Ati avut vreodata senzatia ca zburati? Ca plutiti prin al noualea cer, care ar putea foarte bine sa fie si al saptelea, ca la urma urmei, unul e de ajuns? Sigur c-ati avut-o, toti am avut-o. Practic, e o desprindere de realitate. Un simtamint care ne ignora simturile. Da, suna paradoxal ca un simtamint sa-ti ignore simturile, dar cu toate astea, e absolut posibil. E posibil, intrucit acel simtamint te face sa crezi ca imposibilul ar fi de fapt posibil, ceea ce e de fapt imposibil (!)
Interesant e faptul ca numai fericirea poate genera astfel de trairi. Singura care ne readuce cu picioarele pe pamint si ne trezeste la realitate, fiind durerea, suferinta, chinul. Si de obicei, cu cit esti mai fericit, cu cit zbori mai sus, cu atit constientizarea realitatii e mai dureroasa, vorba Luceafarului „venit din cerul meu inalt, mai repede ca vintul, am dat cu curul de asfalt, de-am gaurit Pamintul”. N-am intilnit pina acum un om fericit care sa evalueze in mod obiectiv realitatea, chiar daca realitatea lui parea trista sau chiar dureroasa. Fericirea are darul de a-ti estompa necazurile si durerile. Am intilnit, insa, destui indivizi pe care durerea ii determina sa vada clar si nedistorsionat realitatea, chiar daca de multe ori refuzau s-o accepte.
In general, starea euforica deformeaza optica si nu stiu daca vi s-a intimplat, dar fiind in starea respectiva, luam cele mai gresite decizii. Cind suntem fericiti, devenim in mod subit, generosi pina la inconstienta si de-o credulitate periculoasa, fiind in stare sa acordam credit pina si dusmanilor. As putea spune ca si discernamintul ne este afectat, fiind gata sa luam decizii bizare. Valoarea materiala isi pierde subit valoarea. Fericirea ne afecteaza rabdarea si intelepciunea. Suntem in stare sa terminam orice lucru sau orice activitate cit mai repede si cu cit mai putin efort intelectual, si asta pentru ca ne rapeste din timpul fericirii, careia am dori sa ne dedicam 100% . Curios este faptul ca atita timp cit suntem fericiti, ignoram pina si durerile fizice.
Asa ca, durerea, evident ca nu la cea fizica ma refer, ne poate readuce la realitate, dar numai in momentul in care fericirea dispare. Oare om putea fi indurerati si fericiti in acelasi timp? Nu cred. Nu cred ca poti trai, traindu-le simultan. Intotdeauna una dintre ele te va face sa uiti de cealalta. Cu toate astea, desi toti ne dorim sa privim realitatea in mod obiectiv, alegem fericirea. Exista o goana nebuna dupa acest sentiment care, practic, e un drog. Un drog de care se pare ca suntem dependenti si de al carui efect euforic, suntem indragostiti pina peste cap. Oare cind iubim, o facem din altruism sau din egoim? Iubim cinevaul sau iubim starea de fericire pe care ne-o ofera cinevaul respectiv? Ei, vedeti voi, la intrebarea asta nu prea as sti ce sa raspund. Nu inca.
Sa insemne oare ca ne place sa ne inselam de buna voie in privinta realitatii, ca vrem ca albastrul sa-l vedem roz, desi-l stim albastru? Nu spun, e placut sa fii fericit, dar e sanatos sa ai si simtul realitatii. Dar uite ca desi o contemplam pe a doua, ne-o dorim mai mult pe prima. Se spune ca iubirea-i oarba si e foarte adevarat. Defectele ne sar in ochi cind acel sentiment se dezintegreaza, desi defectele erau acolo de la inceputuri. Dar sa nu credeti ca as caracteriza alegerea fericirii ca pe-o vina sau un pacat, atita timp cit, fiind in culmea ei, nu ii constientizam efectul. Dar daca l-am constientiza, oare am renunta la fericire de dragul realitatii?
Hai sa incep eu! Ei bine, as prefera sa fiu beat de fericire, decit sa fiu trist de treaz, pentru ca sincer, iubesc, iubindu-ma. Realitatea din jurul nostru nu poate fi vesela, atita timp cit nu ne fericeste in asa masura incit s-o vedem deformata, moment in care nu mai e conforma cu ea insasi. Hmmm, tare! Adica ma invirt in cerc? Se poate, dar asta e, n-am inventat eu lumea. Nu fac decit s-o observ si s-o judec, cit imi permit senzorii si ratiunea.
Read Full Post »
VatiClanul Papal 