Intrucit ma aflu intr-un concediu prelungit, pe care unii, nu spun care, il numesc, cu pizma, „pensionare”, merg la pescuit numai cind pizmosii merg la munca. Dar n-o fac din dorinta de-a le zgindari invidia, asa cum s-ar putea specula, ci din dorinta de a-mi constientiza si aprecia libertatea fata de acel flagel numit „slujba” Asta nu inseamna ca o ard pe balta cinci zile pe saptamina, dar nici nu aleg weekend-urile pentru practicarea acestui sport. Ii spun sport, c-asa-i spun altii, dar el, pescuitul, e un fel de corida subacvatica in care taurul, de multe ori, e bou. Cu toate astea, fie ca prind, fie ca nu prind, statu-n natura cu berea la picior, imi provoaca un sentiment de „je m-en fiche” fata de problemele lumii si nevolnicia crapilor din balta. Asta pe linga faptul ca eu am decis sa adopt politica de cacat a retardatului Casei Albe. in privinta imigrantilor ilegali. „Catch and release” sau prinde si da-i drumu. Si dau drumu la orice prind, ca si el, numai ca una-i pestele de apa si alta-i criminalul. Am spus de apa, ca daca ar fi de uscat, tot criminal s-ar numi.
In concluzie, fiind joi, am hotarit sa-mi scot Piratul la balta. As mai fi avut si un coleg de pensionare, dar era ocupat cu atributiunile de bunic cu care l-au blagoslovit copiii. Si cum Piratul isi luase citeva zile libere, aprobate de nevasta-mea, io-te-ne conducind spre balta fagaduintei. Smith Mill Pond e o balta linga o moara. N-as putea sa spun ce macina moara respectiva, dar cred ca e ceva de papa ca balta e plina de pesti dezvoltati armonios.
E si dupa ce am condus vreo ora de ma luase cu plictis, parcam pe marginea baltii. Vremea era exct aia in care orice om intreg la minte ar dori sa pescuiasca. Caldut, inorat, liniste deplina si-o boare venita din vest care m-a palmuit pentru citeva ore. In fine, ocupindu-se cu descarcatul catrafuselor pescaresti, Piratul a dat peste un ciocan. Si-mi zice amuzindu-se copios „ai de gind sa dai la porumb sau la ciocan?” Dar ce stie el? E inca tinar, necopt. „Bey, Grigore, zic, doar n-oi fi crezind c-o sa bat tarusii umbrelei cu pumnu” Moment in care a ramas confuz nestiind ce e ala tarus. Dupa ce i-am explicat ca la ground spikes le mai spune si tarusi, a inteles necesitatea ciocanului. Necesitate de care si eu mi-am dat seama tirziu, dupa ce a trebuit sa intru-n apa pentru a-mi recupera umbrela, chestie care n-as vrea s-o mai repet. Ca la cit e de mare, si-o boare de vint ti-o poate salta, daca nu e ancorata
Trecind peste intimplarea cu ciocanul, sa mai spun ca am plecat binedispusi dupa citeva ore, desi prinsesem doar vreo 10 somotei in locul crapilor cu care venisem sa ne luptam. Ai dracu dinozauri n-au vrut sa muste, desi neam de neamul lor nu mincasera specialitatile cu care-i servisem noi. Singurii care au apreciat calitatea momelii fiind somoteii, desi ne foarte incurcau atunci cind se prindeau ca prostii-n ac. Oricum, bine ca n-a muscat vreo tesoasa, ca ni s-a mai intimplat si nu e simplu s-o convingi ca acul nu tine de foame.
Canadei, toti est-europeni si asiatici, m-a impins catre Canadian Tire. Aici ajuns, mi-am tras permis, bat, momeli artificiale si o guta Spider cu care puteai remorca tot lacul. Cind a fost sa-mi aleg mulineta, mi-am adus aminte de invataturile unui pescar batrin ca timpul si posesor de blog, care mi-a spus: ” numarul rulmentilor e cheia succesului”. E si uite cum mi-am cumparat o mulineta care numai ca nu mulineaza singura, in rest iti poate satisface toate placerile manuale. Guta, cum spuneam, era indistructibila si asta datorita unei revelatii pe care-am avut-o cu mult timp in urma. Pe atunci, tin minte, am dat de-o pestoaica care mi-a rupt ata exact cind sa-si depuna icrele, de care era plina. Vai ce m-a durut acel esec! Si asta pentru ca mi se rupe cind nu se rupe, dar cind se rupe, nu mi se mai rupe, ca ma intorc acasa pleostit, acoperit de rusinea neputintei. Se spune ca aceste fiinte acvatice numite crapoaice, mai intii o pupa, dupa care o sug si daca le excita papila, o-nghit cu totul, de le ajunge pina-n branhii. Asa ca, pentru a le satisface gustul sofisticat, am invirtit acasa o mamaliga dupa o reteta oprientalo-canadeza, cu miere si scortisoara. E si uite asa, inarmat pina-n gingii, plec spre locul crimei. Era un parc pe malul apei, frumos amenajat, dar caruia-i lipsea mirosul. Mult timp, nu mi-am dat seama ce fel de miros ii lipsea, pina cind, un biban prins de rasa galbena, mi-a mingiiat olfactivul cu acele miresme, atit de dragi erectiilor. In fine, istorioarele pescaresti referitoare la locul acesta, povesteau de crapi cit porcii, hamesiti de foame si dornici sa se friga in tepusele oricarui doritor. E si dupa ce ne aranjam noi gospodareste, cu berea dosita, ca aici la Canada bautul berii-n public, echivaleaza cu incestul. Asa ca, avind „surorile” ascunse, ne-am aruncat linistiti tentatia-n apa. Mai intii am aruncat cu porumb, apoi am aruncat cu mamaliga apicola pe care-o pregatisem, apoi am aruncat cu sinteticele cumparate, apoi am aruncat cu rime. Ce sa va spun? Doar cu pietre n-am aruncat dupa ei. Degeaba! N-au vrut s-o muste si pace. Si uite cum a trecut ziua fara sa frigem nici macar un somotei. Asa ca, pe la apus aratam ca niste pirliti si-n desaga si pe corp, caci soarele ne daduse un pronuntat aspect de raci opariti. Ca tot se-nserase, mi-am strins scula folositoare, dar nefolosita si am plecat spre casa, binecuvintind la fiecare pas pestii, soarele si initiativa, pe cararuia ce serpuia cuminte spre parcare.
VatiClanul Papal 