Nu stiu ce pozitii va trec voua prin minte, dar „32” nu era pozitie, ci liceu. De fapt era unul dintre cele sase licee pe care le-am frecventat si aprofundat, mai mult sau mai putin, de-a lungul timpului. Asta era un liceu pe la care s-au perindat multi copii de nomenclaturisti si chiar si cei ai primului nomenclaturist al tarii. Asa ca viata mai dulce ca la „32” nu cred sa fi existat pe altundeva, prin Romania.
Ora de chimie. Birloiu (profu’) ajunge, ca de obicei, la jumatea orei. Cind da cu ochii de noi, tot ca de obicei, zbiara cit il tin bojocii din capatul culoarului. „Bai elefanti bolnavi! Ce cautati pe coridoare? S-a treminat ora, boilor? Mars in clasa!” De fapt ora nici nu-ncepuse, dar in fine, intrind in clasa intr-o bulibaseala totala si-n hohote de ris, il auzim urlind din nou ” bah, va comportati ca niste cai injectati, huliganilor” si cu palmele infipte-n catedra si catalogul aruncat pe jos, ne expune onomatopeic, trairile interioare „Hua, Hua…!” Stiu ca nu va puteti imagina asa ceva, ca nici noua nu ne venea sa credem ochilor, la inceput, da’ asta era Burloiu, un dement, mai rau decit „pedagog de scoala noua”. Dupa ce ne huiduie ca la fotbal, timp in care noi ne udasem pe noi de ris, pune-o frina brusca si coteste apostrofarile catre favoritul lui „Popa, iesi afara. Hai gata, du-te fumeaza, fa ce vrei, numai sa nu te mai vad in fata ochilor.” „Da’ don profesor, ce-am fa…?” ” Afara derbedeule, ca nu te mai suport” In aceleasi hohote de ris, Popa paraseste clasa iar Birloiu se linisteste „Ionescule, care tocmai aduna catalogul de pe jos, ce ati avut de pregatit pentru azi?” La aflarea lectiei de zi, se dezlantuie din nou aratindu-ne cu degetul ca la abator. „Tu, tu, tu, tu, tu, tu, tu, tu si….tu, la tabla!” Coada osinditilor se-ntindea pina-n fundul clasei. „Tu vorbesti de X, tu de Y, tu de Z… samd” pina ne termina.
De multe ori repeta subiectele, astfel ca trei elevi prezentau acelasi lucru. Dupa ce le aloca, primilor, cele patru sferturi de tabla, se aseza in dreptul ferestrei, cu picioarele larg desfacute, aplecat cu coatele pe pervaz si cu palmele facute caus, cam ca ochelarii de cal, privind afara-n gol. Noi, la tabla, scoatem cartile de sub haine si dai si copiaza, de nici virgulitele nu ne scapau. Apoi incepeam, invariabil, bataia cu cei din banci (bataia ghemotoacelor de hirtie). Intr-un tirziu revenea si Birloiu din visare „Ce-aveti bah, descreieratilor? Va crapa capu’ de chimie?” si incepea sa asculte. Fiecare-si citea subiectul intorcindu-se la clasa dupa fiecare fraza, pentru a primi aprobarea verbala a colegilor „bine ba” „esti tare!” „ai pus-o” „ce cap mare ai!”si altele pe care Birloiu parea ca nu le aude, desi se auzeau pina pe coridoare. „Ba, asta numesti tu lectie-nvatata? Treci la loc. 6. Esti un dobitoc.” E si o tinea tot asa, din dobitoc in dobitoc, pina ne termina. De mentionat ca fetele aveau un tratament preferentiat. Cu ele se purta fara repros, de parca era altu’, nu dementu de zi cu zi.
Anyway, din cauza ca ne asculta la gramada fara a consulta catalogul, unii aveau cite zece note, altii de loc. Eu, care mai si chiuleam, aveam rubrica imaculata. Asa ca o data, pentru a avea turbatul cu ce sa-mi incheie media trimestriala, mi-am luat 6-le, ce-l de toate zilele si m-am asezat din nou la coada pentru un bis. Cind mi-a venit rindul a doua oara, Birloiu ma priveste ca si cum m-ar fi vazut pentru prima data si imi indica subiectul, dupa care se duce la fereastra, reluindu-si postul si pozitia de veghe. Eu copiez subiecutul cu devotament, dupa care ma asez in prima banca unde era un loc liber si incep sa discut cu colegul si cu cei din jur. Dupa vreo cinci minute, isi revine si Birloiu in simtiri cu un oftat adinc si intorcindu-se catre tabla, zice „bine, deschideti caietele, astazi va voi preda X” Toti au ramas masca, observind ca timpitul uitase de Papa si incercind fiecare, pe limba lui, sa-i aminteasca de mine. Birloiu neintelegind ce se intimpla a inceput sa ne faca elefanti bolnavi si cai injectati, ca de obicei. In fine, ma ridic si-i spun ca eu tocmai terminasem subiectul. „Pai si de ce nu erai la tabla? Credeam ca… aaaa … da-i drumu!”
Ma asculta, ma face dobitoc, imi anunta 6-le de rigoare, dar cind sa-l puna-n catalog, vede ca mai era o nota cu aceeasi data. Se uita incurcat la nume, ma masoara, rasfoieste catalogul, isi drege vocea si vadit stingherit, ma intreaba „mai stii pe ce data te-am ascultat ultima oara?” Toata clasa era pe sub banci de ris, ceea ce m-a determinat sa-mi joc sansa. „Cum cind? Data trecuta cind mi-ati dat un noua si m-ati dat de exemplu?” In acel moment clasa a amutit in asteptarea furtunii. Lui Birloiu-i iesisera ochii din cap ca la melcii de gradina. La el 9-le era nota pentru gagici, nu pentru elefanti bolnavi, ca mine. Dar cum s-o intoarca cind el nu stia ce se intimplase cu zece minute-nainte? „Da, parca-mi aduc si eu aminte, desi aici vad ca ai un sase, cu data de astazi. Esti sigur ca ti-am dat noua?” „Don profesor, cred ca aia-i nota vreunui coleg pe care l-ati ascultat astazi si din greseala mi-ati trintit-o mie. Tot asa cred ca ati uitat sa-mi treceti si noua-le, pentru care am invatat zi si noapte” Tacerea a mai continuat o secunda dupa care s-a dezlantuit un adevarat vacarm intru sustinerea afirmatiei mele. ” Hm, da! Ai invatat pe dracu, dar daca ti-am dat noua, probabil ca ori eram beat, ori te-am confundat” Din acel moment am urcat, fara merit, dar cu mult tupeu, in elita chimistilor clasei a XI-a A si desi performantele nu-mi erau mai spectaculoase, nivelul notelor mi-a crescut de la 6 la 7.
***
Un alt moment de paralizie a fost la un extemporal. Birloiu avea obiceiul sa alerge, efectiv, printre rinduri pentru a nu fi copiat. Evident ca era de risul curcilor, mai ales cind se intimpla sa se impiedice. Evident ca din cind in cind mai poposea pe pervazul lui preferat si atunci toate cartile ieseau la iveala, altfel, n-aveai nicio sansa. In general cine nu reusea sa copieze si nici nu era vreo Marie Curie, nu lasa extemporalul pe catedra, cind iesea din clasa. Numai ca o data, cind Birloiu a fost in mare forma si si-a dat kilometrajul peste cap, alergind in susul si-n josul clasei, mai tot timpul, pe catedra ramasesera doar vreo cinci extemporale, din 30, cite ar fi trebuit sa fie. In fine, iesim si ne vedem de ale nostre. La urmatoarea ora de chimie, Birloiu intra nervos „sunteti niste netrebnici, niste hoti, niste haimanale! Boilor! Sa-mi spuneti unde va sunt extemporalele” Dupa ce ne-a luat pe fiecare la intrebari si dupa ce toti i-am spus ca noi le lasasem pe catedra si ca el le-a ratacit, a ajuns si la Popa, febletea lui.
„Bah dobitocule si tu ai lasat extemporalul pe catedra?”
„Da don profesor, l-am lasta pe catedra peste celelalte extemporale, sa moara mama!”
” Cum sa moara ma-ta, mah handicapatule, pai ce vina are ea ca tu esti un hot s-un cartofor?”
„Pai stiti, mama e moarta deja.”
In momentul ala ne-a bufnit pe toti risul, stiind-o pe doamna Popa care nu era moarta absolut deloc. Dar pentru a pune definitiv bomboana pe coliva, Burloiu zice, din putul gindirii lui demente.
„Da? N-am stiut. Atunci e-n regula”
Evident ca risul a atins paroxismul in momentul ala, mai ales ca Birloiu se uita cu un profund dispret si ura la noi, neintelegind ce e de ris in faptul ca madam Popa era moarta.
Asta era Birloiu, o specie aparte, unica. Poate de aceea imi amintesc doar de el, nu si de ceilalti profi. Cu toata nebunia, noua ne era tare drag intrucit, desi ne facea albie de porci, la orele lui era un adevarat dezmat si balamuc.
ahaaaa… de-aia ți-a plăcut himia, să-nțeleg. 🙂
ceva de genul era și profesorul nostru de fizică din liceu, mare panaramă, dar care avea o vorbă: toți profesorii de fizică sunt nebuni. culmea, după ce a ieșit la pensie a înnebunit. mă durea sufletul să-l văd pe stradă cum ajunsese.
ApreciazăApreciază
Chimia am urit-o cu pasiune, dar nu din cauza de Birloiu.
Eu mai avusesem si alti profesori haiosi, dar pe la alte licee 😉
ApreciazăApreciază
eu am uibit-o cu spume (am și terminat liceu de chimie) și recunosc că din cauza unei profesoare. 🙂
observ însă că ți-a plăcut pe la licee așa că întreb și io: da’ tu câte licee ai terminat, papi? 😀
ApreciazăApreciază
Amintiri din copilărie… da, afurisit ai fost de mic… auzi, 9. 😀 😀 😀
Fain povestești. 🙂
ApreciazăApreciază
Nu mai era chiar copilarie, dar mintea inca mai copilarea 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Liceu… tot copilărie…
ApreciazăApreciază
Adica tu vrei sa ma convingi ca-ntr-a unspea mai erai ….o copila? 😛
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Sigur că eram.
ApreciazăApreciază
Cred ca trebuie sa umblam la definitia copilei. La sensul figurativ, ca fata parintilor stiu ca erai 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am râs, m-am crucit, iar am râs şi m-am minunat dar cel mai tare m-au trecut fiori reci de tristă amintire a profului de istorie din liceu care, în mare, era ca dom’ Birloiu. Pe mine una mă terorizau orele alea. 😦
ApreciazăApreciază
Am avut si eu unul de istorie, dar la liceul #33 din Drumul Taberei. Il chema Untaru si era o bestie de om. Bleah!
ApreciazăApreciază
la mulți ani, papi. la noi este deja ziua ta. să fii sănătos, să fii vesel, să petreci maxim.
ApreciazăApreciază
Sar’mina pisicuto! Sanatate si numai bucurii!
ApreciazăApreciază
strașnic personaj Burloiu ăsta, dar nici Popa nu se lăsa mai prejos, haha !
ApreciazăApreciază
E ziua ta. Gigli?
La mulți ani plini de umor și veselie, ca ăsta pe care tocmai îl isprăviși!
ApreciazăApreciază
Sarut mina don’soara si sa ne fie numai bine, daca s-o putea 😉
ApreciazăApreciază
Cel mai tare profesor pe care l-am avut, de fapt m-a ferit cerul să-l am, era directorul adjunct Tucaliuic. Preda teorie muzicală. De fapt, nu mai preda teorie muzicală de când era director. Dacă predase vreodată teorie muzicală și solfegiu era treaba lui și ghinionul înaintașilor care făcuseră cu el.
Era complet răgușit, poate noduli pe corzile vocale, poate îl ajunseseră blestemele foștilor elevi, nu știu, dar când vorbea,avea o voce care semăna cu…
Imaginează-ți că razi hrean sau morcov pe răzătoarea manuală și pui un microfon lângă ea (asta câd vorbea calm) și, din când în când, lași morcovul și iei un șmirghel și-l freci de perete, tot la microfon (asta când se enerva și avea impresia, în capul lui, că țipă la noi).
Când se deschidea ușa clasei și apărea ceafa lui Tucaliuc, fiindcă intra cu spatele, ca să vadă băieții din vreme care e modelul de tunsoare admis în liceul de muzică și, care nu era suficient de pierdut pe ceafă (genul cătană înainte de jurământ), deja începea să-și strângă caietele și să le vâre în ghiozdan, ca să nu mai pierdem toți vremea aiurea – oricum, lua o exmatriculare pe 3 zile.
După ce își lăsa ceafa la vizionare cam 2 minute, pornea printre rândurile de bănci, ca să descopere eventuali idioți care nu se simțeau vinovați că le crescuse chica. Recolta era de 3 pânâ la 5 băieți, pentru tunsoare. Bașca băiatul lui Marin Constantin, care avea cravată bleumarin, dar cu trei puncte albe sub nod. Alea trei puncte nu erau prevăzute în regulament. Avea Ionică un bulan… de câte ori se nimerea să fie tuns regulamentar, o greșea cu cravata. Sau cu șosetele. Cumva, o zbârcea și primea arest la domiciliu 3 zile, nota șapte la purtare. Cred că Maestrul Marin Constantin a vizitat liceul nostru ceva mai des decât a concertat corul Madrigal în străinătate, din cauză de Tucaliuc. Pe vremea aia nu conta cine e tac-tu, veneai cu el tuns la școală.
Pe mine nu m-a exmatriculat decât o dată, fiindcă, deși eram mai tunsă ca el, fată fiind, trebuia să port bentiță. Aș fi purtat-o, dar îmi tot aluneca pe ochi, fiindcă n-avea în ce se propti. M-a prins fără ea. Reacția a fost ca și cum m-ar fi prins în pielea goală. A fost singura dată când s-a deranjat tata până la școală.
Surpriză! Tata era mai tuns ca Tucaliuc, dar nici unul dintre ei nu erau tunși ca mine – aproape miriște. Tata i-a zis: Domnule Director, eu sunt farmacist și muzica mi se pare un moft. Dar fiică-mea vrea la liceul ăsta de muzică. Muncește 17 ore pe zi. pentru ceva ce nu-ți asigură existența. Câte zile ar trebui exmatriculată, ca să o dați afară din școală?
Tucaliuc a rașchetat o cifră, din burtă. Poate că a zis 30 de zile. Habar n-am!
Și ce trebuie să comită pentru ca s-o dați afară definitiv din liceul de muzică? – a mai întrebat tata.
Tucaliuc n-a știut ce să răspundă.
Tata i-a promis că, pe viitor, o s-o roage pe mama să nu mă mai tundă în halul ăla, ca să aibă pe ce se sprijini bentița. A venit acasă și mi-a zis că mâine să mă duc la școală, fiindcă mi s-a anulat exmatricularea.
M-am dus la mine în cameră și am bocit 10 minute, pe șest: au fost singurele zece minute în care mi s-a părut că Tucaliuc e, totuși, un om bun.
Pe urmă game și arpegii de încălzire, apoi nenorocirea asta de Impromptus de Schubert, unde, dacă nu se aude repetiția pe aceeași clapă în arpegiul frânt, ești mâncat!
Ăsta e cadoul meu de ziua ta.
Și cred că-l pun pe blog. 🙂
ApreciazăApreciază
Ha! Ce mi-a placut de taica-tau! E cool tipu’.
Cadoul nu-l pot vedea de la serviciu intrucit astia n-au simtul comunicarii foarte dezvoltat, motiv pentru care ni-l limiteaza 😉
Dar orice-ar fi, iti multumesc.
ApreciazăApreciază
Adica tu poti inerpreta bucata asta? Pai daca raspunsul este „da” te-oi asculta neclintit. Si sa stii ca nu-mi sta in caracter sa maninc rahat…in cazul asta 😆
ApreciazăApreciază
http://m.youtube.com/results?q=losing%20my%20religion
La mulți ani!
ApreciazăApreciază
La chestia cu losing my religion, trebuie sa-ti marturisesc ca nu mi-am pierdut-o niciodata. Asta pentru simplu motiv ca n-aveam ce pierde 😆
Multumesc pentru urare, toate cele bune! 😉
ApreciazăApreciază
Nu știam ce-ți place așa că am băgat ce-mi place mie :).
Cu simplă plăcere!
ApreciazăApreciază
Bucata-mi place si mie, asa ca n-ai dat gres 😉
ApreciazăApreciază
La multi ani canadezule! 🙂
ApreciazăApreciază
Thanks bro! All the best to you and to your ladies!
ApreciazăApreciază
La mulți ani frumoși și inspirați, Papagigli! La fel de haios și sfătos!!! 🙂
ApreciazăApreciază
Merci beaucoup, chapeau rouge! Je t’envoie plein de bisous 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană