Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘comportament’


Pentru toti cei de culoare verde, dar si pentru decolorati.
Dupa cum spuneam cu vreo 500 de posturi in urma, cind am poposit pe meleagurile Marilor Lacuri, sa fi avut fo 35 de primaveri, in primul rind mi-am dat seama ca nu ma chemase nimeni. In acelasi timp, cascind ochii si urechile, m-au frapat diferentele dintre mine si astia.  Si as zice ca-n primul rind m-a surprins nonsalanta si dezinvoltura cu care „bastinasii” tratau subiecte, situatii, persoane si stari de fapt. Incepusem prin a simti lipsa acelei inversunari, tipice neamului meu, in ceea ce privesc banalitatile cotidiene, conventionalismele si problemele de ordin personal. Ca eu, roman fiind, venit din tara bunului simt, a manierelor elegante si a moralitatii propovaduite altora, dar calcata-n picioare de toti, evident ca aveam creierul programat pe repulsie si pe „asta nu se face, nu se spune, nu se arata, nu se cade”. Ca urmare, mintea mea muncita de problemele altora, echivala nonsalanta cu nesimtirea, cu prostia, cu nerusinarea si prostul gust. Trasaturi care trebuiau neaparat repudiate plenar, ca sa se stie cit de manierat, sfatos si cu bun simt eram eu, ala venit sa-i civilizeze pe nord-americani.

Abandonind sarcasmul, e totusi adevarat ca daca ne luam dupa codul bunelor maniere si a limbajului de salon, le vom putea gasi nord-americanilor un milion de deficiente criticabile. Numai ca asta nu e problema lor, ci a noastra. Noi suntem aia carora le place sa-i judece pe altii. Noi suntem aia pentru care paiul din ochiul altuia e mai important decit birna din ochiul propriu. Noi suntem aia carora le place sa dea navala cu sfaturi pe care nu ni le pretinde nimeni, doar asa, din dorinta de-a epata, de-a ne demonstra noua si altora cam cit ne crapa noua capul de intelepciune. Intelepciune mostenita din mosi stramosi, cred ca se cunoaste acest detaliu. Si in fine, noi suntem aia carora le place sa se bage-n viata altora cu de-a sila. Sila lor, nu sila noastra, pentru ca in general noua ne place sa dam sfaturi, nu sa le si urmam sau sa primim.

In antiteza cu mentalitatea carpatina, americanschi,  nu sunt obisnuiti cu caracterizarea altora functie de aspectul fizic sau fizionomic, de vestimentatie, de handicapuri fizice sau mentale, de cultura generala sau viata personala, de unde si-o trag si cu cine, de maniere elegante si de citi cercei au infipti in nas. Aici esti judecat dupa cit esti de competitiv in ceea ce sti sa faci,  dupa realizari si bunastare. De ce bunastare? Simplu! Pentru ca bunastarea reflecta, in general, cit de competitiv esti in ceea ce sti sa faci. Aici nu poti fi o coafeza de mina a doua si sa ai roabe de bani in banca. Dar poti fi o coafeza de mina-ntii cu conturi doldora si un lant de saloane.

Mie, picat din Luna est-europeana, mi se parea inadmisibil sa vezi la tot pasul batrini in pantaloni scurti sau purtind vesminte in culori pastelate.  Sau s-aud o octogenara vorbind cu nonsalanta despre boy friend-ul ei. Sau femei respectabile spunind ca s-au facut „zdrente” la cite un get together feminin. Sau parinti, cu venituri considerabile, mindri de copiii lor, inca elevi, ca lucreaza pe timpul verii la McDonald’s. Sau sa vad pe cite unul c-o mina din fag iesita toata din mineca scurta a tricoului. Sau punk-isti cu par albastru si cirlige-n rit, angajati in posturi importante. Mai tirziu am realizat ca nu era nimic formidabil sau extraordinar, ci pur si simplu intimplari si comportamente omenesti, mai mult sau mai putin extravagante, din viata fiecarei persoane. O viata mai suferinda sau mai fericita ca a mea, dar la fel de viata si la fel de pretioasa. O viata pe care n-aveam nici dreptul si nici motiv sa o judec, intrucit nu-mi apartinea.

Cum spun, nord-americanilor le pasa de back yard-ul propriu. Asta nu inseamna ca nu sunt sociabili si/sau filantropi, dar pina la un punct. In niciun caz n-ai sa vezi pe nimeni stind in cur pe banca-n fata casei, birfindu-si vecinii. Sau angajindu-se in polemici prelungite cu ochii iesiti din cap si singerind de nervi. Personal n-am vazut pe vreunul inversunat si gata sa sara la bataie. Iar daca sunt, aia sunt noi veniti de prin esturile Europei sau de prin America de Sud si neadaptati pe de-a-ntregul. Pina si in privinta sporturilor. Desi merg pe stadioane cu sutele de mii, ai sa vezi suporteri ai ambelor echipe stind impreuna fara sa le pese daca vecinul tine sau nu cu aceeasi echipa. Aici nu exista patima exacerbata a romanului de-a avea dreptate, de-a fi el piua-ntii. Aici formula e „calm down!” si hai sa vorbim pe rind ca sa ne putem intelege.

Multi vor spune, probabil, ca bat cimpii, dar aia sigur n-au trait aici si vorbesc doar din informatiile furnizate cindva de propaganda ceausista, propaganda de care nu s-au putut sau n-au vrut sa se debaraseze. Ca pe bune, propaganda-i ca fumatul, n-o poti lasa decit cu vointa, nu cu ura si inversunare. Ar mai exista totusi posibilitatea ca „necredinciosii” sa faca parte din categoria vulpilor care n-ajung la struguri, ca si in domeniul asta suntem premianti cu coronita. Cu toate astea, bine ar fi, zic eu, sa-l credeti pe Papa, ca doar d-asta-i Papa cu VatiClan in gestiune.

 

Read Full Post »


Ceea ce afirma potecuta, e ca exista o cutie, metaforic vorbind, inlauntrul fiecaruia dintre noi, din care privim lumea de afara, lume cu care interactionam atunci cind ne parasim cutia, dar o lume in care nu putem lua cu noi tot continutul acelei cutii. Ei bine, sunt absolut de acord cu acest concept si iata de ce. 

Multe concepte filosofice se bazeaza pe idea ca omul traieste in doua planuri. Unul material (trupul), altul spiritual (sufletul), altfel spus, fizic si psihic. Nimic rau in asta. Numai ca, aceleasi concepte pretind ca diferenta fundamentala intre aceste doua planuri ar fi faptul ca cel spiritual ar fi repetabil, in comparatie cu cel material care este unic. Ei bine, mie mi-e foarte greu, ba chiar imposibil sa accept aceast concept speculativ. Ratiunea pentru care spun acest lucru, e ca atita timp cit materia e generatoarea spiritului, nu vad cum ar fi posibil ca acel spirit sa-i supravietuiasca materiei, in speta, omului.  Si continuind deductia logica (logica mea, evident), daca spiritul este complet independent in raport cu materia, de ce atunci cind materia e anesteziata, spiritul intra intr-o stare letargica? Doar anestezia, ca materie, poate avea efecte doar asupra altei materii, nu si asupra spiritului generat de ea. Iar daca are si asupra spiritului, generat de materia anesteziata, insemna ca spiritul este total dependent de materia care-l produce si va disparea inevitabil cind generatorul va claca.

Bun, deci in concluzie, eu consider ca traim intr-o singura dimensiune, din punct de vedere al stari de agregare. Ca generam cimp gravitational si biocurenti, dataorita reactiilor chimice si electrice care ne trec prin cap, ca trenurile prin gara, este absolut firesc si explicabil, dar alea sunt generate de miliardele de neuroni si transmise prin si mai multe miliarde de sinapse, nu ne vin din ceruri, prin cine stie ce circuite galactice si din surse divine.

Si revenind la ceea ce-a sustinut potecuta, spun si eu ca existenta noastra se imparte totusi in doua planuri, dar nu cele deja mentionate. Un plan interiorizat, in care gindim si actionam fara vreo reticenta, neingraditi de vreo restrictie sau ghidati de vreun cod anume. Acolo suntem doar noi cu noi insine. Cu cultura noastra, cu logica noastra, cu cunostintele noastre. Acolo nu putem fi ipocriti, nu putem fi mitomani, nu putem fi actori, nu putem insela, nu putem distorsiona adevarul si in fine, acolo ne evaluam la adevarata noastra valoare. As spune ca acel „acolo” e o cutiuta, pentru a o parafraza pe potecuta, a libertatii totale, supreme si a adevarului absolut, in acceptiune personala. Cutiuta in care exista de toate, si bune si rele, dar care ne apartine, care e numai a noastra si in care pastram toate secretele noastre, sperantele, dezamagirile, realizarile, esecurile, frumosul, dar si uritul. Cum spuneam, a nu se confunda totusi cu acea Cutie a Pandorei. Legenda spune ca Epimeteu, sotul Pandorei (o alta Eva, creata de zei in Olimp, nu in Rai) a deschis acea cutie, primita-n dar de la Zeus, permitind tuturor relelor, ferecate-n ea de zei, sa se imprastie in lumea noastra, a muritorilor. Precizez ca in acel moment Pamintul se pare ca era populat doar de barbati, zamisliti de Zeus. E totusi adevarat ca una din zeitati, aia responsabila cu intelepciunea, a strecurat in cutie „speranta” si asta a fost singura care a ramas la cutie si poate de aceea se spune ca nu ne paraseste niciodata sau ca moare ultima.

Revenind la acea interiorizare, in momentul in care parasim confortul si siguranta pe care ne-o confera, comportamentul nostru devine altul. Devenim atenti, alertati cu noi insine si cu cei din jur. Si asta pentru ca iesim intr-o lume regularizata de legi, de reguli, de cutume, de semne de circulatie, o lume care te judeca cu ochii ei, nu cu ai tai, o lume pe alocuri buna, pe alocuri rea. O lume in care trebuie sa zimbesti chiar daca suferi, in care trebuie sa minti daca se cere, in care trebuie sa te supui daca n-ai incotro. O cu totul alta lume, decit cea interioara noua, lumea in care s-a imprastiat continutul Cutiei Pandorei.

Read Full Post »