Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘paris’


Cu nervii sfisiati, din cauza de fotbal, rapus fiind de acel 1-1 de pe Stamford Bridge, m-am hotarit sa ascult a enspea oara, Traviata. Poate cea mai accesibila opera compusa vreodata si ca atare, cea mai populara si iubita, ca doar d-aia-i populara. Opera, compusa de Verdi pe un libret scris de Piave si inspirat de Dama cu camelii a lui Dumas fiul, reda, timp de 3 ore, indragosteala prin care trece o don’soara de moravuri indoielnice, c-o reputatie de tot cacatul. Se pare ca viata fiind grea, in Parisul inceputului de secol XVIII, fata se babardea numai pe foloase materiale si numai cu cine dispunea de ele. Dar asa cum se intimpla de multe ori, apare un el, tinerel si ferchezuit, iar don’soara uitind de bani si averi, se uda toata indragostindu-se cu stropi.

Pe scurt, Violetta, adica indragostita, il duce pe Alfredo, junele irezistibil, la casa de vara pe care-o avea pe undeva, pe la tara. Tocmai ea, atractia petrecerilor si prima donna destrabalarilor pariziene. Asta ca sa va dati seama ce face dragostea din femeie.

Tatal lui Alfredo, Giorgio Germont, om cu prejudecati si cu onoarea familiei fluturindu-i pe buze, cind afla ca junele s-a combinat c-o parasuta, da-n clocot si-i baga o vizita domnisoarei. Dupa complezentele introductive, mosul trece la subiectul care-l ardea la ficati si ii comunica fetei, pe un ton neutru ”fa tirituro, lasa-l pe fi-meu in pace, in mortii ma-tii de curva si rade-o la babalicii care te-au intretinut pina acum”  (traducere aproximativa). Ma rog, mai spune el si altele, dar esentialul fusese transmis, asa ca nu ma mai incurc in detalii. Clipul de mai jos surprinde exact acest dialog captivant in care Germont o roaga, o insulta, o ameninta si-o injoseste, cam cit poate un om la virsta lui, doar doar l-o abandona pe fie-su.

Auzindu-i pretentiile, Violetta se da de ceasul mortii, si la figurat si la propriu, ca era tuberculoasa, ca pina la urma sa cedeze, dindu-si seama ca e curva, chestie care-i putea afecta juniorului dosarul de cadre si viitorul alaturi de vreo Mother Tereza. Si uite asa, pe nepusa masa, o tunde inapoi la Paris si la petrecerile lui nobiliare, fara sa-l mai informeze pe amorez de cererea cu chiuituri a lu’ tac-su.

Bai, da’ asta nu-i nimic. Sa fi vazut ce spume a facut Alfredo cind a citit epistola de adio. Ai fi zis ca e American Pharoah dupa Kentucky Derby. Venindu-si totusi in fire si simtindu-si orgoliul injunghiat, da fuga la prima petrecere pentru a-si razbuna onoarea terfelita. Aici, intilnind-o pe Violetta cu o hoasca, o roaga sa se intoarca la el, dupa care, refuzat si terfelit pentru a doua oara, ii arunca-n fata o caramida (de bani) pentru a o injosi in fata celorlalti … josnici, care se oprisera din cintat, surprinsi de gestul mitocanesc. Ghinionu’ lui e ca apare tac-su, care, pare-mi-se, vazuse scena si care-i urla-n fata „di sprezzo degno se stesso rende chi pur nell’ira la donna offende.” mai pe romaneste  ”e de dispretuit boul care din ura injoseste o femeie” Boul, afectat fiind de apostrofare, dar si coplesit de remuscari, ii cere scuze don’soarei, punindu-si cenusa-ntre coarne.

Ma rog, in final tuberculoza o rapune pe sarmana Violetta, rezolvind toate diferendele. Drama este arhicunoscuta iar ariile acestei opere sunt probabil cele mai frumoase si cele mai fredonate. Cea pe care am ales-o, Pura Siccome un Angelo nu este una dintre cele mai populare, dar mie mi se pare a fi un duet superb, plin de intensitate, de disperare, de lirism si sensibilitate, cu treceri de la o linie melodica la alta, functie de libret, dar toate la fel de frumoase. Sunt absolut convins ca nimeni nu va fi surprins ca am ales clipul cu Nucci si Gheorghiu in rolul Violettei, cunoscut fiind faptul ca sunt la fel de roman ca si ea.

Read Full Post »


 

                   Tiganusul se lasa incet pe sezut, isi dezveli ciotul care-i mai ramasese din picior, puse vreo doi gologani in cana de tabla, pentru ca trecatorii sa aibe unde sa-i arunce maruntisul de prin buzunare, si incepu sa ingine o rugaciune doar de el inteleasa. Plecase in apus, in Franta, dus de tac-su, un tigan mustacios, negru ca pana corbului si urit mirositor, care il trimitea zilnic la cersit in fata Catedralei. Nu, nu venea aici de placere si nici cu tragere de inima. Simtea in adincul sufletului, inca de copil, ca ceea ce face e-mpotriva firii lui, desi fusese crescut si invatat sa suteasca si sa cerseasca de la altii.

                    Ehe, daca n-ar fi fost accidentul ala nenorocit din targ, care l-a lasat beteag, inca de cind era doar de-o schioapa, de mult ar fi fugit in lume. Viata pe care o ducea devenise insuportabila, mai ales in zilele cind oamenii parca aveau buzunarele „tesute” si trebuia sa se intoarca seara acasa fara o letcaie. Ei bine, acele seri, cind tac-su, tiganu’, isi iesea din minti, duhnind a bautura, injurindu-l, blestemindu-l si spunind ca nu-i bun de nimic, ca se vede ca nu-i de-al lor,  ei bine, acele seri, el cu greu le mai suporta. Totusi, curios lucru, le astepta cu nerabdare. Spera ca intr-o seara, tiganul sa spuna si al cui e el de fapt, daca nu „de-al lor”. Asta-l macina si ar fi fost in stare sa suporte luni intregi de umilinta, numai sa afle adevarul.

                    In fiecare zi, in timp ce-si recita cu sarg partitura invatata de la tac-su, isi privea cu ciuda ceea ce-i mai ramasese din picior, incercind sa-si aminteasca circumstantele accidentului. Simtea ca e ceva ascuns in spatele acelei intimplari si nu intelegea ce.  

                    Isi lasa fata in jos, isi facu palmele caus si sufla in ele sa le incazeasca,  „dar daca nu sunt al lor, atunci al cui?” Tot ce-si amintea, era un murg inhamat la o trasura si o voce calda care-l alinta necontenit. O voce pe care si-o dorea si care-i rasuna permanent in minte. O voce pe care o aude si acum. O aude spunind „Viens, mon amour, nous somme en retard”. Deschise instinctiv ochii. In fata lui, aparu o femeie, infasurata intr-o blana imensa si care ajuta un baietel, poate cu vreo doi anisori mai mic decit el, sa coboare din masina aia lunga si sclipitoare. „Je vous en prie madame!” mai spuse „tiganusul” sperind sa mai auda odata vocea aceea, singura care-i lumina copilaria. Femeia scoase o hirtie de zece euro din geanta, o puse in cana de tabla si fara sa mai scoata un cuvint, se indrepta spre usa Catedralei, tinindu-si grijulie odorul de mina, in timp ce-n urma lor, micutul „tiganus” ofta lacrimind, „dommage!”

  

Read Full Post »