Cine are minte, minte

Minciuna sta de fapt la baza societatii omenesti. Stiu, ne place sa ne mintim ca nu-i asa, dar asta nu face decit sa intareasca afirmatia. De cind am inceput sa gindim, am inceput sa si mintim. Si s-a ajuns la situatia in care copiii mint, parintii mint, sotii se mint, angajatii mint, patronii mint, popii mint, presa minte, politistii mint, avocatii mint, religia minte, vinzatorii mint iar politicienii, politicienii au uitat ce-i adevarul. Numai ca ultimii au botezat minciuna, diplomatie. Ca atare, scripturile ceresti, create de om si moralele pamintene, create tot de el, cred c-au fost destinate animalelor, ca zau daca le regasesc printre oameni. Ba pina si Pinocchio cind a dat de minte, a-nceput sa minta. Dar ce e si mai interesant, e ca noi astia care o practicam cu inversunare, o condamnam cu si mai mare inversunare. Asta e de fapt unul din paradoxurile societatii omenesti, mincinosii considera ca a fi mincinos e un defect, continuind totusi sa se minta, ca ei n-ar fi. Ba ne simtim chiar  jigniti daca ni se spune verde-n fata „minti ba!” Oare ce ne jigneste mai mult? Faptul ca nu suntem mintiti cu traditionalul „mare dreptate ai” sau ca ne-o spune alt mincinos? Cei mai multi mint aiurea-n gard, dar sunt si multi care o fac in mod calculat. Cei din prima categorie, consider ca sunt mai timpiti de felul lor. In cea de-a doua, i-as baga fara rezerve pe mintosi. Iar dintre acestia, sunt unii care au dus minciuna la nivel de arta. E, daca vreti sa stiti… si chiar daca nu vreti sa stiti, pe mine oamenii astia ma fascineaza. Ma fascineaza pentru ca eu, desi nu fac parte din prima categorie, n-am ajuns la nivelul la care sa pot acumula cistiguri importante de pe urma minciunii si nu ma refer la cele pecuniare. Sunt unii care reusesc sa-si schimbe imaginea, sa convinga opinia publica, sa fie alesi, sa fie crezuti, acceptati, compatimiti, iubiti si in fine, sa-i fut, ca mare boala am pe ei din cauza asta. Boala am si pe mine ca ma vad diletant in materie. Poate ca asta e si motivul pentru care nu m-am apucat de politica, ca de avocatura n-aveam cum, la douazeci pe un loc. Cred ca mi-ar fi rusine. Rusine nu pentru ca am mintit, ca in fond as mintii o trupa de mincinosi, ci pentru ca am fost prins cu rata-n gura. I-am auzit pe multi spunind „imi pare rau ca am mintit”. Canci! Sa fim intelesi, tuturor le pare rau c-au fost prinsi, nu c-au mintit, ca daca le-ar fi parut rau c-au mintit, ar fi spus-o inainte sa-i prinda cu felina-n sac. Ce ma amuza cel mai mult, e declaratia de regret, echivalenta unui doctorat in minciuna. De-abea atunci mincinosul ajunge artist. Toti cu fete spasite si riduri adinci sapate de durere si alcool, nebarbieriti, fie ca-s barbati sau femei, lacrimind putin, dar convingator, cu voci tremurinde si cu o mima de zici ca le-a murit tot neamu-n accident de avion, citind cu-ntreruperi calculate de pe-o foaie compusa de-un avocat platit sa minta. Pai asa, da, mai fratilor! Daca ati fi facut-o cu acelasi profesionalism de la inceput, n-ati mai fi ajuns in situatia jenanta de mincinosi necalificati. Personal, incerc sa evit minciuna. Asta nu inseamna ca nu mint, mint in draci si zilnic, dar deoarece n-am o memorie cu care sa rup gura de metrou, e foarte posibil sa ma demasc de unul singur, ceea ce ar fi si mai dezastruos, chiar daca minciuna in sine a fost devastatoare. Asa ca, desi consider ca o pot face cu oarecare profesionalism, memoria ma poate trimite printre necalificati. Pe de alta parte, n-as putea spune in ce perioada a vietii am mintit mai mult. Cred ca graficul ar arata cumva liniar si constant, ca daca as fi avut si eu ceva piscuri, poate ca acum aveam vreun palat la sosea, un portofoliu de ministru sau vreo biserica de pastorit. Dar nu ma pling. Mint si eu cit sa nu fiu considerat diletant si cit sa nu fiu prins. De fapt, daca esti sincer, esti luat de prost si toti mincinosii incearca sa profite de sinceritatea ta, pina cind iti dai seama si devi mai mincinos ca ei. Sincer, n-am auzit pina acum ca cineva sa aibe de cistigat in viata cu sinceritatea, desi asta ti se predica de cind te nasti, de catre toti ceilalti mincinosi. Nu inseamna totusi ca tot ce spunem e minciuna sau denaturare. Nu, dar de mintit, mintim zilnic, citeodata fara sa ne dam seama. „Hi, how are you?” „Excelent” Canci! Cine-l crede, cind dupa zece minute il auzi certindu-se cu nevasta la telefon sau plingindu-se de nu stiu ce inundatie in basement? Dar asta e problema, minciuna o avem in singe, ca hemoglobina. In fine, cred ca deja am mintit si-n postul asta. N-am o memorie chiar asa de proasta, precum am pretins si nici nu-mi pasa atit de mult, pe cit las sa se-nteleaga. E si acum mai lasati oglinda, ca nu-i nimeni atit de cirn, pe cit se crede. Asa ca, daca e s-o dam pe bune, onestitatea e doar un mod subiectiv de percepere a minciunii si nimic mai mult.