Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘arta conversatiei’


Ca in majoritatea cazurilor, tema pe care am ales s-o dezbat, de unul singur, va fi una controversata. De fapt tema in sine n-ar fi controversata, controversa deriva din comentariul meu care sigur va genera contre.  Dar cum eu am ramas fidel principiului „decit sa nu, mai bine sa da” am sa deschid robinetul controversei.

De fapt, citind titlul, probabil ca v-a strabatut un gind, dar pentru ca sigur nu va strabatut ‘al de m-a strabatut si pe mine, am sa va spun ca ma refer la like-urile de pe bloguri. Stiu ca sunt like-uri si pe alte retele de socializare, dar cum pe acelea nu le abuzez, am sa ma refer la like-ul blogurilor.

Sincer, vinatoarea de like-uri mi se pare puerila, mai ales de cind l-am auzit pe Mircea Badea, un infantil inrait, batindu-se c-o caramida-n piept din motiv de numar de  like-uri adunate la nu stiu ce cacat de mesaj, in comparatie cu dusmanul lui de la vremea respectiva, pe care-l devansase la numar de „trofee”. Acum cred ca are mai multi dusmani decit like-uri.

In fine, nu de Badea faceam vorbire, dar cam atunci a inceput sa-mi displaca acest „like” caruia nu-i vad rostul. Adica ce-o fi vrind sa insemne? „Am trecut pe aici” sau „Mi-a placut ce-ai scris”? Pai ce te-mpiedica s-o comunici prin scris? Lipsa de timp? Hai las-o-n buze! Pai adica ai avut timp sa citesti ditai pomelnicul si nu ai timp sa scrii doua rinduri, ca-ntre cuvintatoare? Aduna careva like-urile astea si face clasamente? Se decerneaza cupe, premii, mici, bere sau care e rostul acestor click-uri in virtual? Pai eu nu scriu pentru clasamente si din cite am vazut pe alte bloguri nimeni nu declara c-ar fi interesat de clasamente. Toti pretind ca scriu din vocatie. Si atunci care-i ratiunea like-ului asta?

Ca din cite stiu eu, blogul face parte din categoria retelelor de socializare. Pai si socializarea asta cum s-o realiza, neica? Nu prin conversatii? Si atunci ce facem, ne conversam in like-uri? Ileana Vulpescu cred ca face 13-14 vazind la ce nivel a ajuns arta conversatiei.

Va spun sincer, as vrea sa-mi scot like-ul ala, dar nu stiu cum si nici nu stiu daca e posibil, dar mor cind le vad cum stau ca o salba in timp ce la comentarii troneaza un mare ZERO.

Bai, sa ne intelegem, ma bucura faptul ca iti place ce-am scris, ca doar asta este scopul pentru care scriu, sau cel putin unul dintre ele, dar spune-o, nu te limita la un click care poate fi interpretat, „ti-am dat like, da-mi si tu unul”, ca nu suntem filatelisti. Sau „iti dau like ca-mi esti simpatic, desi nu stiu ce rahat ai mincat in postul asta” Pai pe mine ma intereseaza sa ma citesti si sa incropim o dezbatere pe marginea subiectului propus, nu sa colectionez like-uri, cum colectionau fetele de clasa a cincea servetele.  Poate ca unora le-o fi placind sa vineze like-uri pentru a-si hrani vanitatea de blogger, dar mie mi se cam rupe de acest fals tratat de vinatoare. Un fel de „Pseudo kynegeticos”, desi stiu sigur ca Odobescu n-are niciun amestec.

Cred ca s-a observat ca eu nu folosesc like-ul. Asta pentru ca eu cind trec pe la careva, trec sa-l citesc, nu sa-l „like”. Ba mai mult, daca e ceva care imi place mult, i-o spun, iar daca nu-mi place, i-o spun si atunci, argumentind, ca asa mi se pare normal sa decurga aceasta interactiune in virtual.

In fine, poate sunt eu absurd, dar sa fac plici de nu mi-as extirpa like-ul ala care-mi sta pe blog, ca un chist pe in talpa.

Read Full Post »


Acesta pare un subiect cunoscut, la prima vedere. Cunoscut, cunoscut, dar nedezbatut si asta voi incerca sa fac in cele ce urmeaza.

E clar, picioarele ne sunt de mare folosinta. Unora la condus masini, altora la lovit pisici, altora la alergat, altora la jucat sotron, la pedalat, la catarat, la dansat si la inca multe alte indeletniciri bipede, ca de exemplu, ademenirea.

Ei bine, aceasta activitate de pe urma, e cea la care intentionez sa ma opresc.  Tin minte ca prin epoca de „trista amintire”, inainte de-a ne opri in vreun Athenee Palace sau vreo Cina, o ardeam perpedes de la Continental la Salonul Spaniol si invers, pentru o cunoastere mai aprofundata a fenomenului stradal de la acea vreme. Asadar, mergi pe strada si oricit ai fi de docent, de manivela sau calugar, tot intorci capul dupa o pereche de picioare expuse privirilor si imaginatiei, care sigur nu se opreste la ele, ci undeva mai sus,  la confluenta lor.  Ca aceste accesorii si inca vreo doua, atirnate-n piept, ne atrag mai abitir decit gravitatia, nu-i de mirare, avind in vedere ca noua, barbatilor, ne cam lipsesc. De fapt picioare am avea si noi, dar ce dracu sa te atraga la ele?

Dar paradoxul acum urmeaza, caci ce mi se parea greu de inteles, desi ma straduiam, era atitudine ostila a unor doamne. Acestea sunt cele care te sictiresc cind te surprind holbindu-te la picioarele lor sau cind incerci prin diferite tertipuri sa le infigi privirea-ntre aceleasi picioare, uitate, ca din intimplare, suficient de departate pentru a-ti excita nervul optic. Care va sa zica, ea-ti apare-n fata cu o rochita pin-la cur, transparenta si care sta sa crape si-n fata si-n spate, iar tu ca-ti belesti ochii, ca doar aia se vad, esti “magar” Pai adica ce-ar trebui sa faci? Sa-i inchizi sau sa te uiti dupa avioane?

Si sa nu-mi spuna ele ca umbla cu cracii goi dintr-o pornire intelectuala. Nici ca au decolteul pina-n buric din pasiune pentru muzica sinfonica. Realitatea e ca te-mbraci provocator ca sa provoci. DAAA!!!  Ceea ce e absolut OK, dar daca te maninca si-o si arati, de ce nu m-ar minca si pe mine si de ce n-as arata-o si eu? Nu, evident ca n-as umbla cu pantalonii-n vine, dar ma cunosc destul de bine si cind ma uit la cineva care ma incita, ar fi imposibil ca persoana respectiva sa creada ca ma gindesc la victimele razboiului din Irak sau la pretul benzinei fara TVA.

Pina la urma fitele cu “vai ce nesimtit!” pot fi doar un mod de-a spune “doar atit?” Asta nu exclude insa posibilitatea ca ea sa vrea sa si-o traga, insa vai, nu cu tine. Dar asta nu vad cu ce te-ar face pe tine nesimtit. De unde sa stii tu ce-si doreste „piesa”? Ca doar nu scrie pe ea, “Only for blacks” sau “Just Porche” ca sa stii unde te situezi. Si la urma urmei, toti incercam sa ne punem in evidenta ceea ce stim ca socheaza si atrage pentru a suci capul sexului opus. De aceea nu le inteleg pe cele care te resping in mod brutal, cind incerci sa le…cunosti indeaproape.

Sunt insa altele care nu scoteau o vorba, uitindu-se-n balarii in timp ce le vorbeam, dorind sa ne convinga c-am fi imateriali, din punctul lor de vedere, desi in sinea lor, vanitatea le era absolut satisfacuta. La alea era clar ca nu e loc si chiar daca ar fi fost, atitudinea iti cam atrofia libidoul si cheful de vrajeala.

Existau si multe pe care le-ar fi tras ata si care raspundeau interpelarii, asteptind o performanta mai elaborata din partea noastra, pentru a ne putea evalua. E, astea erau halite. Pentru ca la acel „asa, si?”, noi aveam replicile pregatite. De fapt replici aveam pregatite pentru orice situatie, ca doar trecusem prin toate. Asa ca n-aveau cum sa ne surprinda. Basca faptul ca nu aratam nici pe departe a nenorociti stradali. Eram manierati, amuzanti, atragatori, asa ca, era destul de greu sa ne reziste, daca erau doar nehotarite.

Citeodata insa, aveam chef de misto si ne luam numai de strimbe. Cind spun strimbe, ma refer strict la fizionomia respectivei. Incredibil, astea erau si cele mai fitoase si arogante. “Ai impresia ca eu sunt d-alea?” sau “cred ca ma confunzi”. “Cum dracu sa te confund simpatico, cind esti inconfundabil de urita?” S-o tineam pe mistouri pina ne saturam si ne orientam spre alta strimba. Stiu ca nu-i frumos, dar eram tineri si ni se cam rupea de ce trebuia si mai ales, de ce nu trebuia sa facem. Cert e ca uritele erau cele mai figurante si ciufute. Ei si pe linga toate astea mai exista si-o EA pe care am intilnit-o o singura data si care era completamente diferita, diafana si dementiala.

Ajungem noi in statie si dam cu ochii de o bucata de exceptie. Mama ce craci, ce cur, ce tite!!! Pe linga calitatile fizice, naturele, mai era si imbracata paralizant, punindu-si in valoare, fara stridenta, toate atuurile. Eu aveam o boala si-o mai am si acum. Degetele de la picioare. Asa ca ochii mi s-au oprit pe sandale. Bai avea asta niste degete de revista. Fara contorsiuni si excese. Frumoase, aranjate in ordinea marimii, nu cu cite un sabioi iesit aiurea ca-n picturile renascentiste, cu pedichiura impecabila, nici slabanoge sa le iasa incheieturile in evidenta, dar nici umflate ca polonezii. M-a mincat din prima clipa. Eram toti cu ochii pe ea ca pe spuma de barbierit, care la vremea respectiva nu se gasea prin magazine. Dupa ce ne-am urcat in autobuz, am inconjurat-o si dai texte si vrajeli, dar nu de prost gust. Gagica a ris cu pofta, a raspuns flirtului nostru, dar retinut si fara a face vreo alta concesie. Atenta, agreabila, simpatica, desteapta si buna rau. Iar cind ne-am dat jos din autobuz ne-a pupat (pe obraz), si-a luat ramas bun si-a plecat cu unu’ care-o astepta. Am ramas toti blocati si indragostiti acolo-n statie. Cred ca a fost singura gagica care a stiut sa ne puna la locul nostru, cucerindu-ne. In seara aceea am realizat ca o pereche de craci iti poate suci gitul, dar o atitudine inteligenta iti poate suci mintile, desi fara prima sucitura n-ar fi existat niciodata a doua. Si cu toate ca fusesem pasati, nu-i purtam nici o urma de pica, numai admiratie pentru arta de-a ne refuza elegant, dar nu definitiv.

Read Full Post »