Ce e bai de ris? Ca doar nu v-oti inchipui ca le-am ouat pe unde le oua gaina. Si decit sa fac…, mai bine oua! Nu, nu mi le-am vopsit, mi le-am manufacturat cu totul si zau ca nu mi-a fost usor sa minaresc materia aia viscoasa. Iata procesul de fabricatie, pentru cine doreste sa se oua:
1. Gauriti oul (nu p-al vostru) si-l umpleti cu aspic, in care adaugati citeva boabe de porumb, bucatele de ardei rosu si ceva ham, dupa care il trintiti cu grija-n frigider
2. Apoi il decojiti cu mare grija si delicatete, ca si cum ar fi al vostru.
3. Dupa care le asezati frumos pe-o farfurie. Recunosc ca cele facute de mine, nu arata chiar ca modelul dupa care le-am executat, dar, cu toate astea, sunt totusi mindru de mine. Asta e a doua incercare, pentru ca la prima, sa mor daca am stiut cum sa fac submarinele alea sa pluteasca la diferite adincimi. Basca faptul ca porumbul se dusese dracu la fundeni, in timp ce ardeiul plutea la suprafata. In fine, aia a fost prima incercare, asta a iesit mult mai bine pentru ca am azmesticat submarinele cind gelatina a inceput sa se intareasca. Mentionez ca astea nu se ciocnesc, din cauza materiei viscoase din care sunt confectionate
Canadei, toti est-europeni si asiatici, m-a impins catre Canadian Tire. Aici ajuns, mi-am tras permis, bat, momeli artificiale si o guta Spider cu care puteai remorca tot lacul. Cind a fost sa-mi aleg mulineta, mi-am adus aminte de invataturile unui pescar batrin ca timpul si posesor de blog, care mi-a spus: ” numarul rulmentilor e cheia succesului”. E si uite cum mi-am cumparat o mulineta care numai ca nu mulineaza singura, in rest iti poate satisface toate placerile manuale. Guta, cum spuneam, era indistructibila si asta datorita unei revelatii pe care-am avut-o cu mult timp in urma. Pe atunci, tin minte, am dat de-o pestoaica care mi-a rupt ata exact cind sa-si depuna icrele, de care era plina. Vai ce m-a durut acel esec! Si asta pentru ca mi se rupe cind nu se rupe, dar cind se rupe, nu mi se mai rupe, ca ma intorc acasa pleostit, acoperit de rusinea neputintei. Se spune ca aceste fiinte acvatice numite crapoaice, mai intii o pupa, dupa care o sug si daca le excita papila, o-nghit cu totul, de le ajunge pina-n branhii. Asa ca, pentru a le satisface gustul sofisticat, am invirtit acasa o mamaliga dupa o reteta oprientalo-canadeza, cu miere si scortisoara. E si uite asa, inarmat pina-n gingii, plec spre locul crimei. Era un parc pe malul apei, frumos amenajat, dar caruia-i lipsea mirosul. Mult timp, nu mi-am dat seama ce fel de miros ii lipsea, pina cind, un biban prins de rasa galbena, mi-a mingiiat olfactivul cu acele miresme, atit de dragi erectiilor. In fine, istorioarele pescaresti referitoare la locul acesta, povesteau de crapi cit porcii, hamesiti de foame si dornici sa se friga in tepusele oricarui doritor. E si dupa ce ne aranjam noi gospodareste, cu berea dosita, ca aici la Canada bautul berii-n public, echivaleaza cu incestul. Asa ca, avind „surorile” ascunse, ne-am aruncat linistiti tentatia-n apa. Mai intii am aruncat cu porumb, apoi am aruncat cu mamaliga apicola pe care-o pregatisem, apoi am aruncat cu sinteticele cumparate, apoi am aruncat cu rime. Ce sa va spun? Doar cu pietre n-am aruncat dupa ei. Degeaba! N-au vrut s-o muste si pace. Si uite cum a trecut ziua fara sa frigem nici macar un somotei. Asa ca, pe la apus aratam ca niste pirliti si-n desaga si pe corp, caci soarele ne daduse un pronuntat aspect de raci opariti. Ca tot se-nserase, mi-am strins scula folositoare, dar nefolosita si am plecat spre casa, binecuvintind la fiecare pas pestii, soarele si initiativa, pe cararuia ce serpuia cuminte spre parcare.
VatiClanul Papal 