Mestera Manole

Citeam mai ieri ca sute sau mii sau citi or fi fost, au dat fuga la Casa Radio s-o vada si s-o boceasca pe una, Madalina Manole. Se pare ca femeia era o cintareata apreciata, eu n-o stiu, dar de la a-i aprecia vocea si pina la a-i plinge soarta si dementa, e cale lunga. Vazind vilva creata in jurul acestui act pervers, m-am bagat sa citesc si eu ceva amanunte. Cind colo, aflu ca do’soara era o narcisista dezaxata, care-si intreba zilnic oglinda „Oglinda, oglinjoara…?” Dar cum oglinzile nu flateaza pe nimeni, Madalina noastra decide ca nu mai e frumoasa. Cum asta era sigurul lucru pentru care merita sa traiasca, decide ca ar fi mai normal sa-si abandoneze copilul de un an si sa se duca dracu. Ma rog, asta-i decizia ei, pe care o gasesc impardonabila si care-mi provoaca repulsie, indiferent de calitatea sunetelor produse-n coardele ei vocale. Nu inteleg insa cum o fiica, o sotie si mai ales o mama denaturata poate fi jelita de mii de oameni normali, sau pretinsi normali. Femeia se stia iubita, ca doar a declarat-o, cu toate astea supliciul de a-si fi pierdut frumusetea, interioara sau exterioara, devenise-n mintea ei bolnava, insuportabil. Personal nu am nicio umbra de respect pentru astfel de oameni. Inteleg intr-un fel actul in sine, dar atita timp cit exista o motivatie zguduitoare. Dar cind indoliezi atita lume si mai ales propriul copil, doar pentru un moft de vedeta rasuflata, sinuciderea mi se pare un act oripilant si condamnabil. Oare care-i tinuta morala a acelor oameni care apreciaza talentul, ignorind caracterul?  De tinuta morala a Madalinei n-are rost sa ma mai intreb, atita timp cit femeia a dus egoismul la paroxism, condamnindu-si propriul copil pentru a-si satisface orgoliul de primadonna.  Bleah!