Mozol, Wartburg style

Prin  ’68, redegismele erau la mare pret in Romania.  Iar cine poseda un Wartburg pe patru roti, era considerat un smecher comunist cu relatii si lovele. De Volga si Pobeda, considerate limuzine,  nu te puteai atinge. Astea apartineau CC-ului. Mai erau si ceva masini vechi americane si englezesti, dar alea fusesera nationalizate si alocate presedintilor de sindicat, inginerilor sefi si directorilor. Deci, prin anul acela de gratie, cind cehii se rasculasera si-si dadeau foc in piata mare, printre tancurile rusesti, eu eram intr-a V-a. Cam tot pe atunci,  prietenul meu, Grisina, avea un tata cu functii de partid, care tocmai isi procurase un Wartburg bicolor, ca cel de mai jos.

Cum am vazut noi superbitatea aia de masina si inca posedati de vraja aventurilor lui Tom Sawyer si ale lui  Huckleberry Finn, ne-am pus in gind s-o dam dracu de scoala pentru citeva zile. Chestia picase tocmai bine pentru ca in acea perioada ne venise o balabustra de suplinitoare si cum noua scoala ne era la fel de draga ca pojarul, chiulul ni s-a parut varianta cea mai logica.

Asa ca ne-am dublat pachetelul cu mincare si dimineata in loc s-o luam spre scoala, am cotit-o dupa bloc in parcarea unde se lafaia, cam singurica, iubirea alb-albastra. In prima zi, timp de citeva ore, nu ne daduram jos din ea,  imaginindu-ne tot felul de escapade la volanul „bolidului”. Si pentru ca satisfactia sa fie deplina, seara am imprastiat vestea, care s-a raspindit ca o boala contagioasa in copilarime.

A doua zi, de dimineata, nu intram noi bine in masina ca ne trezim cu alti cinci chiulangii dornici de raiduri imaginare. Unde mai pui ca din cinci, trei erau gagici, ceea ce ne-a determinat sa-i primim pe toti fara mofturi. Si cum pe atunci tipele inclinate spre chiul erau de obicei cele mai paralizante (la categoria respectiva de virsta), va dati seama ce gratii ne-au picat direct in brate, poate si datorita spatiului limitat. Dupa citeva vrajeli si palpari febrile, a inceput neica o mozoleala si-o bulaneala diabolica,  de suspinau si suspensiile Wartburg-ului lu’ Grisina. Culmea e ca, el fiind pe locul soferului, n-avea loc din cauza covrigului, asa ca s-a multumit cu uitatul pe geam, incercind din cind in cind cite-o remarca rasuflata, in timp ce noi si fetitele mai aveam putin si ne inghiteam limbile, unii altora. E foarte adevarat ca la plecare eram cam cocosati de durerea din oua, dar cu toate astea, a doua zi am luat-o de la capat fara niciun fel de ezitare.

De fapt aventura a tinut doar trei zile, desi noi ne propusesem cinci si asta pentru ca in a patra zi, doamna Grisina ne-a condus pe amindoi la scoala si a ascuns si cheile masinii. Aflase si ea, ca de altfel toate blocurile invecinate, de aventurile noastre galante. Surpriza mare a fost sa aflam ca pina si la scoala se stia de chiulul nostru si de Wartburgul lui Grisina.  Din acel moment, impreuna cu ceilalti cinci, am fost considerati vedetele claselor a V-a si tratati cu respect si admiratie. Evident, nu si de profesori. Chiuluri au mai fost si dupa aceea, mai ales in liceu si facultate, dar cum prima dragoste nu se uita niciodata, tot asa si Warburgul lui Grisina.