Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for iunie 2016


SONY DSC

Nu sunt vreun Mastroianni, n-am vila la Capri,

Da’ stiu ce-i Dolce Vita, ca nu suntem copii.

Si pe cuvint de papa, cind soarele e pronto,

Nu e mai dolce vita, ca vara la Toronto.

Read Full Post »


Am citit, mai deunazi, pe blogul unei fete „cu parul padure”, un post referitor la complexele autoarei, din perioada copilariei. Nu-mi permit sa-i postez adresa intrucit nu i-am cerut permisiunea, dar de mentionat o mentionez ca fiind sursa de ispiratie a acestei postari.

N-as vrea sa par ipocrit, desi sunt intr-o oarecare masura, dar sa fac plici daca-mi aduc aminte sa fii suferit vreodat’ de vreun complex. Nu bravez ca n-am niciun interes s-o fac si nu ma-ntelegeti gresit, complexele imbraca si ele diverse forme. Si chiar daca m-am facut vreodata vinovat de vreun gen de complex, in niciun caz n-a fost vorba de complexul lui Oedip sau vreun complex de inferioritate.  Asta nu inseamna ca n-ar fi existat motive. Motive or fi fost suficiente pentru a ma inhiba ca o fata mare in prezenta „dinsei”, dar cred ca am avut eu o anume pedala pe care apasam, anulind handicapurile inerente.

La drept vorbind, in copilarie chiar n-am fost, si nici nu vad cum as fi putut fi, complexat, neavind vreun defect de fabricatie. Nu existau motive de codeala, de jena, de stres, de emotivitate sau de inferioritate fata de ceilalti puradei. Nu spun c-as fi fost o spendoare de copil dupa care sa plinga realizatorii reclamelor pentru triciclete, dar eu zic ca eram un copil pe care orice mama si l-ar fi dorit. E foarte adevarat ca la virsta respectiva ma cam durea in curtea gradinitei de parerea altora vis a vis de fizionomia mea, de aptitudinile mele fizice sau de cele intelectuale. Durerea respectiva cred ca s-a cronicizat cu timpul, ca prea mi-a pasat mai mult de parerea mea, tot restul vietii.

In fine, la gradinita fiind, aveam si gagica, asa ca nici de complexul asta n-aveam cum sa sufar, desi va dau cuvintul, si asta va va putea surprinde, relatia cu acea tipeza era absolut platonica (sic). Tin minte ca aveam patuturile alaturate si ca-mi dadea sa maninc halva, prin ochiurile de sirma care ne desparteau. Evident ca gestul ma fermecase cam cum il fermecase Kaa pe Mowgli in Cartea Junglei. Si asta cu toate ca detestam halvaua cam cum detestau taranii, colectivizarea, dar de, dragostea poate robi ditai barbatul, dara mite un copil de-o schioapa.

kaa_and_mowgli_14_by_tightlywrappedcoils-d9rq3us

O alta circumstanta agravanta sau atenuanta, depinde cu ce ochi privesti complexul,  ar fi fost si faptul ca tot atunci cintam la ordin, recitam la ordin, si actoream pe la toate serbarile fara fisticeli pubertine si imbujorari spontane. Dupa toate indiciile asta s-ar putea numi tupeu. E foarte adevarat ca tupeul poate certifica inexistenta complexelor, dar si mascarea lor, ceea ce poate complica o eventuala concluzie.

Dar timpul a trecut si odata cu absolvirea claselor primare complexele te pot napadi ca ciupercile dupa ploaie, cu atit mai mult cu cit nici bromura nu mai putea stavili anumite porniri subabdominale. E drept ca in cazul multora, pornirile se loveau de inhibitiile inceputului, mai ales ca incepusem se ne masuram cu rigla, si nu nasul. Schimbarile comportamentale erau vizibile, atit pentru mine, cit si pentru parinti. Incepusem sa dau in unele pedanterii de care nu ma facusem vinovat pina atunci si pe care nu le ascundeam, considerindu-le firesti. E foarte adevarat ca le cunosteam atit motivatia cit si scopul, ca doar nu-mi trebuiau explicatii in ceea ce privesc instinctele, dar cel mai bine le-am inteles efectul doar atunci cind m-am privit ochi in ochi cu prima „savarina”

In ceea ce ma priveste, intrucit incepusem sa ma conving de orientarea mea heterosexuala inca de pe vremea cind unguroaica, sumar acoperita, spala si calca rufaria familiei, ceea ce imi … intarea … de fiecare data nerabdarea si cum la capitolul tupeu nu prea dadeam rateruri, am reusit sa trec cu succes si acel prag fara mari framintari. Iar proverbiala curiozitate feminina m-a ajutat sa-mi precocizez ( nu cred ca exista un astfel de termen, but who cares?) copilaria.

In toate cercurile prin care m-am invirtit, fie ca era liceu, fie ca era FUT-ul universitar, titulatura predestinata dragostei de viata, fie ca erau bulevarde, restaurante, discoteci sau baruri de noapte, mai tot timpul am facut parte dintre cei asupra carora erau atintite reflectoarele.  Ca era o lumina favorabila sau mai putin favorabila, nu conta, atita timp cit eram in centrul atentiei. Noi reprezentam asazisii, fitosi. Adevarul e ca aveam motive si chiar daca unii ar argumenta ca motivele nu ne-ar fi impiedicat sa fim modesti, ei bine, modestia nu m-a caracterizat niciodata. Iar falsa modestie imi repugna, dupa cum cred c-am mai spus-o.

Asa ca nu stiu sa fi fost vreodata dezamagit de mine insumi sau sa fi fost complexat. Si din cite stiu, nici cei cu care o ardeam nu prezentau simptomele acestei maladi. O fi bine, o fi rau, las pe altii sa judece, eu m-am judecat deja iar hotarirea e-n favoare si definitiva.

E foarte adevarat ca multi au spus ca prima impresie pe care o lasam era de infumurat si plin de mine. Parere pe care probabil am generat-o si pe blog sau si mai recent, prin postul de fata. Dar pot spune ca toti cei cu parerile respective si le-au schimbat dupa ce m-au cunoscut. Totusi, prima impresie nu cred ca era chiar falsa. Probabil ca atitudinea pe care mi-o dadea acea multumire de sine, poza intr-un mod nefavorabil si nedorit, desi nu era vreo atitudine voluntara, studiata-n oglinzi concave. Dar evident ca-mi dau seama cind acea incredere se transforma intr-un complex de superioritate, de multe ori nedisimulat, desi nedorit.

In fine, ce s-o mai dau de prun, tupeul m-a ajutat si atunci cind, aparent, am avut de pierdut. M-a ajutat in sensul conservarii increderii in propriile capacitati si n-am regretat niciodata ca-l posed. Cam asta e.

Read Full Post »

« Newer Posts