Intrucit nu-mi mai aduc aminte anul, am sa spun ca intimplarea a avut loc in secolul trecut si mai exact, pe la sfirsitul deceniului VIII.
Ma grabeam spre facultate. Stiu, pare neverosimil, dar va asigur ca nu mi se-ntimpla frecvent. Si urcind in troleibuzul 84, dau cu ochii de-o „piesa”. Bunaaaa, rau! Basca faptul ca mi se parea, oarecum, cunoscuta.
In fine, imi vad de compostat si ma asez linga ea, hotarit s-o abordez. Ca ce altceva aveam de facut?
-Cum, nici macar nu ma mai saluti? zice piesa
-?!?!?!?! zic eu, luat prin surprindere de interpelarea neasteptata, dar in ton cu intentiile mele.
Cum insa stupoarea nu putea dura mai mult de doua secunde, am continuat ceea ce parea un joc si zic:
– Scuza-ma, dar pe cuvint nu te-am recunoscut, „sar’mina, ce bine arati, ai vreun program deseara?”
In fine, ride, dupa care incropim un dialog. In acel moment, eu traiam cu convingerea ca am fost agatat, in timp ce ea era sigura ca sunt o fosta combinatie de-a ei si din ceea ce spunea, rezulta fara echivoc faptul c-o parasisem si ca o facusem in mod „ciobanesc”. Nu prea stiu exact cum abandoneaza ciobanii gagicile, dar oricum, se pare ca nu-mi facea cinste, judecind dupa apostrofarile la care am fost supus. Cel putin o facea in soapta, ca altfel m-ar fi bodoganit tot troleibuzul.
Asa ca, ce era sa fac pentru a ma vedea cu „sacii-n caruta?” Mi-am cerut scuze, de ma plictisisem, facind cumva si pe amnezicul. De fapt vrajeala cu amnezia n-a halit-o nici ea si nici eu, care-mi dadusem seama, din detaliile oferite, ca nu ne mai vorbisem vreodata si cu atit mai mult nu fusesem angajati in vreo relatie sentimentalo-sexuala. Dar intrucit ea continua sa creada in iubirea care ne unise cindva, am preferat sa-mi pun cenusa-n cap, sperind la o reeditare a presupusei relatii. Asa ca, mai c-o scuza, mai cu-n compliment, mai c-o mina sarutata am reusit sa-i atenuez intentiile, vadit beligerante. Ba mai mult, am obtinut si o intilnire, ca semn al dorintei de-a indrepta mirlania comisa cu doi-trei ani in urma.
Asa ca seara urmatoare, fiind la masa in Athene, fata a fost mult mai amiabila, povestindu-mi ce a mai facut, pe unde si cu cine. Din intimplare, dar si din fericire, din noianul de informatii reusesc sa recunosc un personaj cu care avusesem intr-adevar o relatie de fut si cu care don’soara se pare ca fusese prietena sau doar colega. In momentul acela cred ca m-am luminat la fata, intrucit sigur ma luminasem la memorie.
„Aha, deci de atunci te stiu!” imi zic, aducindu-mi aminte faza cind ducindu-ma sa ma intilnesc cu fosta, am gasit-o discutind cu „piesa” de fata. Si pentru ca piesa era de rezistenta, era putin probabil sa nu mi-o fi amintit, chiar si foarte vag.
Evident ca la inceputuri nu i-am divulgat crudul adevar, ca doar nu eram timpit sa scap vrabia din mina, dar se pare ca „vrabia” si-a dat singura seama de confuzie, cind era deja prea tirziu si nu mai avea de la ce sa dea inapoi. Atunci a realizat faptul ca nu eu fusesem „ciobanul” din trecut ei, ci doar o noua aventura, generata de-o confuzie…umana. Oare o fi fost confuzie sau teatru bine jucat? Cine stie si oricum, cui sa-i pese?
Va intrebati ce legatura are titlul cu continutul postului? Niciuna. L-am pus la misto si pentru ca-mi place cum suna. De fapt are mai mult de-a face cu postarea Potecutei, decit cu intimplarea de mai sus.
Totul a-nceput cu „pensieri e parole”. Nu aventura in sine, ci pasiunea pentru Battisti. Aventura, care avea sa mi-l introduca printre preferati si pentru totdeauna, s-a desfasurat cam dupa cum urmeaza.
Implineam 18 ani si pentru ca maica-mea refuza sa mai gateasca, considerind ca infometarea ma poate aduce pe „drumul cel bun”, am fost nevoit sa ma descurc de unul singur in ceea ce privesc toalele, haleala si distractiile. Cum pozitia de self employeed imi oferea o retributie relativ…excelenta, pentru virsta si pozitia sociala de student, postul negru impus de maica-mea nu ma afecta absolut de loc, ba dimpotriva, mai mult ma motiva (asta cred ca-i regula celor 4 „m”).
Asa ca, l-am luat pe Toni (DJ-ul din Universitas la acea data), doua fete cu care tavaleam cearceafurile si-am plecat la Sinaia pentru a-mi serba ziua de nastere in figuri, fripturi si friguri.
In mod surprinzator pentru noi, desi era totusi ianuarie, Sinaia era acoperita de nameti. Ajunsi in gara, mai intii am facut turturi, noi fiind imbracati mai disco. Si adevarul e ca am dansat de ne-au luat toti dracii pina am ajuns pe Cumpatu’, unde alesese Ceasca sa suie Casele de Creatie pentru menestrelii de curte.
Lasam fetele afara cu bagaje cu tot, sa-si bucure ochii cu privelistea de spital si intram in restaurant s-o cautam pe Florica. Asta era administratora si tartora asezamintului. Cum ea ne asigura vila si caldura, de care in acel moment aveam mai multa nevoie decit de pasaport si cum nu era elegant sa-i sugeram ca am venit sa ne babardim in vila ei, ne-am declarat celibatari, intrind in posesia cheilor. Cind dupa un sfert de ora am iesit din restaurant, am gasit fetele tepene de admiratie. Nu-si mai puteau intoarce capul de la panorama ce se-ntindea in fata lor. Totul arata ca o plantatie de bumbac dupa abolirea sclaviei. Un alb absolut, fara nici o pata care sa-l pigmenteze. Singura nota discordanta o faceau fetele rosi ale gagicilor care, impreuna cu fundalul respectiv, aduceau cu stagul Japoniei.
In fine, ajungem si dam drumu la apa fierbinte pe noi ca sa indepartam pojghita de gheata cu care eram placati. Dupa ce sarbatorim reusita, mototolindu-i Floricai cearceafurile, dam fuga, numai noi berbantii, jos la restaurant sa luam d-ale gurii pentru noi si pentru fete, desi ele, dupa cum spuneam, aratau destul de satule. Cind ajungem, dam cu ochii de un grup de tovarasi, mai tunsi in cap, dar insotiti de niste tovarase bune de pus la rana si cu picioarele pe umeri. Eu, fiind de felul meu mai timid, numai ca n-am sarit pe ele, in rest le lasasem deja in sutien si chiloti, privindu-le. De fapt, daca-mi aduc bine aminte, pina si sutienele zaceau aruncate undeva la piciorul mesei, in viziunea mea.
Dar am observat cu placere ca nu eram singurul responsabil cu dezechiparile, intrucit una dintre fete, buna rau, era cu ochii pe noi ca pe crucea Caraimanului, susotind si chicotind c-o alta piesa de rezistenta a grupului. „Bai Toni, as zice ca e loc gramada la cele doua gratii, problema e ca stam atit de apropiati, incit nu stiu sigur cu care din noi si-ar trage-o.” „Vezi-ti bah de treaba, ne vede Florica si s-ar putea sa dormim ca cetina-n brazi” E si uite asa ies pe usa restaurantului ca din biserica, cu curu-nainte facind cu ochiul zimbetului care continua sa ma provoace. Devenise evident ca-mi era adresat si in seara aceea m-am sarbatorit cu gindu-n pantalonii ei mulati.
A doua zi am zburat, ca nu-mi aduc aminte sa fi atins pamintul, spre restaurant si micul lui dejun. Cind am intrat, gasca era deja la cafele. Intimplarea face ca fiul Floricai, care ne cunostea din Universitas, fiind student pe undeva prin Bucuresti, sa apara si sa vina glont la masa noastra. „Ce faceti bai? Nu m-asteptam sa va-ntilnesc aici. Ce-i cu obositele alea?” „Aha, imi zic, uite unu’ cu care ma pot intelege” Ia spune bah, daca ma bag pe aia care mi-o trage din priviri, n-o sa se supere maica-ta?” „E pe dracu! Ce treaba are bah, mama cu aia? Ce-i a ei? Astia-s odraslele barosanilor din CC, care fac armata prin baruri si restaurante. Baga-te linistit si daca mai e vreo amatoare, vorbeste-i si de mine” Aha, acum m-am prins si de ce erau baietii tunsi regulamentar.
Bun, ii fac fetei semn ca m-ar interesa numarul ei de telefon, banuind-o bucuresteanca. Fata se conformeaza si-i cere un ceva de scris ospatarului pentru a-mi inlesni contactul. „Ah, e fututa!” le spun, fara a banui ca in final, fututul voi fi eu, atit fizic, cit mai ales sentimental. Dupa ce-l scrie, impatureste biletelul si-l infige, realmente, privindu-ma complice, in buzunarul blue-jeans-ilor, care-i crapau pe pulpe si pe…tot ce mai porneste din ele.
A propos, am vazut ceva asemanator si chiar mai apetisant zilele astea. Hm, nu stiu cum, dar de cite ori vad asemenea splendori, imi renaste spiritul de posesie si libidoul imi invadeaza cutia craniana dupa care o ia navalnic in jos, datorita gravitatiei, localizindu-se-ntr-o zona anume, al carei nume ma jenez sa-l amintesc.
Dar sa revin. Cum noua ne venise deja micul dejun comandat si impachetat, am purces spre iesire. „Banuiesc ca asta-i pentru mine” ii soptesc extragind biletelul din capcana buzunarului. Mi-a raspuns cu un zimbet senzual, aprobator si plin de tilc care de obicei impodobeste fizionomia unei femei dupa orgasm. Deja ma simteam stapin pe situatie si privit de o intreaga masa uimita, ies prin cadrul usii, ca de Gaulle pe sub Arcul de Triumf, doar calu-mi mai lipsea intre picioare.
In sfirsit, in dupamiaza respectiva trebuia sa plecam si in mod cu totul inopinat am fost nevoit sa joc o v-ati ascunselea in gara Sinaia intrucit grupul respectiv lua acelasi tren spre Bucuresti. De jucat am jucat, dar de reusit nu mi-a reusit. Si ca un imens colac cazut peste un pui de pupaza, prospatura trece pe linga noi, imi zimbeste si „astept telefonul” facindu-mi cu ochiul in vazul celorlalti ochi cu care imparteam patul, citeodata.
Ochiul avea sa devina simbolul acestei calatorii. In primul rind trenul era plin ochi. In al doilea, tipeza si-a asezat cartierul general la doi pasi de noi si nu ma slabea din ochi. Si in al treilea rind, mai erau si ochii care ma sagetau, dar cu alte intentii. Evident ca scandalul era iminent. Altfel spus, cum as fi putut aplana un conflict inaplanabil? Si cind reprosurile venite din zona ochilor cu fulgere incepusera sa depaseaca numarul de decibeli admis, atragind dupa sine privirile contrariate ale altor zeci de ochi, am aruncat si eu un „bine si ce propui?” care a avut efectul bombei cu neutroni asupra sursei de scandal. Din acel moment am calatorit linistiti si decisi asupra viitorului imediat.
In Bucuresti, evident ca o usa s-a inchis, alta deschizindu-se si dupa vreo doua trei intilniri patimase cu fiica muntilor, in timpul carora ascultam Battisti in draci, am cazut bolnav. Bolnav de dragoste. Toate incercarile mele disperate si sexuale de-a scapa de vraja ei, s-au scurs pe apa Dimbovitei. Asa ca in scurt timp devenisem fututul de care pomeneam. Si asta n-ar fi o problema majora, ca trece, dar dupa unii autori, istoria in general are un caracter ciclic.
„Of mai Battisti, uite ce-mi facusi tu mie, ca de atitea pensieri, ramasei fara parole si timpit de cap”
VatiClanul Papal 