Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘about papa’ Category


„Bine-i mirelui, …” Pai si cum sa nu-i fie, cind el e sirian si ea romancuta? Dar, realitatea, cea perceputa cu cele sase simturi, e ca tipul e de nota 9 si are o familie, numeroasa, cei drept, dar toata de nota 10. Cind este, este si o recunosc, pentru ca cine m-a etichetat ca fiind xenofob, s-a-nsalat amarnic.

Reluind, pentru o mai buna intelegere, admit ca am participat la acea nunta si mi-a placut. Mi-ar fi placut si mai mult daca ar fi servit si ceva preparate cu specific arabesc, dar si asa a fost foarte misto.

Nunta a avut loc la un club de golf si s-a executat intre fata unor prieteni si el, sirianul. Cum spuneam, atit el cit si toata familia lui, veniti cam de pretutindeni, oameni educati si cu mult bun simt, mi-au facut o adevarata placere sa-i cunosc si sa petrec impreuna cu ei. Oameni care inteleg sa respecte tarile care i-au primit si care se comporta ca atare. A fost totusi si-o imbrobodita, dar cred ca broboadele erau la misto, ca femeia era de-o exuberanta, dezinvoltura si un umor greu de asociat tinutei.

Programul a fost foarte dragut si de bun gust. Mai intii ne-am intilnit cu totii pe terenul de golf, pe un deal unde s-au servit diverse gustari, bauturi si unde s-a stat la vrajeala. Mai pe scurt, un coctail de-ncalzire si socializare in cadru natural. Vremea a fost excelenta. Sa fi fost vreo 24C si senin cu niscai nourasi. Spun asta pentru ca mai devreme nourasii fusesera ditai norii, plumburii si cu tente de furtuna. Dar n-a fost si totul a decurs conform planului.

Tot acolo, in mijlocul naturii, dupa socializare, a urmat ceremonia civila, scurta si la obiect. Fara tam-tam-uri bisericesti si alte nenorociri de genul alora care te adorm, daca stai pe scaun si te lesina daca stai in picioare. Dupa ceremonie, a urmat trasu-n poza si alte ordevuri.

Pe la 7 seara am coborit, cu carturile de golf care ne urcasera pe deal, la restaurantul unde avea sa se tina bairamul. Mise en place-ul foarte frumos si elegant si din care n-a lipsit si cadoul, extrem de inspirat, pentru fiecare invitat. Era vorba de niste linguri de lemn, pictate de mina, aduse toate din Romania si cite o punguta cu condimente arabesti. Un fel de herbe de Provence in varianta araba. Mincarea n-a fost rea, dar nu s-a ridicat la nivelul finger food-ului din deschidere. Alea chiar mi-au placut si prost am fost ca nu m-am saturat cu ele. In fine, am sperat la ceva arabesc, dar n-a fost sa fie.

Prima jumatate a programului a fost sustinuta de o formatie arabeasca. Si cum ritmurile erau destul de alerte, arabii au iesit la dans. Vazindu-i pe ei, am iesit si noi sa ne prostim, ca de unde sa fi stiut sa dansam arabeste? Oricum, atmosfera a fost degajata si foarte placuta. Am ris in draci, unii de altii, in incercarea de-ai imita pe arabi si araboice, care, spre deosebire de noi, stiau exact ce si cum trebuia dansat.

In partea a doua au adus citiva dansatori in costume populare romanesti, care au ars-o pe tot felul de banatene si ce-or mai fi fost ele. Dupa care s-a trecut la disco si dans international, la care a participat pina si imbrobodita. La sfirsit ne-am pupat cu totii hotarind iesiri viitoare la restaurante, fie cu profil arabesc, fie european. De profil nord american n-am auzit sa existe, ca le-am calca si pe-alea cu mult entuziasm.

Si acum sa revin la oful meu. Nu am absolut nimic impotriva celor care inteleg sa se comporte in acord cu normele civilizatiei care i-a primit, exact ca cei de aseara. Fara excese religioase care, dupa cum s-a vazut si continua sa se vada, nu duc la nimic bun. Religiile dezbina, fie ca religiosii o admit, au ba. Dar cum noi, cei de la nunta, eram mai mult atei, agnosti si poate c-or fi fost si vreo doi-trei moderati, ne-am inteles de minune. Pastrarea convingerilor religioase, daca le ai, in cadru intim, e tot ceea ce pretind, nimic mai mult sau mai extraordinar. Respectul trebuie sa aibe dublu sens, altfel e doar o vrajeala politica, urit mirositoare. Daca se doreste o societate multiculturala, functionala, atunci trebuie gasit un numitor comun, vestimentar si comportamental. Iar religia, indiferent de natura ei, trebuie sa fie tratata ca pe propriile organe genitale si nu va mirati. Asa cum nimeni nu le poarta la vedere, tot asa ar trebui sa trateze si religia pe care pretind c-o inteleg si-o practica. Pentru cei care inteleg acest lucru, am tot respectul, indiferent din ce semintie provin.

Iata si cadourile:

SONY DSC

 

Read Full Post »


Motto:

Venit-am vineri din Carpati

Si azi ne planuim plecarea,

C-am vrea sa fim unde-i caldut,

Cind va da gerul si ninsoarea.

Si asta pentru ca in lumina postulatului care-mi apartine, „decit sa-mi fie rau, prefer sa-mi fie bine”

Asa ca, fo doua saptamini din iarna le-am planificat prin Caraibe, ceva luni, nu spun care, le vom petrece in Cascais, comme d’habitude, in Valencia, pe care n-am vazut-o inca si imprejurimile ei pentru ca are imprejurimi interesante. Si cum la Sevilla am stat intr-un hotel cu piscina si restaurant pe terasa, chestie extrem de placuta, am hotarit ca si de data asta sa cautam ceva asemanator. Si-am gasit, chiar prin centru Valenciei.

Dar asta referitor la zburdatul de care pomeneam. Referitor la KLM, sa-i fut. Doresc sa comunic faptul ca bagajele de cala nu ne-au parvenit nici pina astazi. Nu disper pentru ca nu merita sa disperi pentru niste boarfe, dar fiind boarfele noastre, am incercat sa le dam de urma. Ei bine, idiotii KLM-ului n-au fost capabili sa-mi spuna unde se afla bagajele neajunse din Amsterdam. Dar dupa ce i-am facut si cu ou si cu otet, primesc un telefon de la niste mexicanski. Iar unul Carlos, imi spune ca e-n posesia bagajelor noastre, caci KLM-ul ia rugat sa ni le aduca la Toronto. Bueno, hombre, dar apar doua intrebari. Una. De ce ne-a instrainat KLM bagajele fara consimtamintul nostru sau fara a ne instiinta? Si doi. Cum de operatorul KLM nu stia ca bagajele ne sunt aduse de „Malaguena salerosa”? Ar mai fi si-a treia, intrucit va trebui sa le platim mariachilor 20 de dolari pentru ca ni le aduc, cind canadianca Baljinder, de la bagaje pierdute, ne-a scris negru pe hirtie „free delivery”. In fine, nu e vreo paguba, dar principial vorbind, fuck KLM!

In rest, toate bune si racoroase, intrucit temperaturile de aici sunt mult sub 35-ul pe care l-am lasat, fara pareri de rau, in Bucuresti.

Read Full Post »


Dupa cum anunta „Toscana News” si dupa cum am spus-o si eu, am fost la Florenta. Cum a fost? A fost cu de toate, „si mai bune si mai rele”, vorba Paunescului.

La bune as trece Ufizzi, Duomo, Piazzale Michelangelo, Santa Maria Novella, David, Palazzo Pitti, Palazzo Vecchio, Hotel Kraft cu Terrazza Rossini, cumparaturile, bistecca fiorentina, trippa alla romana si bineinteles savurosul Chianti. Evident ca tot la bune nu pot si nici nu voi omite vreodata Le Cinque Terre, Siena, San Gimignano, Lucca si minunatul Viareggio. Considerindu-le, pe absolut toate, superbissimae.

In cazul asta va veti intreba, si pe buna dreptate, „unde dracu a mai fost loc si de rau in doua saptamini?” E, uite c-a fost! Pisa e o mare teapa si am convingerea ca daca turnul (clopotnita) nu s-ar fi inclinat, nici dracu n-ar fi auzit de oraselul asta. Asa insa, raminind in acea pozitie neverosimila, a pus Pisa pe harta italienismelor de neratat, umplind zona de turisti.

Un alt obiectiv de neratat, dar care nu m-a impresionat, ar fi Giardino di Boboli. Spre deosebire de Palazzo Pitti care musteste de Tizan, Rubens, Tintoretto, Rafael, Goya, Rembrand si multi altii si al carui decoratii interioare te cam lasa cu gura cascata, Boboli, care reprezinta gradinile acestui palat, sunt neingrijite. Ele, saracele, ar fi frumoase daca ar avea cine sa le gradinareasca ca pe cele ale Versailles-ului, dar din pacate, sunt cum sunt.

Un alt deranjament si cel mai grav mi-a fost servit de trei romani. Intrasem intr-un magazin dupa o rochie pentru sotie, ca eu inca nu port. La un moment dat s-a produs o mica busculada si dupa vreo doua minute o nemtoaica a-nceput sa urle ca i s-au furat banii si actele din geanta. Si acum revin, cind am intrat in magazin am auzit si vazut trei romani, doua femei si un barbat, la vreo 40-50 de ani. Nu le-am dat importanta, dar ei sunt cei care au produs busculada si cei care au ras-o rapid inainte ca nemtoaica sa dea drumul vocalizelor. In momentul ala am stiut exect cine erau faptasii. Iar romanca, angajata magazinului cu care vorbeam, ne-a confirmat faptul ca romanii si albanezii sunt de speriat, nu doar pentru turisti, dar si pentru angajatii magazinelor unde intra la furat.

As dori sa fac si o mica mentiune pentru ca asa mi se pare corect. Nenorocitii aia trei, nu erau tigani. Si bine ar fi sa se inteleaga ca tiganii au o parte din vina pentru care suntem catalogati ca hoti, dar nu sunt singurii iar fata aceea ne-a spus ca marea majoritate a hotilor cu care se confrunta magazinele din zona centrala nu sunt de provenienta roma.

Imediat dupa incident, fata cu care vorbisera hotii s-a dus la magazinele din vecinatate pentru a le da semnalmentele zoaielor societatii romanesti. Ca ma credeti sau nu, are o foarte mica importanta, dar doua zile n-am fost om si din acel moment, care s-a intimplat sa fie la inceputul excursiei, nu ne-am mai declarat romani. Ne-a fost rusine s-o mai facem. Ne simteam, cumva, partasi la actele acelor mizerabili, pentru ca una e sa le auzi de la altii si cu totul alta sa le traiesti.

Marele nostru noroc a fost ca Toscana e o minunatie, altfel, excursia ar fi fost un fiasco.

In fine, bine v-am regasit!

Read Full Post »

À la Bac, comme à la Bac


„Pe o stinca neagra, …”, undeva prin Rahova, se afla liceul Dimitrie Bolintineanu. De ce-l aduc in discutie pe acest machedon? Pentru ca fiind perioada bacalaureatului si avind o discutie cu un vechi amic, am depanat si niscai amintiri legate de bacul nostru. Evident ca al nostru a fost, cumva, special, pentru ca nici noi nu dusesem o viata obisnuita de liceeni. Si pentru a va improspata memoria, voi aminti faptul ca Bolintineanu era al saselea liceu in care mi-am ingropat adolescenta, inainte de a-mi ingropa si parte a tineretilor in F.U.T. Puritanilor le voi explica abrevierea, „Facultatea de Utilaj Tehnologic”, ca nu cumva sa ma acuze pe nedrept de oarece vulgaritati.

Asadar, mergem noi, ieri, la un restaurant prin spatele Ateneului si din vorba-n ciorba, ajungem sa discutam si de nivelul rezultatelor la Bac. Si atunci intreb: bai, tu-ti mai aduci aminte bacul nostru la Dimitrie Bolintineanu? Zice: cum dacu sa uit ceva ce nu poate fi uitat?

Da, asa e, ne inscrisesem la bac in acelasi timp si la acelasi liceu. De fapt ajunsesem acolo printr-o pila, ca altfel nu cred ca ne-ar fi inscris careva. Motive sa nu fim primiti ar fi fost cam cit sa umpli o basculanta, dar pila s-a-ngrijit sa le bagatelizeze si sa ne strecoare pe liste.

La drept vorbind, prea multe detalii nu ne-am amintit noi, dar un lucru, unul singur, ne-a ramas intiparit in creieri, ca un stigmat. Ei bine, eu la matematica  eram tarisor spre tare. De fapt era cam singura materie la care-mi iesea in evidenta duritatea. In rest, eram un fel de cosmar parintesc. Si pentru ca amicul imi comunicase ca la scris facuse cam de 3, am hotarit, de comun acord, c-ar fi o expresie a amicitiei daca l-as ajuta sa treaca matematica. Dar pentru ca n-aveam cum sa i-o bag in cap, capul lui fiind incompatibil cu materia respectiva, a trebuit sa ma prezint la oral in locul lui. Da, nu-i vreo erore de dactilografiere, am intrat si m-am dat … el. Cum profesorii habar n-aveau cine suntem si care-i care, noi avind o fizionomie aproximativ asemanatoare, trucul a tinut si nu numai c-a tinut, dar i-am obtinut si un ditai 10-le care rotunjit cu „scrisul”, i-a asigurat nota de trecere.

La mine nu se punea problema, desi nici eu n-am trecut cu coronita. Numai ca noi nu eram acolo pentru a intra in cartea recordurilor, ci pentru a bifa si testul asta nenorocit. Si l-am bifat.

De fapt eu am ajuns sa bifez si alte examene nenorocite, unele din prima, altele in „re”, in timp ce el a luat-o in directia afacerilor si n-a dus-o rau deloc, ba dimpotriva.

Si uite cum ne-am petrecut o intreaga seara in lumina faradelegilor savirsite in tinerete. Si sincer v-o spun, asa cum ne-am distrat facindu-le, tot asa ne-am amuzat rememorindu-le.

Read Full Post »

Puțul si Bourbon-ul


Ca bine zicea poetul, din putul intelepciunii lui :

„Dupa iarna vine toamna, 

dupa noapte vine seara,

dupa ploaie, alta ploaie,

tot sa-ti dai cu tesla-n _oaie.”

Cum care poet? Eu. Pai mai e vreun altul sa nasca astfel de pietre filosofale? E adevarat ca asta-i filosofie canadeza care n-are a face cu filosofia in sine si nici cu realitatile  europene. Dar

„privind prin usi afara

si chiar de le deschid,

m-apuc-asa o greata,

de-mi vine sa le-nchid”

*

ca nu e numai poaia,

(ah, dac-ar fi doar ea!)

dar au bagat si friguri,

sa fie de belea.

*

si ca sa uit de vreme,

am pus un saxofon,

sa-mi acompanieze,

paharul cu Bourbon.

***

Any questions?

SONY DSC

SONY DSC

Read Full Post »


Iar Paste, iar miel, iar oua, iar slagare cu „Hristos a-nviat”, iar balanganeli de clopote, petreceri si bautura. Nu-i rau! Si pentru ca Juniorul a-nviat de doua ori, eu, ca sa nu ma pun rau cu Barosanu,, celebrez amindoua invierile, si p-aia ortodoxa si p-aia catolica, ca o petrecere-n plus nu strica niciodata. E adevarat ca celebratul asta inseamna si niscai bucatareala-n plus, dar asta nu face decit sa-mi sporeasca pofta de bairam.

Si uite cum, ieri, inainte ca Barcelona sa-i „rastigneasca” pe Manchester U, care se pare ca mai au de asteptat pina sa invie, am dat fuga sa-mi ridic mielul comandat de-acum o luna. Eu as fi vrut sa comand si-un Hristos, sa-l pun in capul mesei la cina, ca s-arate mai de taina, dar n-aveau. Asa ca mi-am tras doar bestia care speram sa fie simpatica. Ei bine, n-a fost, ca macelaru-i uitase capul pe nu stiu unde si fara cap, cum era sa-i evaluez fizionomia? Nici alt cap n-am vrut pentru ca prea-mi suna a Frankenstein.

Asa ca, jumatatea stinga o voi gati pentru invierea cu numarul 1. Iar jumatatea dreapta pentru invierea cu numarul 2. De ce nu invers? Pai daca vreti pot sa schimb, ca nu e o hotarire definitiva, dar ma gindeam ca daca „ortodox” inseamna drept, probabil c-aia-i partea care trebuie gatita la-nvierea #2. Drob n-am sa fac, anul asta, pentru ca l-am insarcinat pe un amic, dar nu cum a insarcinat-o Duhul Sfint pe Maria, sa-l pregateasca. Ratiunea ar fi ca nu voiam ca mielul meu sa aibe motive sa spuna, „minca-mi-ati drobul!”. Asa, fiind drobul altuia, nu se va putea deda la mahalagisme mioritice.

Eu planuisem si-un stufat, dar cum aici e inca iarna, ce draci de usturoi sa-mi rasara in gradina. Ceapa verde iau din aprozare, ca se gaseste, dar cu usturoiul verde e o problema. Se pare ca la Canada nu se stie ca si asta e comestibil, drept pentru care in magazine gasesti numai uscat si-mbatrinit de vreme. Totusi, n-as putea spune ca duc lipsa stufatului, nefiind vreunul din preferatii mei culinari, dar l-as fi gatit, doar asa, de-o fita.

Deci #1 va fi la noi, #2 urmind sa-l petrecem la unii din prietenii care vor veni la #1. Clar? Clar! Dar desi vom merge noi la ei, acelasi miel va fi servit, asa dupa cum spuneam. Cum voi cara borsul, nu stiu, dar sper sa nu-l dau de mincare portbagajului. Cu friptura nu-mi fac griji, ca desi sunt pulpe, cum dracu sa fuga doua picioare rumenite si ambele pe partea dreapta?

In incheiere, daca tot e sa facem bors, vreau sa-mi exprim convingerea ca incendiul din Paris a fost un atentat si nu un scurtcircuit asa cum s-a vehiculat prin presa. Adevarul oricum nu-l vom afla niciodata, pentru ca minoritatile trebuiesc protejate. Minoritatile si Monarhia Britanica, ca-n cazul Dianei.

Paste Fericit! indiferent pe care-l sarbatoriti, ca oricum, nu conteaza.

Read Full Post »

Marea hoinareala – Epilog


Gata si cu vacanta asta. Acum urmeaza socotelile, ca vacanta fara socoteli ar fi ca Papa patron la IBM, ceea ce e foarte departe de-a fi adevarat. Bun, deci, costul total al excursiei de 51 de zile, incluzind zboruri, hotelui, haleala si cadouri a fost de aproximativ CAD 18.000. Dar daca scadem cadourili, ca alea nu e musai, ajungem la fo 16.000, adicatelea, 10.000 de euro, ceea ce mi se pare extrem de convenabil. Si acum sa defalcam.

Hotelul in Cascais, Vila Gale(****) cu breakfast inclus a costat 2400 de euro pentru 31 de zile. Zborurile, 4 la numar, cred c-au insumat vreo 1700 euro. Excursiile din Sevilla au fost vreo 800 euro, Hotelul Cervantes(****) in Sevilla pentru 18 zile, fara breakfast, a fost vreo 1300 euro, hotelul Boutique(****) in Lisabona pentru doua nopti vreo 150 euro. Si restu-au fost restaurante, intrari pe la diverse obiective si alte maruntisuri, inghetate, trasuri, taxiuri, cafele, si alcooluri, ca viata fara alcool, e ca planeta fara apa, arida si stearpa. MmmmDa!

Referitor la haleala. In Cascais e ieftina. La orice restaurant obisnuit, fie ca-i pe faleza (Bolina) sau in centru (Tasca) exceptindu-le pe cele gen Casa Velha, un peste cu cartofi si legume costa 12.50 euro. Cam tot asa si cu bacalhau (cod fish), caracatita sau mai stiu eu ce alte vietati oceanice. De carne nu ne-am atins, asa ca nu stiu, doar de pui. Pui, adica pui, nu gaina. Si un pui la gratar cu cartofi prajiti, ca cel de mai jos, pentru doua persoane, e doar vreo 10 euro.

Iar in Sevilla am mincat de asemenea bine si destul de ieftin, dar mai mult porcisme. In poza cu sotia, la un bistro in Alameda de Hercules, portia respectiva era 10 euro si cred ca ar fi fost suficienta pentru 3-4 persoane, desi ei o vindeau ca pentru doua. Tapas erau in general 2 sau 3 euro/ pe portie, dar am gasit si cu 1 Euro. Si in mod sigur cu trei portii te cam saturi. Vinul casei e cam 6 euro/500 ml. Dar in alimentare gasesti vin foarte bun cu 2, 3 euro pe litru.

Prosciutto, caruia spaniolii ii spuneau jambon iberico, desi era acelasi lucru, era destul de scump, dar depinde si de unde-l cumparai sau poate de calitate. N-as putea sa spun exact pentru ca preturile erau nejustificat de diferite. Poza de mai jos, cu nenea ala, a fost facuta-n Cordoba si un subway barosan numai cu prosciutto costa doar 3 euro.

 

Inca ceva. Daca hotelul nu include breakfast-ul in pretul camerei, nu-l luati separat pentru ca nu merita 12 euro. La orice bistro poti avea un breakfast baban cu 6 euro, incluzind cafeaua. De fapt spaniolii isi luau un toast pe care puneau doar ulei de masline si rosii, blended, chestie care costa vreo 2 euro, cu cafea.

In concluzie, exceptind cadourile, ajungem la vreo 200 euro/zi, ceea ce e excelent. Atit de excelent incit la anul o vom pune de trei luni pentru ca-n Canada, martie e tot o luna de iarna. Si am decis sa bagam un 2 saptamini de Cascais, 2 de Algarve, 4 de Barcelona si inca 4 de Tenerife. Nu stiu voua, dar mie-mi suna binisor spre bine, exceptind deplasarile.

Insa pina atunci, 2 luni in RO, din care doua saptamini in Dubrovnic.

Si-am incalecat pe-o sa … Ca de unde cal?

Read Full Post »

Marea hoinareala (5)


Granada. Asta e una din cele patru excursii de-o zi pe care le-am booked prin internet, inca din Canada. Orasul in sine n-as putea spune ca m-a dat pe spate, dar Alhambra, un alt palat maur, e de vizitat fiind la fel de interesant ca si Alcazar-ul din Sevilla. Nu mai repet ce anume mi-a placut, pentru ca oricum am spus-o in postul trecut si pozele sunt, zic eu, edificatoare. In afara de Alhambra am mai vizitat un satuc, Albaicin, foarte pitoresc, unde am si mincat la un bistro, intr-o piateta.

Un loc interesant si care poate fi vazut de sus, din Alhambra, e Sacromonte. Sacromonte e un district al Albaicin-ului care se-ntinde de sus de pe un deal, ca nu-l consider munte, pina jos in Valparaiso, „unde curge-n vale un riu mititel” pe numele lui de botez, Darro. Asta cica era plin de aur si de acolo i s-ar trage numele. Dar ce e interesant la Sacromonte nu e relieful, ci tiganii care si-au tras grote in pintecele acestui deal si unde traiesc de sute de ani, cam de cind crestinii i-au usuit din zona pe evrei si pe musulmani. Nu stiu exact cine a sapat grotele respective, ca nu-i banuiesc pe tigani de-o astfel de harnicie, dar cert e ca traiesc acolo si din cite spunea ghidul, in fiecare seara se aduna la un gen de sezatoare si-o ard cu flamenco-ul lor. N-am fost sa-i vedem, desi ni s-a spus ca-s pasnici si sociabili. In ultima poza puteti vedea Sacromonte-le cu grotele tiganesti. Si inca ceva si mai interesant. Tot ghidul ne-a spus ca acestor grote li se mai spune si „troglodite”. Asta ca sa vezi descoperire etimologica ce-am facut!

Cordoba. Cum spuneam, Cordoba este un alt oras care trebuie vizitat. Curat, pitoresc si incarcat de istorie. In Alcazar de los Reyes Cristianos, in 1480, Cristofor Columb a fost primit de Regele Ferdinand si regina Isabella, cea care-l va sprijini in a obtine fondurile necesare aventurii al carei rezultat a fost descoperirea Caraibelor, a Americii Centrale si de Sud.

De vazut e si podul de piatra, roman, care sta bine-merci pe picioarele lui pina-n ziua de astazi. Dati dracu romanii astia!

Un alt obiectiv si poate cel mai tare, e Moscheea – Catedrala. Constructia asta este ceva incredibil. Construita in etape, moscheea contine 856 de coloane diferite, ele fiind sterpelite (reciclare) de la ruinele altor constructii. Ce e insa stupefiant, e faptul ca in interiorul moscheei a fost construita o catedrala. Pare un fapt de neinchipuit, atit din punct de vedere arhitectonic, cit mai ales religios, dar uite ca a fost posibil si pot spune ca atit moscheea, cit si catedrala te cam lasa cu gura larg cascata.

Bun, acum vorbim de Ronda si Pueblos blancos. Satele astea albe erau albe pentru ca prin secolul XVII, cind au dat molimele bubonice peste spanioli, oamenii si-au confectionat o zugraveala alba care se pare ca avea un rol dezinfectant. Dar cu toata dezinfectia, populatia Andaluziei a fost injumatatita. In fine, satele astea impresioneaza prin pozitionare, intrucit se intind pe coame de munte. Noi am vizitat numai Zahara de la Siera, Grazalena si Ronda, care intra cam in aceeasi oala. Dar cel mai tare si pe care nu l-am vizitat si nici ca m-as incumenta, e Setenil de las Bodegas care are ceva case si restaurante sapate in stinca. Cautati-l pe google si o sa intelegeti de ce nu l-as vizita. Aia stau, realmente, cu muntele-n circa. E de groaza lumii. Asadar, satele astea sunt pitoresti si pozitionate de te ia cu ameteala, dar iti ofera niste privelisti de vis.

Ronda, un centru important al Andalusiei, este un orasel cocotat pe o ditai stinca si care e despartit in doua de un riu pe nume Guadalevin. Intre cele doua parti ale orasului exista si un pod de piatra, construit in secolul XVIII si care traverseaza o ripa de 120m adincime, in fundul careia zburda riul amintit. Imaginile sunt de infarct, daca te hotarasti sa privesti in jos. De mentionat ar fi si arena pentru coride care se zice ca e a doua din Spania, ca marime, dar care nu e nici pe departe ca cea din Sevilla si care te costa 7 euro s-o vizitezi. Dar daca esti smecher, dai 1.5 euro pe un espresso si o poti vedea elegant de pe terasa Hotelului Catalonia Ronda care e chiar vis-a-vis. De fapt poza de acolo am facut-o.

Si uite asa, din excursie-n excursie, am ajuns la Cadiz, ultima-n program. Cadizul e un port barosan si un orasel foarte placut. Dar inainte de-a ajunge la Cadiz, am trecut prin Jarez de la Frontera, locul de nastere al lui Miguel Primo de Rivera, primul dictator al Spaniei la inceputurile secolului XX. El a fost cel care l-a propulsat pe Franco, numindu-l general la numai 33 de ani. De fapt Plaza del Areal, contine o ditai statuia care-l reprezinta pe Miguel, chestie interesanta intrucit nu cred ca-s multe statui ale fostilor dictatori, inca pe soclu.

Cadiz, cum spuneam, port important, atit pe vremea conchistadorilor, cit si-n prezent. O faleza superba, niste stradute strimte si pline de viata unde am surprins pe la mese niste „gipsy kings” ascultund flamenco la scula proprie si discutind fotbal. De notat si monumentala (cum altfel?) catedrala si mai ales Tino Pepe. Asta de pe urma fiind mindria lor bahica care mie mi s-a parut posirca. Dar cind i-am vizitat „maternitatea” , Gonzales Byass, am baut vreo 5 pahare pentru a ma convinge ca nu-mi place. Si nu mi-a placut, dar degustatul cere sacrificii si eu sunt tipul de om care se sacrifica pentru a intelege placerea altora. Si nu sunt putine celebritatile care au trecut prin vinaria asta si si-au tras cite un butoi pe care l-au personalizat, semnindu-l.

Asa ca, a la votre!

Read Full Post »

Marea hoinareala (3)


Intrucit mare parte din Portugalia o vizitasem in anii precedenti, exceptie facind Algarve, in sud, Braga si Guimaraes, in nord, am decis ca de data asta sa dedicam vacanta portugheza plimbarilor, urmind s-o punem de niscai vizite in Andalusia, motiv pentru care am arvunit inca din Canada patru excursii de cite o zi la Granada, Cordoba, Ronda si Cadiz.

Dar pina la Spania ne-am plimbat prin Cascais si Estoril de nu-mi mai simtem picioarele. Dar n-a fost rau, ca uite, acum, stau ca vatamatu-n casa si ma uit lung pe geam la mormanele de zapada, si la gerul care nu numai ca-l simti, da-l poti si vedea si chiar mirosi, atit e de nenorocit. Si va spun, impotenta solara e absolut deprimanta. Cind e soare si cald, parca ai mai mult chef de viata, de iesit, de respirat, de plimbat, mincat si de baut. Cind insa e ger cu spume, din toate chefurile, doar chefurile de mincat si baut imi mai ramin si asta nu face bine cintarului. Ar mai fi si alt chef, dar nu-l mentionez ca ne mai citesc copiii si-o sa spuna c-am dat in mintea lor.

Dar pentru ca plimbarile kilometrice de-a lungul falezei n-au nimic iesit din comun, zic sa trecem la Andalusia. Cum spuneam, Seville e un oras care nu trebuie ratat. Dar nu tot. Poti rata fara grija partea noua a orasului care-i cam jerpelita si nu prezinta vreun interes nici istoric si nici arhitectonic. In schimb centrul vechi, e superb. Stradutele inguste si intortocheate cu case divers colorate si cu balcoane inguste cu grilaje metalice, diferite, ca aspect, de la o casa la alta. A propos, ca asta e alta … aia care m-a surprins, atit la Portugalia, cit si la Spania. Zabrelele. Bey, n-am vazut in viata mea atitea case ferecate ca ale astora. Zabrele la usi, la feresti, la intrare, la iesire. E de groaza lumii. Grilajele sunt misto concepute, accept, dar tot sentimentul de puscarie generalizata ti-l dau, privindu-le. Diferenta ar fi ca la puscarie-i apara pe aia de afara de cei dinauntru, pe cind astea-i apara pe cei dinauntru de cei de-afara. Totusi, sa fie criminalitatea atit de mare incit orice gaura sau orificiu sa fie ferecat? Eu nu cred, desi gratiile ma contrazic. Sau o fi vreo moda ramasa mostenire de la mauri?

Dar asta e treaba lor, a mea e povestitul. Deci si prin urmare, La Seville am stat in centrul vechi, aproape de „ciuperci”, Seta de Sevilla. Asta constituie cea mai mare structura din lemn, din lume si-a fost „compusa” de un neamt. Sunt vreo patru ciuperci ale caror palarii sunt legate-ntre ele si care au si un pasaj deasupra lor pe care te poti plimba, contra cost, pentru a admira orasul de sus. Bag si citeva poze pentru edificare.

 

Nu stiu altii cum sunt, dar pe mine decit sa ma plimbi prin muzee, mai bine ma futi. Stiu, unii vor spune „Vai, cum se poate, doar muzeele sunt hrana pentru ochi, suflet si intelect?” E uite ca … Vai, la mine se poate. Nu spun ca le ocolesc, spun doar ca nu ma atrag si-n consecinta, nu le caut. Si daca cumva ma-mpiedic de vreunul, nu-l parcurg, il alerg. N-am rabdare sa ma hlizesc la toti sfintii, cristosii si dumnezeii zamisliti de unul si altul si nici la naturi moarte, oricit ar fi ele de Gauguin colorate. Cind am fost la Prado, cred ca am vazut toata Biblia pictata. Numai ca Hristos dintr-un tablou semana cu Ioan din altul si cu Petru din al treilea. De fapt am mai spus-o la vremea respectiva. Era o harababura de fete care mai de care mai pleostite, mai spasite si lipsite de viata. Asta ca sa nu spun ca expozitiile de pictura … „geometrica” chiar le evit pentru a nu-mi produce dureri in cap, asa, de unul singur. Cind am vazut Ermitajul, m-au impresionat mai mult palatul in sine si vasele alea imense din malachit. Din cite-mi amintesc era si o trasura aurita. Aia cred ca era de pe vremea lu’ Becali.

Cind am fost la Monserat-ul Barcelonez, la Manastirea aia din virful cataroaielor, am intrat si la o expozitie Picasso. Dar era Picasso-ul dinainte de-a se cubiciza. Bun, am intrat, am vazut, am iesit si-am uitat. Ce mi-a ramas in minte e trenuletul cu cremaliera care ne-a dus sus la dracu, pe cataroaie si manastirile alea construite de vulturi, ca nu-nteleg cum a putut omul sa se cocoate tocmai acolo. Iar daca am mentionat vreodata expozitia aia in relatarile mele, am facut-o fugitiv si doar ca sa epatez asistenta, nu ca mi s-a lipit de suflet sau ca m-ar fi impresionat in vreun fel.

Si ca veni vorba, ati auzit pe cineva povestind de prin muzee si descriind cu lux de amanunte cele vizionate? Eu, i-am auzit pe multi spunind, „Am vizitat Louvre si, vai cit mi-a placut de mult!”  „Adica ce ti-a placut, Tantzo, podeaua, tavanul, mobilierul?” „Nuuuuuu, vai ce prostii vorbesti, ignorantule! Exponatele, bineinteles.” „Zau? Dar ce tablouri ai vazut?” „Aaaaaa……pai!” „Bun, nu-ti amintesti numele, dar din ce curente?” „Ce curent, tu chiar n-ai fost in niciun muzeu sa vezi ca geamurile sunt inchise?” Si cam atit. Asa ca, decit sa ma duc doar ca sa spun c-am fost, mai bine ma lipsesc. Daca as avea o cultura vasta in materie, care sa-mi permita sa-nteleg simbolismul culorilor si subtilitatile trairilor artistice redate-n forme si culori, da, dar cum n-o am, ce rost are sa ma duc ca sa ma uit ca boul la portocala?

Ce-mi place sa vad si sa aflu e arhitectonica locurilor, modul de viata al oamenilor, monumentele istorice, culinareala specifica zonei, muzica, dansul si de ce nu, unele traditii.

Dar pentru ca deja m-am lungit cu divagatiile, zic sa bag spaniolismele in postul urmator. Totusi, ceva poze cu Sevilla poate ca n-ar fi inoportune.

 

 

Read Full Post »

Marea hoinareala (2)


Dupa cum spuneam in postul precedent, in vacanta lusitano-iberica ne-am distrat foarte misto, cam de nota 8, ca pentru zece ne-ar fi trebuit o roaba de bani. Banii, de altfel, vor fi subiectul  ultimului post dedicat acestei vacante.

Pina atunci sa vedem ce alte activitati am mai bifat. Si pentru ca s-a-ntimplat sa-mi pice si ziua de nastere in aceasta perioada, am avut surpriza sa gasim in camera de hotel si o frapiera c-o sampanie si o prajiturica, iac-asa, din partea managerei, ca era dama buna. Surpriza a fost insa dubla pentru ca oamenii au incurcat zilele, fapt pentru care am gasit o sampanie si-o prajiturica pe 18 ianuarie si alta sampanie c-o alta prajiturica pe 19 ianuarie. Evident ca nu-i puteam refuza, fapt ce a condus la sampanizarea noastra gratuita si consecutiva.

Seara, ca seara se petrece, am invitat o familie cu care ne-am imprietenit acum trei ani, la Casa Velha. Un restaurant in centrul Cascais-ului cu pretentii si mincaruri pe masura. N-a fost o petrecere ca cele cu care suntem obisnuiti, dar a fost totusi o seara placuta, chiar si fara excesele unui party sanatos.

Un alt eveniment, notabil, a fost show-ul de flamenco din Sevilla. Show pe care ni-l recomandase receptionera urita si cu voce groasa, de la Cervantes, hotelul unde ne-am petrecut noptile andaluze. A propos, nu cred c-am intilnit portugheza sau spanioloaica frumoasa in vacanta asta. Probabil c-or fi stat ascunse si eu n-am fost in stare sa le depistez ascunzatoarea. Bine, cel putin, ca hotelul a fost foarte misto si serviciile ireprosabile. De fapt atit Vila Gale cit si Hotelul Butique din Lisabona nu ne-au dezamagit absolut deloc.

Bun, ajungem noi la El Palacio Andaluz si ne asezam la masa, ca era un show cu dinner. Sala cochetica si c-o scena incapatoare pe care artistii urmau sa-si probeze virtuozitatea. Cum spun, n-apucam sa ne asezam ca in sala dau navala vreo trei autocare de chinezi. Unde mai pui ca venisera si cu soriceii lor. Multi, neica! Ce cautau aia acolo, n-am reusit sa pricep, ca numai de jalea tropaita a tiganilor localnici nu le ardea.

Incepe spectacolul. Dar bag seama c-a inceput doar pentru noi, ca turma de chinezi chitaia de zor iar soriceii lor alergau de la o masa la alta ca anumite doamne, din vremea adolescentei mele, care alergau in curul gol de la o camera la alta, prin Athenee Palace, la produs. Dar cum probabil ca „Ssssst!” la chinezi e o invitatie la trancaneala, au continuat chitaiala si dupa indemnurile mele sonore.

La un moment dat, scos din minti de nesimtirea sobolanimii, am bagat un „Shut the fuck up!” si pentru o clipa au parut descumpaniti, cei cei care m-au auzit. Se gindeau probabil ca fac parte din spectacol, ca dupa acea clipa de nedumerire si-au continuat netulburati show-ul lor propriu. Problema era ca noi nu pentru show-ul lor venisem.

Si-atunci, vazindu-ma ignorat, mi-am revarsat indignarea asupra unei soricioaice care se zbenguia prin fata mesei noastre. „Fa, curva mica, chiar vrei sa ti-o iei in cadru festiv?” Pustoaica s-a prins ca era vorba de ea, dar cum nu stia romaneste, nu mi-a putut raspunde. In schimb i-a chitait ma-sii, ca bag seama tata n-avea. Aia, o urita cu spume, se uita la mine c-o privire care continea o tolba de sageti si parca ar fi vrut sa spuna ceva, exact ca mutul care-si da seama ca-i mut si ca interlocutorul nu-i cunoaste gimnastica limbajului. Asa ca s-a adresat comesenilor ei. Intr-o secunda toti se uitau la mine cu interes, de parca mi-ar fi cazut pantalonii-n vine si n-as fi purtat chiloti. Si probabil ca au spus si altora, ca am surprins si alte mese interesate de aspectul meu. Ca le-o fi convenit, au ba, nu pot spune, desi mi-am cam dat seama, dar cert e ca tevatura soriceilor a incetat. Cred ca-i umplusem de acelasi respect pe care-l nutreau fata de Mao. De chitait au mai chitait ei, dar pe pitici. Oricum, pe scena se cam ingrosase gluma, tiganii tropaind de sa sparga dusumeaua, acoperind chitaielile asiatice.

Concluzia a fost ca limba romana are un efect devastator asupra rozatoarelor.

Asta la flamenco, ca la fado cind am fost, la Taverna dos Trovatores, in Sintra, daca scoteai vreo vorbulita, imediat se uitau interpretii la tine cu repros. La fado live e ca-n catedralele pe care le-am vizitat. Cind incepeau aia sa se jeleasca, nici mustele nu-si mai permiteau sa biziie. Realitatea e ca si daca nu i-ai fi auzit, mimica fetei iti dadea de inteles cam ce crampe-i strabateau. Basca modulatiile vocilor. Sus-jos-sus-jos. Cind mai tare, de se zbirlea parul pe tine, cind mai pianisimo, ca deabea-i auzeai. La refren era ceva mai bine, ca atunci avea voie si asistenta sa mugeasca, tinindu-le isonul. Cu noi n-au avut succes, ca de unde portugheza? Unele cintece le mai stiam de la Amalia Rodriguez, dar marea majoritate-mi erau complet necunoscute. By the way, nasoala limba. Chiar ma gindeam, cum draci sa vorbesti o limba ca asta la o receptie pretentioasa sau la un simpozion stiintific? Asta-i limba de santier, de vorbit la prasit, dar nu si de saloane elegante, de sampanii si de pledoarii stiintifice. Dar na, poate ca nici romana nu suna chiar elegant in urechile altora, ca o buba, un stirv, o grija, un corb, un git, un cird, un bilbiit si inca multe altele, nu-mi suna nici mie foarte duios.

Un alt spectacol de fado, am fost sa-l vedem la Esquina de Alfama, in Lisabona. Aici, o alta „taverna mohorita unde patrunde ziua printre feresti murdare” am stat realmente ca sardelele-n cutie iar cintaretii mai aveau putin si ne cadeau in brate. Trebuia sa fii foarte atent cum te misti sa nu-i zbori vecinului paharul din mina sau sa-l ajuti sa-si bage furculita-n ochi. Mesele si scaunele era din recuzita celor sapte pitici, asa ca se statea cu genunchii la gura. Dar pentru ca am amintit de ochi, sa mai spun ca patronul, unul din cei patru interpreti, aducea foarte bine cu Basescu, mai ales la ochi. Numai ca asta se si strimba, functie de ce behaia el in cintec, asa ca era cam greu sa-l privesti si sa n-o arzi in hohote cind vedeai cum ii zboara ochii in directii diferite pe un fond grotesc. Motiv pentru care, atunci cind ii venea rindul, mai mincam, mai beam, tot sa nu-l privesc.

E si cam asta ne-a fost culturalizarea in materie de muzica si dans. In rest, vizite pe la muzee, palate, catedrale si restaurante si pe care le voi aminti in posurile viitoare impreuna cu recomandarile de rigoare. Pina atunci, alte poze de prin Cascais, incluzind sampania si Casa Velha.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »