De-a lungul, dar si de-a latul vietii, am auzit mereu spunindu-se ca bogatii sunt vai de curul lor, din punct de vedere emotional. Ca avind de toate, materialiceste vorbind, nimic nu-i mai poate bucura. Ca bucuria e doar apanajul saracilor. Ca pe cei din urma si-o bere ii poate incinta, in timp ce pe bogati, nici luxul, nici opulenta, cu toate implicatiile ei, nu-i mai impresioneaza si pe cale de consecinta, nu le mai produce niciun fel de tremol launtric. Ca pentru ei, „a avea” echivaleaza cu „a fi”. Si ca daca pot avea orice, ce-i mai poate misca? Pe de alta parte, saracului, lipsurile ii ofera infinit de multe oportunitati de-a se simti fericit in urma oricarei reusite, oricit ar fi ea de neinsemnata.
Dar nu fiti alarmati, nu va voi cere parerea in aceasta privinta, stiut fiind ca tacerea e de aur. Desi, personal, nu vad aurul in tacere, decit in privinta prostilor. Tacerea unui om inteligent n-o percep ca pe un metal pretios. Oare maximele astea au fost gindite numai pentru prosti? Poate!
Asa ca eu, fara codeli emotive, mi-o voi expune, pe-a mea, ca-ntotdeuna. Parerea. Partial, as putea, totusi, agrea ideea respectiva. Spun partial, intrucit inteleg ca pe nevoias il pot bucura orice realizari, oricit ar fi ele de, aparent, marunte. Dar intelegerea mea se cam opreste aici, intrucit nu cred, nicio clipa, ca cei bogati sunt privati de bucuriile conferite de placerile vietii, chiar daca si le permit oricind. In fond, orice iti face placere, provoaca placere. Daaaa! Exemple? Cum sa nu.
Am fost, impotriva vointei mele, martorul unui eveniment memorabil. Romanii i-au rapus pe feroezii insulelor cu acelasi nume, intr-un meci de fotbal … aproximativ. Ca Romania, la fotbal, nu e vreo Brazilie, o stie si Dancila. De fapt la noi n-ar trebui sa se mai numeasca „fotbal”, ci „fostbal”, ca ce-a fost nu mai este si nu va mai fi pentru un timp nedeterminat, deocamdata. Nu, nu facem parte din nobilimea fotbalistica, dar as spune ca putem fi considerati ca facind parte din clasa micilor mestesugari. Din patura de mijloc. Patura la care oierii atlantici jinduiesc, ei fiind pierduti, teoretic vorbind, pe undeva prin iobagimea fotbalistica a mileniului III.
Cu toate astea, in momentul in care Keseru a reusit sa deschida scorul, dupa ce timp de o jumatate de ora trecuse toata echipa prin chinurile facerii, tot stadionul a explodat intr-o bucurie vecina cu paroxismul. Mai mult, pina si jucatorii topaiu ca lacustele si se imbratisau ca-n urma unei nasteri notata cu 10. Mai raminea sa-si aprinda fiecare si cite un trabuc pentru a celebra reusita paterna. Personal, mi s-au parut exagerate exteriorizarile, avind in vedere valoarea adversarilor, dar in acelasi timp, pot aprecia sinceritatea acelei bucurii colective. Si atunci, nu putem conclude ca orice reusita, oricit ar fi ea de fireasca, matematic, poate induce un sentiment de bucurie excesiva, indiferent de potenta realizatorului ei? Ba se poate.
In incheierea dizertatiei, as preciza ca, in pofida intelepciunii inaintasilor, n-am intilnit persoana sa-si doreasca saracia, indiferent de cite „avantaje” ti-ar asigura.
Ai dreptate cu faptul că un sărac se poate bucura și de un lucru mărunt, chestie la care nu m-am prea gândit până acum. Eu însă auzisem teoria nuanțată oarecum diferit, la modul că unui sărac i-ar ajunge să zicem o anumită sumă pentru a fi „fericit”, adică pentru a-și rezolva necesitățile curente și pentru a se deda la niște cumpărături „de lux”, în timp ce bogatul cade într-un fel de miraj al banilor, care-l face să nu fie mulțumit indiferent cât ar avea și să-și dorească tot timpul mai mult. Chestia asta până la urmă n-o văd ca pe un dezavantaj al bogatului, ci ca pe o fațetă înșelătoare a banilor și a hai să-i zicem proprietății, că tot e un subiect la modă. 🙂
Cred însă că găsim exemple și invers, adică de oameni mișto cu bani, în antiteză cu săraci găunoși pe dinăuntru. Câteodată prosperitatea e o răsplată a unor merite pe care le ai (cum ar fi priceperea într-un anumit domeniu care e de nișă sau bine plătit).
ApreciazăApreciază
Aldusescule, io-te cum vad eu lucrurile si n-ar fi exclus sa fiu singurul care le vede in acest fel. 😆
Pentru mine saracia e sinonima cu lenea. Lenea de-a gindi si teama de-a intreprinde. Pentru ca daca n-ai mostenit bagatii, sa le dobindesti, asa de capul tau, comporta risc si nu multi sunt dispusi sa riste. Ca eu, sincer, n-am auzit pe careva sa se imbogateasca numai din munca cinstita. Evident ca si in privinta cinstei ar fi de discutat pentru ca necinstita mi se pare si taxarea excesiva care-ti frineaza in mod deliberat imbogatirea. Si atunci eu de ce as fi cinstit pe de-a-ntregul?
Saracia mai inseamna si plafonare, automultumire. Multumirea cu putinul necesar supravietuirii.
Iar ceea ce numesti tu „miraj al banilor” e de fapt dorinta de autodepasire, pe care eu o consider o trasatura umana. E adevarat ca ar mai putea include epatarea, egocentrismul, obisnuinta, orgoliul si, probabil, frica de saracie. Dar astea sunt particularitati si nu le poti generaliza ca fiind caracteristici de sine statatoare ale tuturor bogatilor.
ApreciazăApreciază
Cred că e mai degrabă un fel de scut al celor care au o frustrare generată de ideea că nu vor ajunge niciodată la nivelul ăla al cifrelor din conturile celor bogaţi. Nici eu nu voi ajunge, dar nici nu mă afectează asta în aşa hal încât să mă consolez singură cu faptul că „lasă-i, săracii, cu toţi banii sunt nefericiţi”, că nu o cred şi nu mă pasionează să-i analizez. Ce cred însă e că cei bogaţi nu se bucură de aceleaşi lucruri ca cei nevoiaşi, cum ai sugerat şi tu. Asta mi-e clar. Dar de aici până la a spune că sunt veşnic nemulţumiţi, nu o cred. Da stai că m-am răzgândit. Vreau să ajung să am averea lor şi pe urmă îţi spun dacă-s fericită au ba 😀
ApreciazăApreciază
Nimic mai simplu. Incearca s-o faci. Pe avere 😉
De fapt nu e simplu s-o faci si e cu atit mai greu s-o mentii sau s-o multiplici.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
De acord că în general orice om se naște cu toate șansele de a fi prosper și că punerea lor în fapt se rezumă la niște trăsături de personalitate, ca dinamismul, capacitatea de a risca șamd. Nu sunt însă de acord că mirajul banilor poate fi echivalat cu ce zici tu. De exemplu, gândește-te la miliardarii în vârstă, care deja au mai mult decât pot sparge 10 generații după ei, deci care clar n-o să cheltuiască cât au acumulat în timpul care le-a mai rămas, și totuși, rămân fixați în continuare pe ceea ce constituie singurul lor țel demn de luat în seamă: să facă și mai mulți bani, ținându-și în continuare angajații în pamperși să nu piardă timpul cu mersul la baie, dându-le salarii mizere și în general tratându-i ca pe sclavii de pe plantații. Asta deja nu mai e dorință de auto-depășire, asta e dereglare patologică. Dacă ar vrea să se autodepășească, la banii pe care-i au, ar putea încerca să intre în politică și să facă ceva, să dezvolte o altă afacere de la zero, să construiască un nou Zid Chinezesc, să creeze ceva mișcare sau să construiască și să lase ceva după ei în lumea asta, mă rog, mă înțelegi tu, sunt atâtea oportunități. Nu. Ei vor, în continuare, și mai mulți bani.
E o chestie și asta, săracul doarme cu grija banilor pe care nu-i are, bogatul cu grija banilor pe care-i are. 🙂
ApreciazăApreciază
Aldusescule nu e chiar asa. Privesti subiectul in mod simplist si comunist. In momentul in care ai un business, e ca si cum ai avea un copil, un pet, o dragoste, un ceva ce-ti apartine si de care esti atasat, nu doar financiar, dar si afectiv. Si evident ca ai mare grija sa nu-ti moara.
Un business nu se rezuma doar la plus valoarea realizata prin „exploatarea omului de catre om” 😆 Alea sunt tunuri. Busniss-ul implica munca, stres, sacrificii, initiativa, viziune, studiu, diplomatie si inca multe altele pe care nu stau sa le mai enumar. Daca nu le ai, mai bine te angajezi la altul, ca in business nu vei reusi. Pe de alta parte, miliardarii de care vorbesti dau o piine miilor de angajati, care daca n-ar fi multumiti, ar lucra pentru guvern sau ar emigra in Korea de Nord 😆
ApreciazăApreciază
Ei, acum distorsionezi tu lucrurile, în mod voit. Am zis deja că succesul material implică câteva calități sau trăsături de personalitate. Problema se pune cât de mult te acaparează acel succes. Sigur că, din punct de vedere tehnic, businessul tău este ca un copil pe care-l crești și că angajații tăi sunt mulțumiți, că altfel și-ar da demisia. Problemele apar când treci de la perspectiva de business la cea umană – pe care tu, în mod greșit, o numești subiectivă.
ApreciazăApreciază
Aldus, esti dus. Pai cum vine aia „cit te acapareaza acel succes?” Te acapareaza atita timp cit exista business-ul. Exista o progresie fireasca. Daca e cel mai cel din cartier, il vrei din oras. Si daca-i cel mai tare din oras, il vrei din tara. Si tot asa. Plafonarea, stagnarea distruge orice business si asta ar fi trebuit s-o stii. 😛
Iar business fara latura umana nu exista, asa ca sunt inseparabile si nu pot fi judecate decit impreuna.
ApreciazăApreciază
Eu ader la parerea ca trebuie si saracii sa zica ceva ca sa nu se simta inferior. As vrea sa-l vad pe ala care zice niet, merci la o gramada de bani de frica ca nu o sa mai simta cu instensitate :))
ApreciazăApreciază
Pai si eu ce spuneam? Exact ca nu se exista sarac sa refuze bunastarea, cu toate „beneficiile” ei. Ca doar n-or juca toti la 6/49 din dorinta de-a ingrosa rindurile perdantilor.
ApreciazăApreciază
Materialistule, nu conteaza sa castigi, conteaza sa participi! :))
ApreciazăApreciază
Ca sa fiu sincer, principiul „participare de dragul participarii”, inca nu-l aflasem. Dar ti-o spun ca s-o stii, latura idealista a participarii nu m-a interesat si nici nu ma va interesa vreodata 😆
ApreciazăApreciază
A, nici pe mine, de aia nu suntem nici muieri, nici in UE noi doi :))
ApreciazăApreciază