Am gindit s-o pun de-un Rai

Ajung ieri acasa si intrind in living room, dau cu ochii de un cadou. Biblic vorbind, un dar, da’ nu de la Barosanu. Si dintr-o curiozitate feminina, mostenita probabil de la maica-mea intrucit parintii mei nu au fost de acelasi sex, pentru a-l putea banui si pe taica-meu, deschid pungulita (n-o alint, era chiar mica) si dau cu ochii de un CD, de o cartulie mica si bondoaca, cam ca Adrian Copilul Minune si de o brosura.

Primul lucru care mi-a sarit, pur si simplu, in ochi, datorita marimii, a fost titlul brosurii, „Islam”. Scris mare ca sa nu fie cumva confundat cu Salam si sa cred ca-i vreo carte de bucate sau de manele. In acel moment curiozitatea de care vorbeam, s-a topit ca ghetarii Antarcticii sub soarele dogoritor al incalzirii globale.

SONY DSC

Si intrucit dezinteresul ma napadise brusc, le-am impachetat la loc cu gindul (si cu fapta) hatarit sa le creez un loc, un loc numai al lor, in cutia aia mare si urita pentru reciclari, ca bag sama mi-a intrat in singe de pe vremea lui Ceasca. Dar cind sa ies pe usa, m-a pocnit un alt gind drept in parietal, desupra urechii. Si-mi zic, „de ce n-as pune-o si eu de-un rai”, increzator fiind in vorba batrineasca care spune ca „dar din dar se face rai. Dar intrucit nu prea intelegeam semnificatia acestei vorbe, venita direct din putul intelepciunii romanesti, dau, mai intii, fuga sa ma edific. Cind deschid dictionarul, aflu cu stupoare ca vorba a fost convertita de religie si ca de fapt batrinii o gindisera in forma „dar din dar se face rar” ceea ce are mult mai mult sens, intrucit darul se presupune ca-i personalizat si daca-l instrainezi, se cheama ca esti neam prost si cum eu nu ma consider asa ceva, m-am asezat frumos pe ginduri. Iar gindurile mi-au explicat ca asta nu-i personalizat si ca asa un dar, mai bine mi l-as baga in … punga si l-as da vreunui nemincat, ca mama ce flaminzesc astia in perioada asta, e de domeniul celor mai draconice regimuri de slabire.

Zis si facut, cum am o fata imbrobodita care-mi serveste de mina dreapta (la companie) zic, stai ca-i fac si ei o surpriza placuta, mai ales ca, dupa cum spuneam,  la ei, acum,  se more de foame cu mincarea-n frigider. Poate ce-i dau eu, sa-i tina de foame, ca asa vorbeste lumea. Si nu m-am inselat. Cind am chemat-o in birou si i-am prezentat „darul” mai ca n-a sarit pe mine de bucurie. Noroc ca in perioada asta nici sa sara n-au voie, asa ca am scapat si eu si mai ales ea, de pedeapsa cereasca.

In concluzie si avind in vedere ca s-ar putea ca totusi s-o fi pus de-un rai, motiv pentru care ar trebui sa plesnesc de fericire, ma intreb, nu cumva ar trebui sa fiu apelat cu titulatura „preafericitul”?