Dorintele copilariei

De nascut, m-am nascut intr-o casa in spatele magazinului Eva si de-a stinga Ateneului Roman, pe Nicolae Golescu. Acum e un ceva care-si spune „La Mama”.  Dar de copilarit, pina prin clasa a 3-a, am copilarit pe Dorobanti, vis-a-vis de COS (Casa Oamenilor de Stiinta) intr-o curte mare strajuita pe-o parte de casele boieresti ale nu stiu cui, si in care locuiam vreo citeva familii, de gardul Liceului Sadoveanu si de gardul Spitalului (pe atunci, de inima) Ascar. Cum spun, ala e locul pe care mi-l mai amintesc si legat de locul respectiv, inca imi mai aduc aminte cum puneam capace de bere pe linia tramvaiului 5 care trecea pe Dorobanti, trecind prin Piata Lahovari spre cinematograful Patria si apoi pe Magheru spre Universitate.
Dar nu la capacele de bere vreau sa ma refer, ci la faptul ca in fata curtii era o poarta de fier, mare, impunatoare, iar de-a lungul cladirii, pe trotuar, un grilaj inalt cam cit sa te poti aseza pe el si care avea ca destinatie protejarea unui spatiu pentru radacinile de edera, ca flori nu-mi aduc aminte sa fi fost plantate vreodata. Ei si cu grilajul respectiv incepe istorioara.
De multe ori, dupamiezele, cind ai mei nu mergeau vis-a-vis, la Mon Jardin (Gradina Trandafirilor) sau la Poarta alba, in locul carora acum troneaza hotelul Sheraton, ieseam cu taica-meu la strada si stateam pe grilajul metalic de care-am pomenit. Si cum stateam asa, jocul preferat, dupa care eu eram topit, era sa numaram si sa ne impartim masinile care treceau pe Dorobanti. Nu multe, dar masini destul de misto, intrucit era la nu multi ani de la nationalizare si tot ce apartinuse patronilor, acum devenisera proprietatea intreprinderilor comuniste si alocate cadrelor de conducere. Asa ca nu va veti mira aflind ca erau o gramada de masini americane, nemtesti, frantuzesti si bineinteles rusesti.
Si uite asa, urmaream masinile si  le imparteam intre noi. Una lui, una mie. Iar cind ne plictiseam, faceam un inventar sumar pentru a vedea a carui colectie e mai tare. Evident ca Volga, Pobeda si Moskvici erau cih, caca, punctajul maxim revenind celor americane si nemtesti. Iar cind se intimpla ca punctajul meu sa fie mai mare decit cel al lui taica-meu, eram in culmea fericiri. Poate ca asta e si motivul pentru care masinile respective imi intrasera oarecum in gratii si nu numai atit, dar desi poate va veti amuza, mi-am promis atunci ca nu voi muri pina nu voi avea un Mercedes, doar al meu.
Si poate ca nu dorinta-n sine socheaza, intrucit stim cu totii cam cite-si doresc copiii, dar acest termen limita ma surprinde si acum. Ma surprinde pentru ca la virsta respectiva mi-am acordat tot timpul pe care il puteam avea la dispozitie pentru a-mi satisface dorinta. N-as putea sa spun de ce am decis acest termen, dar probabil ca imposibilitatea de-a avea o astfel de masina, la momentul respectiv, m-a determinat, in mod inconstient, sa-mi acord suficient timp pentru a-mi onora promisiunea pe care mi-o facusem.
Dar, o data cu trecerea timpului, lucrurile s-au mai schimbat. Prioritatile au luat un alt curs si acea dorinta fierbinte, s-a racit definitiv. Totusi, cind i-am cumparat, acum doi ani, Piratului, un Mercedes, am amintit in treacat de marea dorinta a copilariei, dupa care am uitat-o din nou. Din fericire, pentru ca fericire am simtit, sotia n-a uitat si ieri cind se-mplinisera 4 ani de cind aveam Infinity-ul, nu l-am mai schimbat cu altul nou, ca de obicei, ci am primit in dar masina dorintelor copilariei. Si desi uitasem, m-am bucurat ca la virsta cind mi-o dorisem. Nu pentru masina, ca nu ma mai misca, dar pentru ca mi-am tinut, prin intermediul sotiei, promisiunea pe care mi-o facusem cindva, odata. Basca faptul ca C300 4Matic e mai ieftina decit un Q60 cu vreo $200/luna, asa ca pina si din punct de vedere financiar avea sens sa leased Mercedes-ul si sa-mi tin cuvintul dat. Dar asta nu inseamna ca acum, gata, pot da coltul linistit, ca nu asta era idea.
Then                                                                                                                                                                                                           Now

Read Full Post »

Bâza, Leapsa si mult Lapte gros

Pustan fiind, inainte sa aflu de „gajuri”, french kiss-uri si mameleli febrile, ma jucam de-a fotbalul in parcarea din spatele blocului pina dadeau toti dracii-n ea de mingie. Asta poate si pentru ca pe atunci lap top-urile nu existau nici in scrierile lui Jules Verne. Dar pe linga acest joc universal, noi o mai ardeam si cu autohtone. Ba un „lapte gros” de unde plecam in general deselati, ba o „bâza”, de-ai fi zis ca suntem tirnacopisti , dupa culoarea palmelor, ba o leapsa, joc pe care nu l-am inteles niciodata. Gindind acum la acele, hai sa le spun, jocuri, imi dau seama cit de timpite erau si cit de masochisti fusesera aia care le-au inventat. Dar de, cel putin noi aveam o scuza, eram copii, pe cind astia care conduc Romania de astazi chiar n-au niciuna, desi joaca bâza, lapte gros si leapsa zilnic si concomitent cu o inversunare proportionala cu functiile pe care le detin.

Pentru ca privind obiectiv evenimentele, cam tot o bâza si un lapte gros se cheama de fapt ceea ce se petrece in momentul de fata in politica romaneasca. Din nefericire, responsabil cu datul si cu calaritul e  nenorocitul de Basescu, iar la primit, poporul roman si USL-ul, ca parte integranta a acestui popor. Si uite cum, romanii, incalecati de acest dezaxat, isi iau zilnic portia de palme. Si hai ca de palme n-a murit nimeni, dar animalul asta are ditai labele. Laba de Macovei, laba de Preda, laba de Videanu, laba de Eba, laba de Udrea si alte labe de oameni care-i palmuiesc pe romani  fie in direct, fie prin intermediul altor labe din Brussels, intr-un fel de leapsa din care poporul e in final cel lepsuit.

De fapt, aceasta rejectie stalinista nu joaca bâza asa cum o faceam noi, cinstit si cu raspundere. Asta dupa ce da, se jeleste c-a fost lovit si s-ascunde ca un las in spatele stapinilor lui din UE. Dar ce sa-i faci, asa e cind alegi sa te joci cu jigodii, iar poporul roman, dintr-un masochism greu de inteles, sta la primire de noua ani de zile, mintit si palmuit de aceasta bestie cu chip de..aaa…bestie.

Dar in fine, ca Basescu isi palmuieste zilnic propriul popor nu mai mira pe nimeni, nici pe palmuiti, dar cu ce drept ne palmuieste UE-ul cu labele ei mizerabile si corupte? Si tot asa n-am sa inteleg de ce USL-ul permite aceasta injosire a propriului popor, practicata de niste ticalosi europeni care ne dau lectii de democratie sugernd sugrumarea presei si a libertatii de exprimare? De ce oare numai hiriitul tabacic si mincinos al dezaxatului se face auzit in Brussels si cum de pacifistii pulii din USL stau cu curul pe coada asteptind in tacere palmele care vin una dupa alta, fara incetare si de la aceleasi surse? De ce nu pun piciorul in pragul Cotrocenilor? De ce si de cine le e frica? De Europa? Pai n-ar fi mai normal sa le fie frica de cei ce i-au ales? Ba da, asa ar fi normal, dar uite ca uselistii au ales calea legala in joaca lor cu un trisor ordinar si asta nu face dacit sa dauneze tari si poporului care continua sa incaseze labele imputite ale dictatorilor locali si de pretutindeni.

Se pare ca bâza, leapsa si lapte gros au intrat in singele si mentalitatea romanilor. Oare jocurile copilariei sa fi transformat acest neam intr-unul de supusi incurabili?

Read Full Post »

Duzina de Cuvinte – Amintiri din…bucatarie

                    Dupa cum va spuneam, am crescut cu un fel de bona. Nu, nu era chiar bona si nici frantuzoaica. Cu frantuzoaica mergeam in Ioanid, unde ne frantuzeam pina pe la prinz, cind ma aducea acasa. E, acasa ma astepta Edit, careia eu ii spuneam simplu, Edi. Asta era o unguroaica sanatoasa, care ne facea cam toata treaba in casa si care, pe linga treaba, mai vedea si de mine pina apareau ai mei de la serviciu.  Ce mai tin eu minte si nu ma mira, e ca purta lucruri destul de scurte, largi si decoltate, ca era plina de proeminente placute ochiului si ca intotdeauna cind se apleca, o facea de la mijloc, fara sa indoaie picioarele. Si vedeti voi,  asta era motivul pentru care imi placea sa stau cocotat pe un scaun in bucatarie si s-o privesc facind mincare.

                    Dar din toate gulashurile pe care le pregatea, mie-mi placea cel mai mult cind facea piine de casa. In primul rind, framintatul aluatului era un adevarat exercitiu pentru ochii mei, care sareau in toata partile, urmind traiectoria pieptului ei generos. Ce-i drept, Edit n-avea multa carte, dar avea niste tite, ca si-o minte inocenta, dar precoce, ca a mea, le putea aprecia calitatea. Unde mai pui ca tipa nu auzise de sutien, asa ca la fiecare aplecare, mi se aratau in toata splendoarea lor si sa nu va imaginati ca-mi intorceam privirea de la ele. Nu, chiar as spune ca nici nu clipeam, de frica sa nu pierd imaginea in dosul pleoapelor. Dar asta nu era tot, pentru ca in momentul in care coca aia trebuia bagata-n cuptor, odata-si desfacea  picioarele, de-ai fi zis ca-i lustra din sufragerie si se apleca suficient, cit sa i se vada chilotii, pentru ca spre deosebire de sutien, chiloti purta, din nefericire, iar la vremea respectiva erau cit sacosa in care aducea cartofii. Cu toate astea, eu o vedeam goala, pusca. De fapt, asa mi-o si inchipuiam, calarind un unicorn alb, despre care stiam de la taica-meu ca ar fi fost un cal fermecat, dedicat cosinzenelor, si cum ea era blonda, parca o vedeam galopind in amurg, printr-o padure de cristal. De padurea asta tot de la taica-meu aflasem ca exista, cind imi povestea in soapta, intr-un mod confidential si tainic,  despre Feti Frumosi si Ilenele lor.

                    Ei, dar cum in general, tot ce are un inceput, are si-un sfirsit, uite ca si programele mele, de excitari perpetue, au luat sfirsit. Era probabil prin miez de iulie cind am plecat cu ai mei la mare, iar la intoarcere, i-am auzit discutind despre faptul ca vor trebui sa gaseasca o alta fata in casa, intrucit Edi hotarise sa plece din Bucuresti. Asa ca din apetisanta cenusereasa care-mi incinta dupamiezele, cu formele ei rubensiene, ramasese doar cenusa unor amintiri din bucatarie. Of, ca rau e fara bona, mai ales cind e si unguroaica!

 

Read Full Post »

Pustiul (reloaded)

by papa

Merg pe jos

purtind spre…nu stiu,

„valiza” care-mi sta pe git,

cu ce-a fost si tot ce este,

mai prezent si mai trecut.

Dar m-as inturna din drumu-mi,

(ah, de m-as putea-nturna!)

caci aud cum striga pustiu’,

care am fost odat, cindva.

“Vino iar,

sa-ncingem joaca,

eu-s frumosul ce-ai pierdut,

cind, plecat sa faci avere,

m-ai lasat si m-ai durut.

Fugind, ti-ai uitat de mine,

ai uitat de toti, nebun,

ai spus timpului “nu-mi pasa!”,

iar acum l-ai vrea, dar cum?”

-N-as fugi,

ca nu mi-e mie

sa m-apropii de final,

dar vezi tu, sensul e unic,

spre un infinit banal.

Si nu, n-am uitat de tine,

iar bogat nu sunt, eu nu,

averea mea e doar hirtie,

bogat am fost cind eram…tu.

Caci ce-a ramas nu e in banca

si nu se mai masoara-n bani,

banca de drept e acum viata,

cu-n cont imputinat in ani”

“Du-te-atunci,

ca nu-mi mai place,

in tine sa ma vad adult,

ramii cu ce ti-a mai ramas din viata,

eu voi ramine-al tau trecut.”

Read Full Post »