, toata lumea era chitita pe distractii si relatii sociale. De aceea puteai initia discutii cu oricine, oricind si despre orice, fara a parea deplasat. Asa se face ca am cunoscut o gramada de cupluri din mai toata Nord-America. Ziua eram in jurul piscinei consumind cocktail dupa cocktail, multe cu nume rezonante ca de pilda Lucian Delight sau Lucian Smile, iar seara ne intilneam in restaurante (toate excelente) si la dans dupa 21:30. Restaurantele erau in numar de cinci si fiecare cu specific diferit. Toate insa de cinci stele. Mincarurile erau variate, gustoase, artistic prezentate si in cantitati mici. Singurul care n-as putea spune ca m-a dat pe spate a fost Armando, cu specific italienesc. La Kimono, stateam cite zece in jurul plitei in timp ce „japonezul” de culoare ne prepara fo cinci feluri de japonezisme, jonglind in acelasi timp cu ustensilele lui taioase.  La Pitons, cel caraibian, mielul ne-a incintat realmente toate simturile, iar la Toc, chateaubriand-ul a fost meserias. Vinul nu-l mai amintesc intrucit facea parte din orice decor. Dupa restaurant, in fiecare seara aveam cite un grup local care ne agita, pentru vreo doua ore, cu tot felu’ de reggae-isme si soca-te. Asta se intimpla in aer liber, pe malul piscinei. Cu barul din piscina m-am inteles extrem de bine, doar ca dupa un timp cautam numai locurile umbrite. Asta si pentru ca fazele mele de bronzat sunt dupa cum urmeaza. In prima zi ma inrosesc. A doua zi ma inrosesc. Iar din a treaia zi incep sa arat a vagin si vagin ramin pina dupa decorticare. Dar o data napirlit… eheheeee, zici ca-s spanish, nu alta.  Singurele regrete pe care le incerc in legatura cu aceasta vacanta sunt cafeaua, zborul si durata. Cum o fi posibil ca-ntr-un resort, unde platesti un kil de malai pe noapte, sa nu existe o hardughie de facut espresso si capucino? Plus ca filtrata pe care-o serveau era cu mult sub nechezolul ceausist. Dar e foarte adevarat ca ne aprovizionau zilnic la camera cu plicuri de Maxwell din care ne trageam singuri cite una scurta, motiv pentru care le-am iertat deficienta. Pe de alta parte, tot aici am descoperit ca daca adaugi o cantitate considerabila de Courvoisier, gustul neplacut al cafelei dispare fara urma si regrete. Dar evident ca asta era cafeaua de dupamiaza, cind stateam lungit pe un chaise longue privind la nelipsitul meci de voleyball din piscina, la care se ridea cu lacrimi. In schimb chestia cu zborul e o poveste mai veche si irezolvabila. In Europa daca zbori trei ore, ajungi din Londra la Bucuresti, desi nu vad de ce ai face-o. Dar aici, baga-s-ar dracu-n distantele lor, daca zbori trei ore din mijlocul oceanului, tot in mijlocul oceanului esti. Si nu e numai durata zborului care ma dementializeaza, dar cind zbori de la iarna la vara si invers, te trezesti cu niste turbulente de te turbulentezi si tu, oricit de-n cur te-ar durea de unde-ti petreci restul zilei, in aer, turtit pe uscat sau momeala pe fundul oceanului. Cind ne-am dus, a fost binisor, dar cind ne-am intors a fost ca-n filmele despre al doilea razboi mondial, in care antiaeriana germana te lua la ochi. Bai daca nu dirdiia Airbus-ul ala din toate niturile, de incepusem sa intru la idei de rezistenta a materialelor si a grinzilor cu zabrele. Basca faptul ca de la St. Lucia la Virginia Beach, „Ikaru” n-a depasit 600km/h de parca participam la funeralii aeriene. Cind insa a trecut pe uscat, a marit strocul la 850, si uite asa a mai recuperat timpii pierduti pa peste mari si oceane. Ajunsi la Toronto, alta surpriza, ca astia tocmai ce fusesera cocosati de-o furtuna de zapada, asa ca ne-au tinut la usa pret de inca 45 de minute, ca tot ne era noua drag zborul. In fine, indianul, sau ce dracu o fi fost, de la turnul de control ne-a dat OK-ul si am navalit hotariti spre pisda, ca orice avion in calduri. Problema era ca noi de coborit coboram al dracului de repede, dar pamintul nu se vedea nici sa-l futi. Pina la urma, cind mai aveam putin sa dau cu ouale de asfalt ca uliul, s-aratara toate luminile orasului si asta a avut darul sa-mi extraga morcovul care ma penetrase adinc. Pilotii buni; de ce n-as recunoaste-o? Problema e ca balubele alea negre si proaste din aeroportul St. Lucia, au incarcat jumatete din bagajele pentru Toronto, in avionul de Montreal, care decolase cu o jumatate de ora inaintea noastra. Asa ca, multi pasageri au parasit aeroportul cu mina goala. Noi am fost mai norocosi, am gasit una dintre valize. Dar in fine, asta m-a afectat mai putin, atita timp cit simteam Canada sub picioare. Nu acelasi lucru-l pot spune si despre zapada de afara. Alba, rece si depresanta! Un fel de St. Lucia decedata. Brrrr!!!

Read Full Post »