Dorintele copilariei

De nascut, m-am nascut intr-o casa in spatele magazinului Eva si de-a stinga Ateneului Roman, pe Nicolae Golescu. Acum e un ceva care-si spune „La Mama”.  Dar de copilarit, pina prin clasa a 3-a, am copilarit pe Dorobanti, vis-a-vis de COS (Casa Oamenilor de Stiinta) intr-o curte mare strajuita pe-o parte de casele boieresti ale nu stiu cui, si in care locuiam vreo citeva familii, de gardul Liceului Sadoveanu si de gardul Spitalului (pe atunci, de inima) Ascar. Cum spun, ala e locul pe care mi-l mai amintesc si legat de locul respectiv, inca imi mai aduc aminte cum puneam capace de bere pe linia tramvaiului 5 care trecea pe Dorobanti, trecind prin Piata Lahovari spre cinematograful Patria si apoi pe Magheru spre Universitate.
Dar nu la capacele de bere vreau sa ma refer, ci la faptul ca in fata curtii era o poarta de fier, mare, impunatoare, iar de-a lungul cladirii, pe trotuar, un grilaj inalt cam cit sa te poti aseza pe el si care avea ca destinatie protejarea unui spatiu pentru radacinile de edera, ca flori nu-mi aduc aminte sa fi fost plantate vreodata. Ei si cu grilajul respectiv incepe istorioara.
De multe ori, dupamiezele, cind ai mei nu mergeau vis-a-vis, la Mon Jardin (Gradina Trandafirilor) sau la Poarta alba, in locul carora acum troneaza hotelul Sheraton, ieseam cu taica-meu la strada si stateam pe grilajul metalic de care-am pomenit. Si cum stateam asa, jocul preferat, dupa care eu eram topit, era sa numaram si sa ne impartim masinile care treceau pe Dorobanti. Nu multe, dar masini destul de misto, intrucit era la nu multi ani de la nationalizare si tot ce apartinuse patronilor, acum devenisera proprietatea intreprinderilor comuniste si alocate cadrelor de conducere. Asa ca nu va veti mira aflind ca erau o gramada de masini americane, nemtesti, frantuzesti si bineinteles rusesti.
Si uite asa, urmaream masinile si  le imparteam intre noi. Una lui, una mie. Iar cind ne plictiseam, faceam un inventar sumar pentru a vedea a carui colectie e mai tare. Evident ca Volga, Pobeda si Moskvici erau cih, caca, punctajul maxim revenind celor americane si nemtesti. Iar cind se intimpla ca punctajul meu sa fie mai mare decit cel al lui taica-meu, eram in culmea fericiri. Poate ca asta e si motivul pentru care masinile respective imi intrasera oarecum in gratii si nu numai atit, dar desi poate va veti amuza, mi-am promis atunci ca nu voi muri pina nu voi avea un Mercedes, doar al meu.
Si poate ca nu dorinta-n sine socheaza, intrucit stim cu totii cam cite-si doresc copiii, dar acest termen limita ma surprinde si acum. Ma surprinde pentru ca la virsta respectiva mi-am acordat tot timpul pe care il puteam avea la dispozitie pentru a-mi satisface dorinta. N-as putea sa spun de ce am decis acest termen, dar probabil ca imposibilitatea de-a avea o astfel de masina, la momentul respectiv, m-a determinat, in mod inconstient, sa-mi acord suficient timp pentru a-mi onora promisiunea pe care mi-o facusem.
Dar, o data cu trecerea timpului, lucrurile s-au mai schimbat. Prioritatile au luat un alt curs si acea dorinta fierbinte, s-a racit definitiv. Totusi, cind i-am cumparat, acum doi ani, Piratului, un Mercedes, am amintit in treacat de marea dorinta a copilariei, dupa care am uitat-o din nou. Din fericire, pentru ca fericire am simtit, sotia n-a uitat si ieri cind se-mplinisera 4 ani de cind aveam Infinity-ul, nu l-am mai schimbat cu altul nou, ca de obicei, ci am primit in dar masina dorintelor copilariei. Si desi uitasem, m-am bucurat ca la virsta cind mi-o dorisem. Nu pentru masina, ca nu ma mai misca, dar pentru ca mi-am tinut, prin intermediul sotiei, promisiunea pe care mi-o facusem cindva, odata. Basca faptul ca C300 4Matic e mai ieftina decit un Q60 cu vreo $200/luna, asa ca pina si din punct de vedere financiar avea sens sa leased Mercedes-ul si sa-mi tin cuvintul dat. Dar asta nu inseamna ca acum, gata, pot da coltul linistit, ca nu asta era idea.
Then                                                                                                                                                                                                           Now