Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘bucuresti’


De fapt n-am fost noua, am fost … „doua” si nu din Vaslui, ci din Toronto, dar intrucit zicerea lui Alecsandri mi se pare ca suna mai sexy, am adoptat-o, anihilindu-mi fara mila ego-ul exacerbat.

Si inca ceva, spre surprinderea unanima, de data asta nu voi mai incepe cu inceputul, chestie deja banalizata si abuzata de mai toti scriitorii, ci cu sfirsitul. Asta nu inseamna ca ma consider vreun scriitor, desi cam asta fac, dupa cum se poate observa cu ochiul liber, de vreo … multi ani incoace. Spun asta pentru ca cine scrie, scriitor se numeste, fie c-o face cu sau fara talent.

Asadar, in Romania fiind, ne suna Piratul, bine el ne suna zilnic, dar acum doua zile ne suna pentru a ne informa ca exista un „voice message” de la Compania mea care se pretinde urgent si de-o importanta capitala pentru viitorul meu imediat. Cum eu eram si inca sunt in concediu medical, imi era cam peste mina sa-i sun si sa le spun ca, bolnav fiind, am batut drumul pina la Romania ca sa ma tratez … de ce? Ca nici astia nu-s chiar timpiti de internat la urgenta. Asa ca le-am dat telefon si m-am dat loco. Si evident ca le-am spus s-astepte pina pe 9 iunie, sa-mi mai revin, in cuget si-n simtiri, dupa care voi aparea sa discutam exmatricularea mea. Dar ei, nici de-ai dracu n-au consimtit si aveau dreptate pentru ca nu depindea de ei.

Fac o paranteza pentru a explica tarasenia asta. Corporatia spune Companiei ca nu produce suficient „malai” si ca trebuie sa prezinte un plan de reabilitare rapida. Si cum cea mai simpla solutie e sa tai citeva capete, Compania le-o transmitie, urmind sa prezinte detaliile referitoare la cite descapatinari poate apela fara a impieta productia. E si atunci bagi o sedinta cu … de la supervisorii in sus si analizezi care si citi inutili poseda fiecare departament. Se mai poate, de asemenea, sa intrebi in mod oficial si plenar cine e amator de-o decapitare voluntara, asta pentru a nu-i stresa si pe sclavii care nu si-o doresc. E si dupa ce ai lista completa cu voluntarii, abea apoi bagi sedinta de care vorbeam si-n care se discuta de cine te poti dispensa fara a produce valuri in productie si gauri in productivitate. Aia inutili vor fi aprobati, aia necesari vor fi refuzati si daca n-ai iesit la numar, mai bagi si inutili care nu si-ar dori decapitarea.

Eu fiind unul dintre voluntarii declarati, am fost sarit din schema la precedentele doua reduceri de personal, pe motiv de utilitate. Dar de aceasta data se pare ca m-au avut in vedere intrucit in urma absentelor repetate, se cam saturasera sa ma plateasca in lipsa. Asa ca au decis ca-i timpul sa-mi dea ce mi se cuvine si sa-mi deschida usita coliviei, pentru a-mi lua zborul. Problema e ca zborul asta m-a cam costat, ca pentru a-l dobindi, aveam nevoie stringenta de alt zbor, de la Bucuresti la Toronto si subito. Asa ca vacanta mea bucuresteana mi-a fost amputata intr-un mod necrutator.

Deci, ii sun si mi se comunica, pe sest, ca s-a ivit ocazia de-a fi dat afara de la serviciu (nu-i asa ca suna naspa?) Numai ca pentru a profita de aceasta ocazie, ar trebui ca astazi sa ma prezit la lucru, ca nu pot fi pus pe liber, in lipsa, ca nu-i vreo condamnare in contumacie. Asta se intimpla miercuri, in insorita dupa amiaza bucuresteana. Asa ca am sarit cu toata vigoarea pe telefon pentru a-l determina pe KLM sa-mi modifice biletul. Si l-au modificat, doar ca pentru a pleca joi la 1:55 PM, a trebuit sa le mai vomit vreo $850. Ca de ce sa nu profite si ei, fomistii  ‘ulii, de urgentele mele? Dar cum cutitul imi atingea, deja, osul, am acceptat si iata-ma-n Otopeni, alaturi de o satra intreaga de balaoachesi care ardeau de nerabdare sa viziteze Niagara, Casa Loma si CN Tower, dupa care sa se ritornereze cu impresii de calatorie pe care sa le impartaseasca celorlalti balaoachesi in cadrul cenaclurilor de cultura si arta tiganeasca. Spun asta pentru ca am calatorit alaturi de ei, nu doar pina la Amsterdam, dar i-am avut colegi si-n zborul spre Toronto. Unde mai pui ca toate Pirandele erau cu cite un puradel in brate si cu altul in pintec, ca parca ramasesera gravide in echipa si dupa un schedule bine pus la punct. Astea-s pomenile inteleptului nostru idiot, Justin Trudeau, vedea-l-as plin de fum, cu mustata-n furculita si briantina-n par, la umbra unei carute cu coviltir.

Si acum plec la serviciu sa dau piept cu uraganul atirnat de-o … frunza de artar. Revin cu detalii de ordin tehnic si mai ales, economic, ca prea va las cu sufletul la gura. Oricum, parca-i mai bine cu sufletul decit cu burta, just sayin’!

 

Reclame

Read Full Post »


Astazi e joi. Zi de teatru. Teatru pe care nu va trebui sa-l vizionez, ci sa-l joc. Trebuie sa ma dau lovit si am s-o fac. Nu spun ca ar fi moral, dar eu, asa de capul meu, am ajuns la concluzia ca „trebuie sa fii imoral pentru a-i moraliza pe imorali” Nu stiu, zau, oare sa-l numesc postulat?

De fapt si la drept vorbind, sunt chiar mindru de imoralitatea de care va trebui sa dau dovada pentru a-mi cistiga oarece drepturi si beneficii. Ca vedeti voi, asa cum ati mai vazut cind v-am explicat cum sta treaba cu beneficiile de care ar trebui sa beneficiez, nu e usor sa te lupti cu ditai compania care are angajata, pe linga forta de munca, producatoare a valorii si plus valorii, si o mica armata de avocati si consilieri legali. Astia avind rolul de-a feri compania de procese si/sau de-a o apara impotriva altor companii, dar si a celor care-i produc valoare, ca in asta consta paradoxul.

Stiu, ceea ce spun poate suna a comunism, in urechile unora, dar nu e. E, daca vreti, un fel de haiducie. De razvratire impotriva unor uzante imorale pe care le-am descris deja in „Daca poti sa-i futi, fute-i!” Spuneam atunci ca daca esti dat afara, ca esti bou, compania iti da un pachet compensatoriu. Dar daca vrei tu sa pleci, chiar daca ai muncit cu sirg si sacrificii, decenii intregi, iti iei doar un mare sut in cur. De fapt cam asta e principiul oricarei companii. Sa te determine sa-ti iei sigur talpasita pentru a nu-ti plati vreo compensatie. Asa ca, pentru a beneficia de acel pachet, trebuie sa-i fortezi sa te dea afara, chiar daca nu-ti sta-n caracter. Motiv pentru care intirzii la sedinte sau le pasezi cu totul, vii tirziu si pleci devreme, te invoiesti in draci, te dai bolnav, uituc, ramii in urma cu lucrarile si tot asa pina cind reusesti sa patrunzi in lista indezirabililor. A celor care pleaca pe bani.

Va spun sincer, nu-i usor sa faci toate astea, desi unii le fac de cind se angajeaza, dar cum natura umana difera de la individ la individ, tot asa si diferentele in comportament si mentalitate. Parca ti-e rusine sa te dedai la astfel de mizerii, dar cind te gindesti ca tu si tot site-ul la care lucrezi produceti intr-un an cam cit isi ia CEO-ul, ca bonus, in acelasi an, atunci iti mai trece din mustrarile cu care te blagosloveste propria constiinta. Mai mult, cind compania iti fura un drept, fara acordul tau, de ce nu ti l-ai fura inapoi, fara acordul ei? (Evident ca daca e vorba de furt, nu poate fi vorba de acord, dar mie-mi suna mult mai completa afirmatia asa cum am formulat-o.)

In concluzie, astazi voi juca rolul bolnavului inchipuit pentru a ma bucuresteniza vreo trei saptamini pe banii lor, incepind de luni. Nu ascund ca m-as putea bucuresteniza si cu un concediu fara plata, dar intrucit nu ma bucurestenizez pentru a ma distra, ca daca era de distractie as fi ales alta destinatie, (rima involuntara) ci de nevoie, am decis sa-i las pe ei sa-mi plateasca nevoile. Mai mult decit atit, nu cred ca acel concediu fara plata mi-ar fi fost aprobat tinind cont de volumul actual de lucrari.

De ce va spun voua toate astea, cind nimeni n-ar face-o? Pentru ca n-am nimic de ascuns si nici de pierdut, in cazul de fata, si pentru ca am asa o convingere ca-mi veti da dreptate si-mi veti ura succes. Iar daca nu-mi veti da si ura, vom polemiza, ceea ce n-as zice ca-i tocmai rau.

Read Full Post »

Alice


V-am spus ca prin anii ’80’s o ardeam prin Salonul Spaniol (fostul Caraiman) si prin alte stabilimente de bun gust si fite? V-am spus. E si uite ce ascultam, dansam si dupa cine eram topit in acele vremuri boeme, pentru unii, de rastriste pentru altii si de jale pentru majoritatea.

Ce muzica! Ce toale! Ce gagici! Cind ma gindesc c-au trecut, ma podidesc pareri de rau, dar si de bine, de-a le fi prins si trait exact la virsta potrivita.

 

 

 

Read Full Post »

FT


Nu, nu lipseste nicio vocala din titlu. E doar abrevierea lui „Fara Titlu”. De ce „fara titlu”? Pentru ca nu vreau sa-mi atrag cititorii ca pe guvizi, cu titluri bombastice, asa cum face Gazeta Sporturilor.  As vrea sa fiu citit pentru continut nu pentru promisiunea din titlu. Ca daca era sa-mi doresc trafic, as fi bagat vocala sau as fi bagat un „Sex in trei cu schimb de locuri” si in mod sigur m-ar fi citit toata Cisnadia, jumatate din Republica Moldova si cautatorii de sex virtual. Da’ ce-mi trebuie mie volum? Ca, dupa cum stiti,  ce-i mult strica.

Strica pe dracu! Nu stica de loc, de mod si nici de timp. Ca daca cineva de la Ministerul Cantitativ al Satisfactiei m-ar pune sa-mi descriu vacanta bucuresteana cu un singur cuvint, ala ar fi … „mult”

Mult soare si vreme frumoasa. Multa distractie si buna dispozitie. Multe sprituri si spirtoase. Multa si variata haleala. Multa piscina. Multa muzica. Multe intilniri placute, atit cu prezentul farmaceutic, pina acum necunoscut, cit si cu trecutul, cunoscut, dar nu in forma lui incaruntita si ridata. Multa satisfactie, cauzata de faptul c-am reusit sa scap cu masina nevatamata, in traficul bucurestean. Multe ore petrecute in restaurant. Si aici se cuvine o paranteza.

Am descoperit si frecventat, zilnic, o terasa la iesirea din comuna Berceni. Un fel de „Doi cocosi” sau  „Prepeleac”-ul vremurilor de glorie adolescentina. Cel de acum se cheama Sabri Park. Mincare buna si variata, de la tochituri si cordon bleu, la salau si saramura de crap. De la ciorba de burta sau cu perisoare, la tot felul de deserturi apetisante. Drept sa va spun si acum imi vine apa-n gura. Bine ca nu-mi vine la genunchi, ca p-aia din gura am cu ce s-o intretin, stiut fiind ca bucatareala este a treia pasiune a vietii mele, dupa femei si dans. Nu stiu cum si nici de ce am eu asa o slabiciune pentru aceste trei sex apeal-uri. Ca sa nu-mi spuneti ca un barbat care va gateste si va danseaza, femei fiind, nu va trezeste libidoul din amorteala grijilor cotidiene. Acum rid, da’ bine ca nu se vede.

Mai departe. Preturile erau foarte bune, atmosfera relaxanta intr-o locatie foarte misto si-un serviciu ireprosabil. Aici ne-am invitat mai toate vechile prietenii cu care am petrecut pina tirziu in noapte, Jidvei-ul tinindu-ne de urit, dar si de frumos.

Si ar mai fi ceva. Ceva care mi-a produs multa bucurie launtrica, mustind de egoism. Ceva la care am visat ani de-a rindul, pe vremea cind era imposibil de realizat, desi suferinta pe care mi-o provoca, de fiecare data, echivala cu cea a maselelor de minte. Luni au inceput scolile si pentru al trezeci si sase-lea an consecutiv, n-a trebuit sa ma prezint. Bine, de prezentat nu ma prezentam nici atunci cind trebuia, dar de trei decenii incoace, satisfactia neprezentarii legitime, ma copleseste.

In rest, ce-ar mai fi de spus? N-am ajuns la Maneciu, pe care ni-l propusesem, din motive indescriptibile pe blog. N-am mai ajuns nici la Mamaia care oricum nu era in schema initiala, dar care ne fusese propusa de cumnat. In schimbul lor, am ars-o intr-un dolce far niente bucurestean.

Si acum ca asta s-a firsit, asteptam cu nerabdare Bahamasul din ianuarie. Dar pina atunci, weekend-ul viitor dam un bairam in cinstea ritornerarii la matca nord-americana.

Bag si ceva poze, ca de, ca tot japonezul, am avut si aparatul cu mine. Si ca tot fotograful, am avut si sarcina de-a executa majoritatea pozelor, motiv pentru care apar mai rar.

Ah, uitasem! Na si melodiile care inca-mi umbla prin creieri.

 

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

SONY DSC

 

Read Full Post »


Cam asta e tot ce le mai trebuia romanilor din punct de vedere politic, economic, cultural, social si sexual. Un munte de beton infipt la o aruncatura de bat de alt munte de beton. O fi dat poporul roman in megalochelita, de-i trebuia neaparat tichia asta de margaritar si beton armat?  Poate, desi mi-e greu sa cred ca el, adica poporul, i-a prescris catedralei dimensiuni de stadion. Si nu orice fel de stadion, ci unul supraetajat pina la „Cota  125”, c-asa se recomanda in zonele bintuite de seisme.

Nu stiu cine a spus-o si daca n-a spus-o nimeni, o spun eu acum. Megalomania e de prost gust, in general, sau de  bun gust  nord-korean. Depinde din ce zona geo-politica faci afirmatia. Asta se vrea a fi catedrala Mintuirii neamului, conceputa de mintea neamului prost?

E foarte adevarat ca mai sunt si alte semintii care considera ca masura credintei in Barosan e direct proportionala cu dimensile bisericilor. Dar ca s-o spun pe sleau, mie mi se pare ca-i taman pe dos. Adica e ca prostu care, prost fiind, urla, crezind ca asa va convinge audienta de contrariu.  O incercare  brutala de-a epata cu ce-ti lipseste. Cam in genul Becalilor, care se rasteau ori de cite ori „prostimea” nu le percepea eruditia ovina.

Ei bine, tot asa si cu mastodontii astia de beton pe care unii ii numesc, absolut impropriu, „lacase de cult” care in mod firesc sunt parte integranta a spiritualitatii locale, regionale, nationale si chiar universale.

Copilasi, mai lasati-o-n draci de arta, de cult si de spiritualitate, ca daca v-ati hotari sa ginditi putin, v-ati da seama ca e vorba de prost gustul unei simbolistici infantile. Cu alte cuvinte, cu cit lacasul e mai barosan, cu atit si Barosanul devine mai barosan in imaginatia celor ce-si pun sperante in ajutorul divin. V-ati prins? O actiune banala de a supune printr-un exercitiu psihologic elementar. Cu cit monolitul de beton va fi mai aproape de ceruri, cu atit va veti simti mai mici si mai neputinciosi. E simplu si deja experimentat de Papi, de Gaudi, de Abadie si de alti smecheri care i-au supus pe credinciosi prin monumentalitatea unor constructii. Astfel s-a dovedit ca marimea intr-adevar conteaza, exact ca-n sex.

Dar revenind la mintuirea neamului, nu inteleg de ce nu s-au gindit sa infiga o cruce in balastiera de la Tincabesti, si s-o numeasca „spiritualitate”, ca la urma urmei tot despre beton si betoniere e vorba, basca faptul ca n-ar fi costat o basculanta de milioane. Ba as spune ca aia, avind si un riu in apropiere, chiar daca nu-i Iordanul, ar putea mintui neamul romanesc mai abitir decit „zgirie norul” din buricul Bucurestilor.

Astia care proiecteaza bisericoaiele astea mamut, spera ca dimensiunea sa fie mai convingatoare decit mesajul divin care a cam inceput sa dea rateuri. Si nu e exclus sa aibe dreptate, avind in vedere ca maretia copleseste. Asta nu inseamna ca si convinge, dar probabil ca scopul nu e de-a te face sa crezi, ci acela de-a te supune si de-ai face pe altii sa te creada evlavios pina-n maduva osului. Asta n-o spun pentru ca sunt ateu si am boala pe biserici, desi am, dar ceea ce consider eu arta, cult si spiritualitate romaneasca este un Voronet, o Putna, o Curtea de Arges, o Elefterie, nu buncarele astea de suprafata, bune sa te apere de atacuri atomice, nu sa te apropie de vreun demiurg sau demiurga. De fapt referitor la demiurga as mai reflecta, ca parca totusi…

Ba mai mult, am auzit pe unii spunind ca aceasta hardughie va deveni un simbol si o atractie turistica a Romaniei, un fel de Sagrada Famiglia sau un Sacre Coeur, si ca asta ar fi un motiv in plus ca cei ce se opun proiectului, sa taca dracu din gura, daca nu inteleg sa cotizeze. Aoleu! Pai cum ramine cu spiritualitatea si cultul? Adica astia ctitoresc biserici cu gindul la turismul de masa si taxa de intrare?  Pai in cazul asta mai vi de acasa, coane Fanica! Ca vedeti voi, asta-mi place mie la crestinism, latura turistico-economica. Pentru ca dupa cum am spus-o in repetate rinduri religia in sine e cea mai profitabila si mai sigura afacere pe care a putut-o nascoci umanitatea de-a lungul existentei ei. Iar cind afirm ca asta-mi place, asta chiar imi place, fara a-mi reprosa vreo urma de sarcasm. Habotnicia ma deprima si scirbeste, in acelasi timp, considerind-o un fel de mama a fanatismului religios.

Dar revenind la experienta proprie, am sa spun ca in spatele Operetei din Bucuresti, aia de pe Cheiul Dimbovitei care a ars pina-n temelie, se afla o bisericuta superba. Era cumva ca o insula inconjurata de strazi. In spatele bisericii se afla fostul restaurant Bucur. Si uite ce se intimpla, bisericuta aia chiar imi inspira religie, nu prost gust si aberatie. Pentru ca daca e asa cum am auzit, ca religia in general si credinta in particular e o chestiune de ordin personal si intim, ei bine acea bisericuta imi inspira exact acel simtamint, pe linga faptul ca in interior arata a biserica, nu a teren de fotbal.

Si tot din experienta proprie mai spun ca atit Sacre Coeur-ul cit si Sagrada Famiglia m-au impresionat doar prin inutilitate si absurd si sa dea dracii daca am reusit sa fac vreo legatura intre spiritualitate si enormitatile alea betonate si marmorate. Una regulata, rigida si rece,ca Mausoleul din Parcul Carol, alta fantezista si decorata mai pestrit decit un intreg iarmaroc rural. Si cum stateam eu asa, tocmai iesit din gura metroului, privind cu teama de cutremur la zgirie norul ala catalan, ma intrebam de ce or fi trudit oamenii timp de zeci de ani la cimenturile alea absurde, inutile si extrem de scumpe, cind cu banii aia ar fi putut construi o biserica decenta, ca cea de la Bucur, care sa cuprinda opere de arta adevarata, fresce, picturi murale, toate cu tematica religioasa, iar restul de milioane sa-l foloseasca in locul taxei pe benzina, care a ajuns sa coste cit vinul de masa din pravaliile pariziene?

Si as incheia cu o precizare. Nu sunt impotriva constructiilor marete si utile, dar o ditai piramida care sa adaposteasca un mort si la care sa trudeasca sute de mii de sclavi, mi se pare a fi un monument in cinstea prostiei omenesti si de aceea nici nu ma bate gindul sa-l vizitez vreodata. N-as spune ca aceste catedrale enorme ar intra in aceeasi categorie, desi au acelasi caracter religios, dar nici nu le pot aprecia asa cum apreciez un Rialto, un Canal Panama, o Meteora, un Aswan sau apeductul din Nerja.

Si uite asa ne tragem noi un Vatican la noi acasa, ca doar avem de unde.

 

 

 

Read Full Post »


                    Dupa cum spuneam, vacanta in Romania a fost mai mult o trecere-n revista a citorva restaurante si-a bucatelor lor. Programul era, cumva, stereotip. Piratul ne trezea cu noaptea-n cap sa ne raporteze realizarile de peste zi ale pravaliei, dupa care treceam la programul de dimineata, cu dusuri, cafele, o vizita la fazani si poate o plimbare prin gradina. Dupa care ne fardam, rimelam, epila, barbieream, parfumam, dichiseam si o luam din loc. Primul drum era la fabrica pentru a verifica bunul mers al productiei si de ce nu, pentru a-l serba pe d-ul director de ziua lui, c-am avut si asa ceva in program, ziua de nastere a lui cumnatu-meu fiind exact in acea perioada. Apoi, fie mai stateam la vrajeli cu italienii, parteneri de afaceri, fie mergeam la „Cumetrii” la o ciorba de burta si poate citiva mici. Desi o circiuma dosita si nesemnificativa, m-a frapat curatenia, serviciul si gustul bucatelor. Dupa amiezile erau mai calme, in cazul ca nu mergeam la Maria si Gianmario, la ceva gratare. Insa cum se lasa seara, ne orientam spre restaurante. Si daca nu era Pane e vino, era La Union, undeva in spate la Scala. De mincat am mincat cam de toate, de la piept de rata, la scoici si calcan.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Asa ca, desi intentia-mi era de-a slabi, pe ici pe colo, prin zonele expuse vederii altora, n-am reusit dacit niste acumulari la care trebuie sa lucrez acum, sosit acasa. Pentru ca ce se vede nu e totul. A urmat o vizita la Maneciu, la conacul lui Mircione unde ce draci era sa facem altceva decit sa palavragim, sa ridem, sa bem si sa mincam. Dar despre Maneciu, in postul viitor.

Read Full Post »


Alta Cina? Fiti sinceri, vazind titlul, nu-i asa ca v-au trecut ceva fiori prin sira, cam pina jos spre coccis! Ce v-ati spus? „Bai, da’ asta o mai tine mult cu cinele astea? E, uite ca d-al dracu am sa va insel asteptarile. Si atunci, de ce Cina? Cum de ce? Asa usor ati uitat, gusterilor, „Adolescenta” mea ? https://v2valmont.wordpress.com/2009/03/25/adolescenta/. A nu se confunda cu „AdoleSEXcenta” https://v2valmont.wordpress.com/2009/04/27/adolesexcenta/ , care desi a fost tot a mea, avusese loc cu mult inaintea Cinei. Dar de ce Cina cea de spaima? Pai pentru ca stateau toti cu morcovu-n cur, la figurat, la propriu nu i-ar fi deranjat, ca nu cumva sa-i descopere potera ceausista.  Dar ar mai fi un motiv pe care am sa vi-l redau in cele ce urmeaza. Acesti poponarii, la care ma refer, erau toti pe la vreo patruzeci de anisori, scoliti si simpatici foc. Or mai fi fost si altii la fel de simpatici, ca doar nu erau astia singurii bulangii ai Bucurestilor, dar astora le placea sa frecventeze baruletul din Cina. In restaurant, care se afla à côté, nu-i vazusem niciodata vinturindu-si tirtitele, poate si pentru ca acolo era mai greu sa-si faca noi cunostinte, cunostinte din regnul lor. Dar vezi ca barul respectiv, devenise si tinta noastra, a bulevardistilor cu vederi heterosexuale. Of, ce ma-nebuneam dupa locul ala, dar nu din cauza de bulangeala! Aia pot spune ca e una din cladirile care mi-au ramas la suflet. Seara, inainte de restaurant, intram mai intii in bar, care se gasea la etaj, chiar cum urcai scarile largi de marmora. Ca spatiu nu se compara cu barurile din Athénée Palace si nici nu era la fel de elegant, dar era intim si mirosea numai a parfumuri scumpe si tigari fine. Cum intrai, pe stinga era barul de lemn masiv, lung pina aproape de ferestre, ferestre imense care dadeau spre Palat, iar pe dreapta, mese joase cu fotolii si canapele. Cind ajungeam noi, de obicei in jur de sapte seara, baietii cu rozeta penetrata erau deja acolo. Frecventind acelasi lacas „de cult”, ajunsesem sa ne cunoastem si sa ne si vorbim intr-un mod cit se poate de amical. Ce-i deranja cel mai mult, era atunci cind nu-i tratam cu respectul cuvenit unei doamne. De fapt forma de salut era invariabil, „sar’mina!”. Un alt ceva care-i deranja extrem de mult, erau prospaturile. Nu obisnuitele localului, ci alea cu care mai apaream noi, din cind in cind. Nu stiu daca era gelozie sau pur si simplu teatru bulangistic, dar daca era teatru, era bine jucat. In orice caz, atitudinea ostila pe care o abordau la vederea „intruselor”, era de-a dreptu hilara. De fapt si tipele se amuzau, facindu-le jocul, instruite fiind in prealabil de noi. Daca din neatentie se gasea vreuna sa riposteze, n-o mai spala toata apa de la robinetul barului. Erau de-o rautate…sa-i zic feminina? Ha, ha, glumesc, dar oricum, faceau ca visele rele, pizduind-o  si curvindo toata seara, pina cind tinta, plictisita si agasata parasea cimpul de lupta, urmata de un alai de invective, care mai de care mai originale. Dar gelozelile astea feline nu se manifestau doar impotriva concurentei feminine. Intr-o seara apare un oarecare, cu penis intre picioare si s-aseaza la bar, ca mesele ne apartineau in totalitate. Noua si pederastilor. Una dintre…bulangii nostri ne spune „Mmmm, ce mi-as trage-o cu asta, ai vazut ce unflati ii stateau pantalonii?” Precizez ca baiatul era la vreo 50 de primaveri. Dar pina sa ajunga „fata” noastra la bar,  o „alta” se si repezise asupra prazii, care habar n-avea ce i se pregatea. E si uite cum se trezeste victima inpresurata de poponari. Parca era un documentar de la Tele-Enciclopedia cu hiene la vinat in Serengeti. La inceput s-a discutat pe pitici, asa ca n-am prea prins nimic din zbor, dar cind tipul, enervat, a ridicat putin tonul, ne-am dat seama ca spectacolul statea sa explodeze. Nu cred ca are rost sa va redau intregul monolog anatomic, care redusese tinta, la o tacere absoluta. „Ce mai hodorogule, nu suntem destul de bune pentru tine, lingea-ne-ai scoica, de amarit! Sau tu esti d-ala care prefera sa dea bani la tirfe? Uite al dracu taranoi! Pai tu ai ajuns sa ne spui noua sa-ncetam, curvar ordinar? Ce credeai tu mai, clei de oase, ca ne-am fi tras-o cu un pirlit ca tine?” Si inca multe alte dulcegarii, pe care nu le mai reproduc. Dar lovitura de gratie acum urma sa vina. „Fata” noastra spunindu-i colegei, in gura mare: „hai draga, da-l in pizdele ma-sii de homosexual!” In momentu ala, parca si muzica din bar se oprise stupefiata, asta fiind un termen evitat cu mare grija de noi toti, tocmai pentru a nu le irita pe „fetite”. Pe de alta parte, cred ca era pentru prima oara in anale (!) cind un homosexual acuza pe altcineva de homosexualitate. Tacerea stinjenitoare a durat insa doar citeva secunde, dupa care valul hohotelor de ris a dat navala afara, pe usa barului, inundind restaurantul si scarile, pina la parter. Omul la inceput a zimbit incurcat, pe urma a ris cu pofta, dupa care, insa,  a dat pe git paharul, a platit si s-a dus dracu. E, acum v-ati prins de ce-i spun Cina cea de spaima? Si tineti cont ca asta era doar o singura intimplare, in noianul de zilnicarii incredibile. Daca ma gindesc mai bine, n-ar fi exclus ca asta sa fi fost motivul pentru care frecventam cu devotament barul din Cina, semnindu-i zilnic condica imaginara.

Read Full Post »