Crescuta-n US de parintii adoptivi, Piranda noastra se dezvolta armonios, dupa care iese la rampa mediei romanesti cu o poveste cusuta cu ata fosforescenta. Don’soara preia minciunile aberante ale parintilor naturali si mai caramidari de felul lor, brodind o poveste de ti se sterpezesc maselele. Si pentru a profita de credulitatea celor ce inca mai sunt convinsi ca toti oamenii sunt onesti, isi cistiga existenta repetindu-si fals-romantata biografie in discursuri prin care-si victimizeaza parintii, blamind „tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul”.
Povestea incepe cu nasterea acesteia undeva in Romania, printre caramizi. Si pentru ca parintii erau mai romi si mai saraci, doctorii maternitatii, niste monstri, romani, cu multe capete, le-au spus acestora ca fata s-a nascut bolnava-moarta drept pentru care a si murit la fo doua zile. Dar vai, fata traia, bucurindu-se zilnic de laptele praf cu care o-ndopa maternitatea. Pasa-mi-te, doctorii o dosisera in vederea vinzarii, printr-un orfelinat, unor straini veniti sa adopte pe zeci de mii de dolari. Asa ca micuta ajunge in US, fara certificat de deces si neinhumata. Aici creste ce creste pina cind se vindeca de pubertate si da fuga pe google sa-si gaseasca si eventual sa-si cunoasca, lucru laudabil de altfel, parintii naturali care au plins-o zilnic, timp de 18 ani. Si-i gaseste prin Italia, la … munca. Cum altfel?
Bun, asta e fabula. Acum hai sa ne debarasam de compatimiri si sentimentalisme inutile si sa ne supunem creierii unui efort minim. Pentru asta ar trebui sa vedem care era procedura de adoptie internationala in acele vremuri de rastriste.
Sa zicem ca un Joe din … lumea larga, ateriza la Bucuresti cu aprobarea de-a adopta un copil din Romania. Aprobare pentru care era puricat de tara de provenienta pina in cele mai intime detalii mentale, financiare, comportamentale, domestice si sociale. Iar puricarea respectiva il costa citeva mii bune. In acest timp, la hotelul President de pe pe linga Arcul de Triumf se adunau marea majoritate a celor veniti sa adopte. Veneau de prin 1990 nu din 1994 cind fusese adoptata Piranda noastra. Si conform relatiei cerere-oferta, la hotelul respectiv erau multi interpreti care isi ofereau serviciile, contracost, pentru a-i ajuta pe Joe-ii lumii sa adopte.
Tot pe atunci, ca si pe acum, presa patriotarda deplingea sansa la o viata civilizata a copiilor adoptati, nu ghinionul celor condamnati la viata mizera din orfelinate. Mai mult, presa ascundea sub pres cauza pentru care acei copii erau abandonati de parintii naturali. Ar fi fost prea multa munca. In schimb ii infierau pe cei ce-si permiteau sa „vinda” viitorul tarii, adica sa ofere sutelor de copii sansa unei copilarii plina de afectiune si bunastare.
Dar ia sa vedem in ce consta procesul de adoptie internationala. Interpretul, impreuna cu Joe si cu o masina inchiriata, bintuia toate orfelinatele si maternitatile din Bucuresti si din tara. In momentul in care aflau ca parintii vreunui copil abandonat sau pe cale de-a fi abandonat ar accepta sa-si ofere copilul pentru adoptie, in loc sa-l tina ca pe un animal in orfelinat, trebuiau sa contacteze ambii parinti, chiar daca, sa zicem, divortati fiind, traiau in orase diferite sau daca vreunul dintre parinti zacea condamnat in vreun penitenciar. Dupa ce mergeau cu parintii la notar sa dea declaratia sau veneau cu notarul la penitenciar, dupa ce in prealabil luau aprobare de la Directia Penitenciarelor, se programau pentru procesul de adoptie in urma caruia primeau sau nu, hotarirea judecatoreasca. Mentionez ca decizia era luata in interesul copilului, nu al parintilor, naturali sau adoptivi si nici al statului. Dupa proces impreuna cu copilul si toate actele eliberate de spital, de parinti, de notariat si de instanta, se mergea la pasapoarte. Si numai asa un copil putea parasi Romania. Ca in timpul acestui proces trebuia sa apesi pedala de acceleratie financiara pentru a determina guvernantii sa-si bage schimbatorul de viteze intr-a 5-a, e adevarat, dar in niciun caz nu puteai elimina vreo etapa a procesului si nici nu se ajungea la sute sau mii de dolari dupa cum behaia presa. Cadouri se faceau si parintilor, dar in general numai celor saraci, lipiti si erau mai mult simbolice, dpdv pecuniar.
Deci ala fiind procesul, acum e poate de inteles de ce spun ca povestea romilor e mult mai putin credibila decit povestile cu Ileana Cosinzeana si Zmeii Zmeilor ale lui Ispirescu. Mai ales ca prin 1994 adoptiile internationale erau sub microscopul presei si a guvernului si se realizau numai prin asociatii guvernamentale, ca doar trebuia si statul sa cistige ceva. Interpretii ocazionali fiind exclusi din aceasta ecuatie.
Mai departe. In mod surprinzator, parintii Pirandei n-au cerut certificat de deces si nici n-au cerut sa-si ingroape copilul, cum fac toti parintii in astfel de situatii. Iar doctorii n-aveau cum sa vinda acea fetita fara acordul lor, chiar daca fusese abandonata in maternitate, ca de murit, e clar ca nu murise. Si niciun judecator n-ar fi aprobat adoptia fara acceptul scris si legalizat al ambilor parinti, decit numai daca se dovedea cu acte in regula a sunt morti. Precizez ca parintii erau instiintati si chemati sa se prezinte la proces. Mai mult, nici pasaportul nu ar fi fost eliberat fara sa fi avut toate actele necesare in dosar. Asa ca toata aceasta poveste fantezista e de fapt o minciuna ordinara cu care caramidarii incearca sa-si ascunda caracterul mizerabil si sa acuze sistemul institutional romanesc de rasism sau criminalitate, c-asa e-n fotbal (mai nou).